Klaus Iohannis. Foto: George Vilia / Inquam Photos

Premierul rotativ și președintele gaură neagră

Întrebat, în preistoria democrației originale românești, ce model ar trebui să urmeze România, bătrânul comunist Ion Iliescu a opinat, dând din cap și dregându-și vocea: „modelul suedez”. Era, în opinia lui, dovada că socialismul poate reuși, măi dragă.

Spera primul președinte democratic ales al țării că, până în 2025, România va reuși să recupereze decalajul uriaș față de Vest dacă va crea un stat suficient de puternic încât să distribuie, asemenea unui despot luminat, resursele țării într-un mod eficient și echitabil, întru propășirea economică a țării, dar și păstrarea păcii sociale.

Visul umed al oricărui socialist s-a transformat, în România, într-un coșmar. Statul a tot crescut, de la circa 800.000 de bugetari în 1990 (minus întreprinderile de stat, evident), ajungând azi la un număr total de 1.233.386 de angajați, din care 780.875 sunt în administrația centrală (include Armata, Internele, Educația și Sănătatea) iar 452.511 sunt în administrația publică locală. Iar angajările continuă.

Dar să nu trăim cu impresia că numărul efectiv al angajaților la stat e cumva problema, pentru că nu-i așa: România se află sub media europeană atunci când vine vorba de proporția angajaților bugetari din totalul forței de muncă și pe unul dintre ultimele locuri când vine vorba de numărul de bugetari la mia de locuitori.

Problema stă în serviciile pe care aceștia sunt în stare să le ofere, în atitudinea lor față de cetățenii pe care trebuie să-i servească și în investițiile care (n-)au fost făcute pentru ca munca lor să fie una ușoară, în folosul comunității.

Indiferent că vorbim de polițiști, de profesori, de medici sau chiar de funcționarii de la ministerul Economiei, bugetarii de la noi lucrează în general în condiții improprii, sunt selectați pe criterii de rudenie sau relații și au o singură grijă: să nu cumva să deranjeze „mai sus”.

Sigur, sunt printre ei și zeci de mii de oameni care-și fac munca cu dărnicie și pasiune – nu vreau să cad în greșeala de a-i judeca pe toți după chipul și asemănarea șefilor cu care s-au procopsit. Dar sistemul este, în general, unul specific unei mafii, unui clan, iar nu al unor instituții suedeze care se zbat să facă viața mai ușoară celor care le finanțează din buzunarul propriu, prin taxe și impozite. Oamenii cinstiți care lucrează printre ei se sufocă acolo și-și fac treaba cu mare greutate.

Dacă protestează cineva la această părere, n-are decât să se uite spre rezultatele sistemului de educație: un grad de analfabetism funcțional care are consecințe reale, grave, atunci când 70% din populație nu e în stare să accepte niște minime măsuri pentru propria-i sănătate. Sau spre sistemul medical, cu rate uriașe de mortalitate, chiar și în spitale dotate cu aparatură de ultimă generație, diferența făcând-o personalul medical. Că de poliție, justiție și instituțiile de forță ale statului ce să mai vorbesc, cu ale lor Academii care fabrică plagiatori pe bandă rulantă?

La cele mai înalte niveluri ale sale, sistemul bugetar capătă nuanțe distopice. Ministerele sunt pline de oameni care au văzut deja perindându-se prea mulți miniștri, pentru prea puțin timp, fapt care a dus la osificarea internă a unui aparat care nu mai simte că are de ce să-și facă griji de schimbările politice și de direcție. Mai apare din când în când un nebun care pune biciul pe ei, apoi gata, se așterne liniștea.

Structurile dirijate de servicii știu deja că nu vor răspunde niciodată în fața nimănui, pentru că „au spate”. Și, nu în cele din urmă, mai avem o mână de funcționari care încearcă să facă treabă, iar uneori, la limita legii, să pună frână atunci când conducerea politică o ia razna, profitând de faptul că numiții politic pur și simplu nu știu, de foarte multe ori, chichițele legii.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Nu e nimic suedez în modul în care s-a clădit statul român după 1990. Născut în chinuri din aparatul comunist, și ăsta clădit pe rămășițele unui stat corupt în mod istoric, n-avea cum să performeze, iar trei decenii sunt chiar un timp prea scurt ca să ajungem Suedia din urmă.

Dar puteam spera că, în 2021, punem bazele pentru o reformă profundă a statului – adică exact a acestor un milion și două sute de mii de oameni care țin destinul acestei țări în mână. Reforma asta profundă nu putea porni de jos în sus – se mai încearcă, timid, la nivelul administrațiilor locale, singurele care mai reușesc să facă ceva. Ci doar de sus în jos. Alianța PNL-USR-UDMR începuse să facă asta – nu doar câțiva dintre oamenii USR-ului, ci și câțiva ai PNL-ului.

Tocmai în acest moment-cheie din istoria României, președintele Iohannis a făcut o piruetă și, speriat probabil de ce ar însemna, de fapt, cârmirea acestui monstru spre transformarea lui într-un aparat modern, dedicat oamenilor, a tras de hățuri fix în direcția inversă.

