Sabina Wurmbrand - discreția slujirii și noblețea suferinței

Voicu Bojan

Redactor

Scena Canalului

Pușcăria o poți părăsi la un moment dat, însă ea rămâne agățată de tine ca scaiul, pentru restul vieții. O duci cu tine, pe oriunde ai umbla, mai ales când ai conștiința că ai fost întemnițat pe nedrept.

Și într-adevăr, Sabina Wurmbrand, cea care a spus cuvintele de mai sus, a cărat după sine, precum un melc cochilia, și Jilava și Canalul și temnița de maximă securitate de la Târgșor. În plus, a cărat cu sine o grămadă de ani de nesiguranță și frică. Iar anii aceștia sumbri au căzut deodată, grămadă, pe capul acestei ființe mărunte, fragile și timide, dar care ascundea o forță interioară greu de bănuit.

Sabina a dus mereu cu sine și amintirea sinistră de pe vremea când, prin ceva suceală aiurită a sorții, ajunsese să fie numită dușmancă a poporului, contrarevoluționară, deși numai la revoluții nu-i stătea ei mintea. La poartă, sub controlul turnului de pază de la Canal, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: "Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari".

Uneori, spre amuzamentul gardienilor, era aruncată în Dunărea rece, iar zeghea plină de apă o trăgea în jos, la fund, ca un bolovan. Se târa cu chiu cu vai afară din apă, agățându-se de pietrele de mal, doar ca să fie aruncată din nou, precum o jucărie stricată, un ciudat antidot împotriva plictiselii torționarilor. Numai că, indiferent de surprizele sorții, micuța bandită a știut mereu cum se iese la mal.

Pentru tânăra Sabina Oster născută în 1913 la Cernăuți într-o familie respectabilă de evrei, viața din anii '30 părea mai parfumată și mai plină de promisiuni ca o floare de câmp în momentul ei de maximă inflorescență. Totul era deschis, posibilitățile păreau infinite, iar viața - un buchet de fericiri strânse-n pumn. Nimeni pe atunci nu-și imagina că va veni ziua coasei, ziua necazului, ziua când toate florile câmpului vor deveni o masă informă de fân cenușiu, adunată grămadă într-o căpiță anonimă. Răul adus de cei care predicau bunăstarea, pacea și egalitatea era pur și simplu, de neimaginat.

Peste mulți ani, privind înapoi la toate răsturnările istoriei și nebunia lumii, Sabina avea să concluzioneze cu amărăciune:  "Nimeni nu poate trece prin Valea Plângerii fără să plătească un tribut al lacrimilor, o taxă a jelaniei". A plătit impozitul cu vârf și-ndesat, apoi și-a continuat mersul înainte cu o seninătate de invidiat, neprivind nicicând înapoi cu mânie, fiindcă a crezut mereu în iubire, a crezut că totul are un sens și că, atunci când va veni vremea recapitulărilor finale, nimic nu se va dovedi a fi fost doar simplă întâmplare.

Există la evrei o lungă tradiție a robiei și persecuției, o conștiință acută a pericolului. Pentru Sabina nu a fost așadar o surpriză când colegele ei de clasă o numeau pe față 'jidoavcă jegoasă'. N-a tresărit nici când au apărut ghetourile, iar la urechile ei a ajuns nu doar zvonul deportărilor, ci și vestea pogromului de la Iași. N-a fost privit nici ca pe ceva nemaiîntânit faptul că părinții ei, împreună cu două surori și un frate aveau să nu se mai întoarcă în veci din lagărul nazist din Transnistria.

Despre aventura ei de rob la Canal avea să-și amintească așadar, cu un soi de seninătate stranie, ca despre o prelungire oarecum firească a istoriei unui popor veșnic rătăcitor:

"Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon."

