Recalibrarea balanței strategice dintre China și SUA

Din momentul în care China a lăsat în urmă revoluția culturală a lui Mao și a îmbrățișat capitalismul ca model economic, iar Richard Nixon a început politica de deschidere către China comunistă, cel mai populat stat al lumii a prosperat până la punctul în care a ajuns să amenințe hegemonia Americii.

Apoi a venit Donald Trump, care a început un război comercial în încercarea de a ține în frâu ambițiile Chinei. Acum, odată cu pandemia de coronavirus, relațiile dintre cele două state sunt pe punctul de a intra într-o nouă etapă.

Aceasta este o analiză în două părți, întrucât confruntarea dintre cele două superputeri are o componentă politico-economică și una militară. Atât China cât și SUA își recalibrează politica externă și de alianțe și forțele armate pentru a se pregăti de o eventuală confruntare pentru hegemonie în Asia de Sud-Est. Mulți se vor duce cu gândul la Războiul Rece, când două blocuri antagonice s-au luptat pentru supremație și care s-a terminat cu prăbușirea URSS sub propria greutate.

Spre deosebire însă de Războiul Rece, când URSS și SUA se aflau pe poziții ireconciliabile atât economic cât și politic, iar legăturile dintre cele două state și dintre cele două blocuri de țări aliate erau restrânse, acum între China și SUA există o interdependență puternică și chiar o serie de interese comune, cum ar fi lupta împotriva terorismului.

China este unul dintre cei mai mari creditori ai SUA, prin achiziția de titluri de stat emise de Trezoreria americană, iar SUA reprezintă cea mai mare piață de export pentru economia chineză. În ciuda unor decenii marcate de deschidere politică și de relații de multe ori cordiale între președinții americani și liderii Chinei comuniste și a interdependenței economice, felul în care această relație a ajuns să avantajeze în mod special China a adus liderii americani la exasperare.

Mulți ar putea privi președinția lui Donald Trump și politica sa ostilă ca un accident ce ar putea fi corectat de o eventuală alegere a lui Joe Biden, contracandidatul democrat, în funcția de președinte odată cu alegerile din 3 noiembrie.

Cei care urmăresc însă mai atent politica americană vor ajunge la concluzia că ostilitatea față de China este larg răspândită în ambele mari tabere ale politicii americane – republicani și democrați. Trump doar a preluat și folosit în mod abil această ostilitate pentru a fi ales și apoi a transformat-o în linie de politică externă.

Chiar pe 1 iulie, Joe Biden promitea, într-o declarație de presă, că va pune iar în centrul relațiilor dintre China și SUA principiile democratice și respectarea drepturilor omului, o schimbare profundă de ton și abordare față de politica externă a administrațiilor americane precedente.

De la deschidere și apropiere…

Primele semne ale dezghețului dintre relațiile bilaterale a venit în 1971, când o echipă americană de ping-pong a fost invitată în China. În iulie același an, Henry Kissinger face o vizită secretă în China, iar în februarie 1972 Richard Nixon devine primul președinte american ce face o vizită de stat în statul comunist, întâlnindu-se cu Mao Zedong și cu premierul Zhou Enlai. Această vizită marchează începutul unei noi ere în relațiile comerciale și politice dintre cele două state.

Sursele conflictului de acum pot fi regăsite în felul în care liderii americani au înțeles și și-au stabilit așteptările în relația cu China. De la Richard Nixon încoace, partea americană s-a așteptat că această deschidere economică și abandonarea dogmei marxist-leniniste în organizarea economiei în favoarea unui capitalism mai mult sau mai puțin dirijat de stat să se traducă și într-o schimbare politică în China, care să transforme această țară într-o democrație responsabilă și prietenoasă Americii.

În mai multe rânduri aceste așteptări s-au dovedit a fi nefondate, ba chiar contraproductive, întrucât au dus la abandonarea promovării drepturilor omului în favoarea unei viziuni exclusiv mercantile a relațiilor bilaterale.

Putem aminti aici episodul reprimării brutale a manifestațiilor din Beijing, din piața Tiananmen, în 1989, de către armata chineză la ordinele partidului comunist. De asemenea, ostilitatea față de Taiwan, pe care China o vede ca pe o provincie rebelă și restrângerea treptată a libertăților și democrației în Hong Kong și persecuția minorității uigure ar fi trebuit să ducă la o schimbare profundă a modului în care partea americană vede relația cu China.

De partea cealaltă, liderii chinezi au interpretat repetatele abdicări americane ca pe slăbiciuni. Politica externă a Chinei, dirijată cu mână de fier de partidul comunist, a devenit tot mai agresivă. Astfel, vecini precum India, Filipine, Vietnam, Taiwan sau Malaezia au ajuns să simtă pe pielea lor ce înseamnă puterea în creștere a Chinei, odată ce colosul asiatic a început să își extindă influența în zonă și să își „ajusteze” granițele maritime și terestre.