Nu se putea da un semnal mai prost tuturor celor care dețin puterea – mică, mare – în ministere, în parchete, în tribunale, în secțiile de poliție, în inspectorate, în prefecturi și primării. Nici că se putea da un semnal mai clar că în următorii trei ani – ba chiar șapte – e liber la furt, la nepotisme, la frecat menta și, în general, la tot ce a fost mai grețos în ultimele trei decenii.

Sunt bani destui să ajungă la toată lumea, ba chiar să inventăm alte chestii care țin de democrația originală, precum premierul rotativ (vă las pe voi să vă imaginați cum anume vor face rotativa asta Cîțu și Ciolacu, deși îmi cer scuze pentru imaginea mentală tocmai creată), doar-doar să fie liniște, măi dragă.

S-au tot făcut comparații între Iohannis și ceilalți președinți ai țării, în special Emil Constantinescu, cel declarat învins de servicii. Cred că sunt profund greșite. Președintele Iohannis merită o singură comparație: cea cu Ion Iliescu. Cel care a profitat de cei 1166 de morți din decembrie 1989 și s-a urcat pe cadavrele lor pentru a institui un sistem politic în care a controlat ambele părți ale așa-zisului eșichier politic.

Obsesia lui Iliescu a fost pacea – cea obținută cu orice preț. Iar când n-a reușit să-și impună voința, a chemat minerii. În rest, puțină lume își mai amintește că a rămas mare parte a mandatului său un președinte destul de retras, care nu voia ca jaful la care se dedau minionii săi să-l atingă cumva pe el – n-a băgat mâna în borcanul cu miere, i-a lăsat pe alții să facă asta, pe el l-a satisfăcut puterea.

E greu să numărăm câte mii de români au murit direct din cauza relaxării afișate la cel mai înalt nivel al statului, în mod iresponsabil, la începutul verii lui 2021. Nu-i putem pune președintelui Iohannis în cârcă 50.000 de morți (și încă pe atâția, prin mortalitatea excesivă) ai pandemiei, pentru că nu putem cuantifica exact responsabilitatea domniei-sale în această catastrofă umanitară prin care trece România.

Dar și 10% dacă ar fi vina domniei-sale, tot ar fi de cinci ori mai mulți morți decât la Revoluție. Gândiți-vă la acest număr și cutremurați-vă. E vorba de oameni care mor absolut degeaba – pentru că viața a peste 90% dintre ei putea fi salvată dacă acceptau măsurile medicale. Dacă vârful acestui aparat de stat uriaș s-ar fi preocupat de coborârea printre muritori, ca pe front, pentru a-i convinge. Dacă ar fi arătat că-i pasă. Dacă ar fi vorbit pe limba lor. Dacă le-ar fi câștigat încrederea.

Dar cine să vină printre ei? Președintele „am învins pandemia”? Cel care a declanșat o criză politică gravă în miezul acestei catastrofe medicale? Cel care s-a dus să viziteze piramidele și să joace golf, de repetate ori, cât timp spitalele gem de muribunzi? Cel care a preferat să aducă PSD înapoi la guvernare, de pe o poziție de forță, doar-doar să nu cumva să-i fie deranjată perpetua vacanță?

Nici măcar Ion Iliescu nu a avut acest cinism îngrozitor. Nici măcar bătrânul comunist n-a dus lichelismul la aceste înălțimi. Nici măcar cel care ne păcălea cu modelul suedez în timp ce țara era jefuită de acoliții lui pe sistem rusesc nu a arborat acest dispreț suveran față de cei care l-au votat. Și-a păstrat în permanență o bază de oameni care-l iubeau și-l apreciau indiferent de cât rău a făcut dușmanilor săi politici.

Pentru Iohannis, băile de mulțime s-au terminat. Probabil că-l obosea prea mult să joace atâta teatru. Dar mai e ceva: discuția despre o republică parlamentară ne arată că se gândește, cumva, să fie și ultimul președinte ales democratic al României. Ceva de neimaginat în urmă cu doar o lună – dar ce să ne mai mire?

Din acest motiv, într-o epocă a premierilor rotativi și a măririi numărului de ministere pe principiul „să ajungă câte unul la toată lumea”, președintele Iohannis reușește ceva ce n-am crezut posibil vreodată: îl depășește pe Ion Iliescu în panoplia ticăloșilor români.

Nu-i nicio problemă. Își imaginau unii (și subsemnatul) că ar trebui să se îngrijoreze de faptul că o astfel de atitudine îi distruge șansele de a ocupa o poziție înaltă în Europa, în peroada de după mandat. Sau că-și dorește funcția de premier, din 2024 încolo. Ce n-am înțeles noi e că domnul președinte va avea 65 de ani la final de mandat.

Vârsta propice pentru pensionare și o eternă vacanță pe bani publici, pe măsura anvergurii personalității sale de mărunt funcționar ajuns, prin forța împrejurărilor, în capul statului. Obosit, va face în sfârșit ce-și dorește cel mai mult: se va arunca în gaura neagră a istoriei, până va dispărea cu totul în ea. Chiar dacă riscă să ne tragă și pe noi odată cu el.

Răstimp, și poporul îi va trimite calde salutări, din ce în ce mai des. Pe un veritabil model înscris pe plăcuțe suedeze, de data asta.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...