Dar cum a ajuns Sabina dintr-o talentată profesoară de limbi străine și o promițătoare studentă în chimie la Sorbona o sclavă a construirii socialismului la Canal, o deținută politică oarecare, printre atâția mii de dușmani ai poporului? Printr-o seamă de surprinzătoare întorsături ale sorții, care numai pure întâmplări nu ar putea fi numite. În viața ei fericită și oarecum previzibilă și-a făcut loc miraculosul, dând strașnic din coate.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Totul avea să se dea rău de tot peste cap în clipa când tăciunii din ochii ei mici, de vietate a pădurii, s-au oglindit în cei mai azurii și mai adânci decât marea, ai lui Richard Wurmbrand, un tânăr înalt și fermecător privind-o semeț, de sus, din balconul unei vechi case boierești bucureștene.

Scena Balconului

Normal, amândoi protagoniștii au perspective ușor diferite asupra întâmplării respective, fapt care întărește veridicitatea poveștii. Cu amintirile puternice e greu - prin repetiție mai toate derapează ușor, în timp, în nuanțe adaptate celui care le redă - ba un om excesiv de realist, ba unul prea romantic. Nici măcar cei patru evangheliști n-au cunoscut decât arareori concordanțe perfecte în redarea anumitor întâmplări, darmite oamenii simpli?

Într-o predică având ca temă "Nebunia dragostei", Richard Wurmbrand rememorează scena balconului cam așa: Stăteam într-o zi însorită în balconul casei noastre când văd că trece pe drum o fată cu un chip senin și frumos, exact genul meu. Alerg imediat după ea și îmi cer iertare pentru necuviință, dar îi spun direct cât de mult îmi place de ea, ba chiar o invit înăuntru să i-o prezint mamei mele. Fără prea multe ocolișuri, o cer de soție. Ei bine, așa arată, dragii mei, nebunia dragostei. De fapt, așa arată cred, dragostea la prima vedere.

Pentru Sabina perspectiva de jos, din stradă, e oarecum diferită. Mergea cu un unchi de-al ei în vizită la o familie prietenă, când deodată zărește în balconul casei respective un tânăr mânios, care trece imediat la confesiune neașteptată. Cică mama lui și-ar dori pentru el o căsătorie aranjată cu o tânără de familie bună, cu promisiunea unei zestre promițătoare, constând într-o sumă mare de bani, doar că băiatului nu-i place nici ideea, nici fata respectivă. Ca să-și limpezească mințile, iată, a ieșit la aer și tocmai ce a zărit-o pe ea.

Mai în glumă, mai în serios, îi spune: "M-am gândit că, dacă aș putea găsi o fată ca dumneata care să-mi fie soție, aș renunța să mă mai gândesc la milionul celeilalte". Tot dragoste la prima vedere se cheamă, privită însă puțin dintr-un alt unghi.

Pe scurt, cei doi se îndrăgostesc, dar nu oricum - cu termene și condiții. Numele de alint al Sabinei va deveni, pentru tot restul vieții , Binți. Doar că alintul vine cu o avertizare din partea lui Richard: "Vreau să știi că nu sunt om ușor de mulțumit și că nu vei avea o viață prea ușoară cu mine".

Dar cum dragostea e oarbă, Sabina acceptă orice, renunță chiar la Sorbona și Paris, apoi își leagă viața de el, total. Doar că acest tânăr fermecător e și un om al extremelor. E impetuos, imprevizibil, e năvalnic și pasional în tot ce face. Are anvergură și nu-i plac jumătățile de măsură. Nu e defel ușor de mulțumit. Ia uneori o viteză atât de mare, încât are nevoie de cineva care să-l mai tempereze, să-l încetinească. Răbdarea și liniștea interioară ale Sabinei vor fi contrapunctul vital, atât de necesar în viața lui.

Scena Convertirii

La început, Richard e doar un om de lume, adorator de petreceri, dornic să facă mulți bani. Apoi cade într-o altă extremă - devine comunist ilegalist, școlit la Moscova, plătit tot de acolo. La întoarcerea în țară e urmărit de serviciile secrete, drept urmare sfârșește pentru o scurtă perioadă la închisoarea Doftana. De acolo se alege cu o frumoasă tuberculoză, precum și cu mari îndoieli cum că această ideologie comunistă bazată pe lupta de clasă ar putea fi idealul său suprem în viață.