În urmă cu doar câteva luni, India s-a văzut nevoită să accepte un nou statu quo în regiunea disputată a Cașmirului, când trupe chineze au intrat pe teritoriul său și și-au consolidat pozițiile în valea Galwan.

Pe termen mediu și lung, liderii chinezi doresc să asigure țării rolul pe care China îl avea înainte de Secolul Umilinței, așa cum este cunoscută perioada dintre 1839 și 1949, când țara a avut de suferit de pe urma intervenționismului puterilor vestice și Japoniei. Odată cu statutul de superputere, China ar trebui să-și recâștige statutul de centru politic, cultural și economic al lumii, așa cum era înainte de epoca industrializării.

… la decuplare și ostilitate

După mai mult de patru decenii de relații economice tot mai strânse, partea americană pare să fi ajuns în sfârșit la concluzia că de pe urma deschiderii față de China profită în special partea chineză.

Administrația Trump a inițiat războiul comercial în iulie 2018, când a impus taxe de import pe importurile chineze în valoare de 34 mld. dolari, China a răspuns cu tarife similare în aceeași lună. De atunci au avut loc mai multe runde ale acestei confruntări, cele două state impunând taxe de import reciproce în valoare de câteva sute de miliarde de dolari.

Un alt front extrem de important este cel al tehnologiei de vârf. Astfel, Huawei, gigantul chinez din domeniul producției de echipamente pentru rețele mobile, s-a văzut ținta unor sancțiuni dure. Huawei a ajuns să se lupte pentru a putea participa la licitații pentru construcția infrastructurii rețelelor 5G în statele considerate aliați tradiționali ai SUA din Europa și Asia, deși se laudă că poate furniza aceste echipamente la prețuri foarte competitive.

Doar că prețul în sine a ajuns să nu mai conteze atât de mult, atunci când legăturile strânse ale Huawei cu autoritățile chineze ridică serioase semne de întrebare privind securitatea rețelelor.

Un domeniu în care China se află clar în urma Statelor Unite este cel al producției de microprocesoare. Administrația de la Washington s-a prevalat de acest avantaj competitiv și a sancționat Huawei blocându-i accesul la furnizorii săi tradiționali de microprocesoare. O astfel de măsură poate fi oricând extinsă către toate companiile chineze din domeniu.

Un nou front a fost deschis odată cu pandemia ce a lovit întreaga planetă. Dependența excesivă față de capacitățile de producție din China a cauzat mari bătăi de cap companiilor americane atunci când economia chineză s-a oprit brusc prin introducerea unei carantine stricte la nivel național la începutul anului.

În special domenii precum producția de electronice și electrocasnice, dar și cel medical sau farmaceutic s-au văzut în imposibilitatea de a mai funcționa odată ce lanțurile logistice și de producție din China s-au gripat.

A început astfel marea decuplare a companiilor americane de piața chineză, după cum speră administrația americană. Doar că lucrurile nu sunt așa de simple cum par la prima vedere. Lanțurile de producție nu se modifică peste noapte, furnizori competitivi nu se găsesc în orice țară, iar accesul la bogata piață chineză, unde se află cea mai numeroasă clasă de mijloc din lume, nu poate fi înlocuit cu ușurință.

Un studiu realizat în cooperare de Camera de comerț americană și PricewaterhouseCoopers a arătat că, deși se confruntă cu o creștere a nesiguranței în ceea ce privește stabilitatea relațiilor dintre China și SUA, cele mai multe companii americane nu au planuri să părăsească piața chineză pe termen scurt.

Fără o serie de măsuri precum cele luate de Japonia, care a pus la bătaie 2,2 miliarde de dolari pentru a stimula firmele japoneze să își relocheze producția din China, firmele americane nu se vor grăbi să ia măsuri în acest sens.

Recalibrare strategică

Cum încercă însă SUA să contracareze ascensiunea Chinei? Dincolo de reconfigurarea lanțurilor de producție și de încercarea de a bloca accesul companiilor chineze la tehnologie americană, administrația de la Washington a început să curteze tot mai intens India.

Deschiderea către India, în mod tradițional o țară nealiniată încă din timpul Războiului Rece și care a refuzat în mod constant să intre în alianțe formale cu alte mari puteri, seamănă întrucâtva cu mișcarea de acum o jumătate de secol a administrației Nixon care a rupt definitiv unitatea lumii comuniste. Trump însă nu are alături un Kissinger, un maestru al politicii externe, ci are un Departament de Stat mult slăbit de schimbări succesive la vârful său și de reforme interne eșuate din 2017 încoace.

China a reușit însă să își alieneze mai toți vecinii din sud și est, așadar oportunități de a încropi o alianță care să se opună puterii chineze există pentru SUA. Această alianță ar putea să includă vechi inamici, precum Vietnamul, dar și aliați tradiționali, precum Coreea de Sud, Japonia sau Taiwan.

O altă axă a recalibrării strategice este adaptarea forțelor militare americane pentru a face față unui eventual conflict cu China în zona Asiei de Sud-Est. Această reconfigurare va face însă obiectul unei analize separate.