Până una alta, împins de îngrijorata Sabina, pleacă într-un sanatoriu din munți să se trateze. Nu știe că acolo, pe propriul său drum al Damascului, va avea loc o întâlnire misterioasă, care-i va schimba cursul vieții pentru totdeauna. Dintr-un ateu comunist, spre șocul tuturor, Richard va deveni un creștin militant, la fel cum Saul, viitorul Apostol Pavel a devenit dintr-un persecutor al urmașilor lui Hristos, un misionar de prima mână.

Aceasta este metanoia în toată splendoarea ei, cuvânt care în grecește înseamnă schimbarea radicală a inimii sau, în limbajul Evangheliei, nașterea de Sus. Cum de s-a îndrăgostit iremediabil acest tânăr evreu promițător tocmai de tâmplarul obscur din Nazaret, pe care ai săi conaționali l-au condamnat la moarte? Richard este găzduit o vreme la Christian Wölfkes, care este și el un tâmplar credincios, dintr-un sat oarecare de pe lângă Făgăraș. Iar acesta, alături de soția sa, obișnuia să se roage așa:

„Doamne, ți-am slujit pe pământ și aș vrea să am parte de răsplata Ta, atât în cer, cât și pe pământ. Iar răsplata mea să fie aceea de a nu muri înainte de a reuși să aduc un evreu la credința în Isus Hristos, pentru că Isus a făcut parte din acest popor. Dar sunt sărac, bătrân și bolnav. Nu mă pot duce să caut un evreu, iar în satul meu nu sunt evrei deloc. Așa că, fă cumva și adu Tu un evreu la mine, iar eu am să fac tot ce-mi stă în putință pentru a-l aduce la Hristos”.

Curtat de tâmplar mai asiduu decât o fată frumoasă de un tânăr îndrăgostit până-n vârful urechilor, Richard cedează avansurilor și devine, peste noapte, un paradox - un evreu creștin. Primește în dar Biblia familiei Wölfkes, o citește avid și descoperă că are în sfârșit o cauză pentru care e cu adevărat gata să-și dea viața. Fiindcă principiul său călăuzitor este următorul:

"Un om nu crede cu adevărat în ceva recitat mecanic, ci doar în lucrurile pentru care este gata să moară".

Deși în familia tradițională a Sabinei recomandarea era să se privească în altă parte atunci când treceau pe lângă o biserică, iar pronunțarea acestui nume de "Hristos" era complet interzisă, nu va trece mult și un complex întreg de împrejurări va conduce și la convertirea Sabinei.

Cot la cot, cei doi soți încep să muncească în echipă cu un zel misionar demn de Biserica Primară, drept urmare împart clandestin sute de mii de Biblii, convertind pe bandă rulantă sute și sute de oameni de tot felul: evrei, intelectuali, țărani, comuniști, ofițeri ruși amatori de ceasuri și vodcă sau simpli prieteni în căutarea unui sens.

După ce a lucrat o vreme la Misiunea Anglicană pentru Evrei, Richard a devenit oficial pastor lutheran. Va trăi de aici înainte cu convingerea că lumea e însetată după har și dragoste, așa că nu va înceta să-i iubească tot restul vieții pe comuniști, urând însă, din tot sufletul, ideologia și sistemul.

Scena Congresului

În 1939 li se naște singurul lor fiu, Mihai. Peste ani vor adopta un copil orfan, pe Sandu. Sabina își descoperă, pe lângă talentul de a-și ține soțul în echilibru, daruri neștiute de orator și de organizator de tabere, seminarii sau întâlniri clandestine de închinare. Face naveta la Budapesta ocupându-se de refugiați. Își ajută, atât cât poate, semenii evrei persecutați. Se ocupă de un sistem de trimitere a lor din Israel iar, imediat după război, organizează o cantină a sărmanilor hrănind o mie de persoane zilnic.

Multe întâmplări mici și mari i-ar fi putut zdruncina credința pe parcurs, dar ea a rămas tare ca o stâncă. A rămas în picioare chiar și atunci când s-a petrecut o mare tragedie în viața ei. Cu chiu cu vai, organizase scoaterea din țară a unor evrei, printre care și câțiva copii orfani, pe care-i iubea mult. Doar că vaporul cu care părăsiseră România lovește o mină în largul mării și se scufundă, cu toți oamenii la bord.

Între timp, Richard ține să dovedească cu orice preț, oricui și oriunde că, de fapt, creștinismul nu e altceva decât o religie a curajului. Riscă enorm făcând misiune în cazărmile soldaților ruși pretextând că vrea să cumpere ceasuri furate. Organizează o Biserică Subterană, paralelă cu activitățile lui la vedere, distribuie pasaje din Scriptură deghizate în cărțulii roșii, cu mutra lui Marx pe copertă. De fapt, parcă își pregătește, cu mare zel, propria arestare.

Un anume fapt excepțional va accelera lucrurile - Congresul Cultelor. E încununarea unui lung proces tipic sovietic de a seduce Biserica și de a o anihila, printr-un control strict. Iar procesul începe cu coruperea liderilor religioși, transformați pe rând în informatori și securiști. Între clerici începe un straniu concurs - cine e mai loial partidului comunist și ce metode creative să folosească pentru a-l integra cumva pe Hristos în noua ideologie.

Drept urmare, un anume preot își brodează pe robă secera și ciocanul. Altul își roagă enoriașii să renunțe la apelativul Sfinția Sa și să-l numească simplu, Tovarășul Episcop. Iar un altul ține prelegeri teologice, în care explică cele trei revelații ale lui Dumnezeu: prin Moise, Hristos și Stalin.

Congresul începe cu o slujbă religioasă la Patriarhie, iar liderii, în frunte cu primul ministru Petru Groza sărută mâna patriarhului și fac zeloși semnul crucii. În Palatul Parlamentului, stau adunați ciopor peste 4000 de preoți, pastori și misionari din toate confesiunile. Iar oamenii lui Dumnezeu vin cu o idee de-a dreptul trăznită - să-l aleagă ca președinte de onoare pe tovarășul Iosif Stalin, cel mai de temut serial killer de creștini cunoscut vreodată.

Transmisiunea e live la radio, pe postul național, și o țară întreagă ascultă siderată ploconeala jenantă de la microfon a clericilor, perindându-se slugarnic prin fața noii puteri. Iar puterea le promite, la schimb, libertate religioasă, asta dacă ei sunt gata să ofere supușenie totală.

În sală se află și familia Wurmbrand. Richard devenise între timp un fel de star, acum fiind reprezentantul Consiliului Mondial al Bisericilor. Asistând la fățărnicia nemăsurată a preoților, Sabina începe să se foiască și să fiarbă de indignare. La fel Richard. De această dată, nu mai există nici o neconcordanță între cei doi privind desfășurarea evenimentelor. La un moment dat, Sabina își cotește soțul, iar între ei se naște acest dialog absolut istoric:

- Richard, n-ai vrea să iei și tu cuvântul, ca să speli rușinea asta de pe fața lui Hristos? Privește cum îl scuipă în față...

- Dacă fac asta, tu n-o să mai ai soț, sper că îți dai seama.

- Un soț laș nici nu-mi doresc, să știi.

Sabina avea să spună peste ani că acel impuls curajos inexplicabil nu-i aparținea, ci venise de undeva de Sus, cu un scop precis - ca măcar pentru câteva clipe, adevărul să biruie minciuna. Richard se înscrie deci la cuvânt și își începe discursul amintind cuvintele Scripturii:

"Atunci când copiii lui Dumnezeu se întrunesc laolaltă și îngerii din cer sunt prezenți ca să învețe, prin ei, înțelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, datoria noastră ca slujitori ai Săi este aceea de a preamări pe Creatorul și Mântuitorul nostru, nu puteri pământene, care sunt trecătoare. Numai lui Hristos i se cuvin cinstea și gloria, fiindcă a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor"...

În sală se creează o rumoare ciudată. Parcă treziți dintr-un somn adânc, clericii încep să-și amintească de misiunea lor sacră pe pământ, să-și dea seama de falsul grosolan care-și făcuse cuib în sufletele lor. Încep prin urmare să aplaude, să strige: "Pastorul! Să ne mai vorbească pastorul!" Burducea, ministrul de atunci al cultelor se apucă să urle, cu ochii injectați: "Microfonul! Tăiați microfonul! Dreptul la cuvânt e anulat!"

Richard și-a continuat impasibil predica până la întreruperea transmisiei ascultată de o națiune întreagă, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Porecla "Pastorul" a rămas de atunci lipită de el. Ajunși acasă, bătrâna lui mamă îl privește pe Richard cu mirare: "Cum? Ați scăpat? Credeam că v-au arestat atunci pe loc, pe amândoi". Arestarea și persecuția erau însă, doar niște chestiuni de timp.

Scena Senatului

Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, ca la manualul oricărui Gulag. Richard e săltat de pe stradă și dus direct la pușcărie, cu o cagulă neagră pe cap. În mașină îi întreabă pe securiști ce dată e. E 29 februarie 1948.

Își amintește că îndemnul "Nu vă temeți!" apare în Scriptură de 366 de ori, nu de 365, adică și pentru anul bisect, cel în care tocmai se află. Cu curajul său caracteristic, în ciuda torturilor, Richard nu semnează nimic, nu trădează pe nimeni, nu recunoaște nici o uneltire împotriva statului.

Nu se așteaptă însă la ce urmează: teroarea prin suspendare senzorială. Vreme de 3 ani e abandonat în izolator, complet singur, fără lumină, într-o liniște desăvârșită, gardienii purtând pâslari, ca să nu li se audă pașii. Ceea ce nu au reușit cuștile de lemn cu cuie în care era ferecat sau bătăile cu vergele la tălpi, a reușit liniștea izolatorului - să aștearnă, ca o plapumă groasă, uitarea peste fosta lui viață.

În plus, periodic i se administrează halucinogene în mâncare, prin urmare devine atât de confuz, încât din toată rugăciunea "Tatăl Nostru" nu mai ține minte decât titlul. Așadar, bălmăjește același lucru, în buclă: "Tatăl nostru... iartă-mă că ți-am uitat rugăciunea, dar pun pariu că Tu o știi pe dinafară". Uită și toată teologia, doar numele abstract lui Hristos îl repetă la infinit, în așteptarea unui răspuns care întârzie să sosească.

În tot acest răstimp, Sabina suferă, pe lângă teroarea de a nu ști absolut nimic despre soțul ei, amenințări și presiuni imense: ba să renunțe la credință, ba să divorțeze. Diversiunea merge până acolo încât, la un moment dat, o vizitează niște securiști deghizați în foști pușcăriași, încercând să o convingă că au asistat personal la moartea și îngroparea lui Richard. Nimic însă nu reușește să o facă să-și piardă două lucruri: încrederea în Dumnezeu și nădejdea revederii.

În cele din urmă, se petrece al doilea inevitabil. Într-o noapte, oamenii Securității dau năvală în casă și încep o percheziție în căutare de presupuse arme. La un moment dat, Sabina ia de sub bocancii lor Biblia și spune: "Uite, poate pe asta o căutați. E singura armă din casă". E dusă direct la Jilava, iar bietul Mihai rămâne ani de zile pribeag, în grija vecinilor și cunoscuților, fără să aibă vreo veste de la părinții lui.

Ieșit de la izolator, Richard revine în forță la viață și pierde orice inhibiție în fața torționarilor săi, cărora le ține niște fermecătoare prelegeri despre bunătate și iertare, de parcă ar fi fost ceva îngeri. De fapt, stabilește cu ei o convenție tacită: el predică, iar ei îl bat. Face fiecare ce știe mai bine. Le repetă mereu următoarele vorbe de neînțeles:

"Comuniștii îi pot ucide pe creștini, dar nu le pot astâmpăra, cu un drum, și dragostea pentru ucigașii lor".

Nu de puține ori, după ce e bătut bine, se întoarce plin de sânge în celulă și își continuă impasibil predica, exact de unde o lăsase. Peste tot pe unde este întemnițat, răspândește o bună dispoziție contaminantă și un umor discret, ca un parfum bun. Nici urmă de jale și depresie la el, chiar din contră: se poartă cu entuziasmul unui sfânt nebun, îndrăgostit iremediabil de Hristos.

În '56 e eliberat. Predică peste tot, dezvoltă Biserica Subterană, se poartă de parcă s-ar cere înapoi la pușcărie. În '59 e încarcerat iar și primește 25 de ani. De pe scări, în drum spre duba miliției, îi flutură mâna Sabinei, zâmbind larg: "Transmite-i toată dragostea mea pastorului, care m-a trădat".

După 14 ani de temniță, din care primii trei complet rupt de lume, Occidentul hotărăște răscumpărarea lui Richard contra unei sume imense pentru acea vreme - 10.000 de dolari. După un periplu prin Europa, cei trei ajung cu bine în Statele Unite. Imediat, Richard se apucă de dictat o carte-mărturie, care va zgudui lumea prin simplitatea și directețea ei: "Torturat pentru Hristos". De fapt, întreaga lor viață de acum încolo va deveni o lungă mărturie.

În mai 1966, soții Wurmbrand sunt invitați să depună o mărturie înaintea unui subcomitet al Senatului american despre teroarea nebănuită, ce înflorește dincolo de Cortina de fier. Aflată, ca mai mereu, în planul al doilea, Sabina nu urcă la prezidiu, ci alege să rămână în banca ei, susținându-și soțul din umbră. Celor prezenți nu le vine să creadă ce le povestește Richard, iar unii mai neîncrezători, la fel ca Apostolul Toma, cer o dovadă.

Spontan, omul acesta ciudat de expansiv și cu o retorică cuceritoare, se dezbracă până la brâu și se apucă să-și descrie cicatricile spunând: "Nu mă mândresc deloc cu rănile mele, ci vreau doar vă arăt cât este de schilodit trupul Bisericii și al țării mele".

În tot acest timp, pe fața Sabinei curg șiroaie de lacrimi amare. Richard avea să-i spună acasă: "Să știi că lacrimile tale au produs o impresie mai puternică asupra celor prezenți decât rănile mele". Aceasta a fost și va rămâne mereu marca familiei Wurmbrand - noblețea suferinței, o împletire de răni și lacrimi, iscată, paradoxal, dintr-o credință de neclintit și o iubire nemăsurată pentru toți oamenii. 

Sabina Wurmbrand e genul de luptătoare tăcută, care a ales deliberat rolul omului de pe locul doi. Datorită slujirii ei discrete, a înțelepciunii și echilibrului ei, Richard a strălucit mereu, în lumina tuturor reflectoarelor. În timp, el a scris mai bine de 15 cărți, unele devenite clasice, a schimbat nenumărate vieți predicând mulțimilor. Sabina s-a mulțumit să scrie acum 50 de ani o singură carte, cu un titlu extrem de sugestiv: "The Pastor's Wife".

Imediat după '89, cei doi s-au întors în țară și au depus flori la mormintele torționarilor și securiștilor. Împreună au fondat o misiune, au călătorit în toată lumea și au fost militanți activi în ajutorarea Bisericii Subterane, până au părăsit această Vale a Plângerii, în anul milenului, la scurtă vreme unul de celălalt.

Acest material este un tribut adus forței, discreției și curajului unui om care a ales mereu să stea în penumbră, a ales culisele în locul scenei, strana în locul amvonului și tăcerea în locul microfonului. Fără această minunată Sabina, destinul excepțional al unui om ca Richard Wurmbrand ar fi fost, poate, altul.

Surse bibliografice:

Sabina Wurmbrand – „Noblețea suferinței”, Editura Stephanus, București, 2007

Richard Wurmbrand – „Cu Dumnezeu în subterană”, Editura Stephanus, București, 2007

Richard Wurmbrand – „Tortured for Christ”, Hayfield Publishing, UK, 1967

Torturat pentru Hristos, filmul

P.S. Din seria „Pietre de aducere aminte” mai fac parte:

– I. D. Sîrbu, un „atlet al mizeriei”

– Lena Constante, maestra evadărilor perfecte

- Vasile Voiculescu, răsplata doctorului fără arginți