Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Cristina Foarfă

Viața

22/07/2026

Am vizitat orașul într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială. Smaranda și-a petrecut primii ani ai copilăriei la Sofia și lucrarea ei de masterat explorează viața transfrontalieră din zona Ruse - Giurgiu, a vorbit cu oamenii și s-a uitat la legăturile mai puțin văzute ale orașului cu malul de vizavi. 

Prima oprire a fost în centru, la Turnul Ceasornicului, centrul Farfuriei, așa cum i se spune locului, un fost turn otoman de observație din secolul XVIII, transformat în turn cu ceas și devenit simbolul orașului.

Pe hartă, centrul arată și azi ca o rozetă sau, cum îi spun localnicii, ca o farfurie. De ce? Pentru că după 1829, fortificațiile otomane au fost demolate, iar Giurgiu a fost printre primele orașe din Țara Românească replanificate modern, cu un plan radial-concentric: străzile pornesc în evantai din piața centrală. Deși lucrurile s-au mai schimbat de atunci și cercurile concentrice nu mai sunt perfecte, numele de Farfuria a rămas. 

Legenda spune că numele orașului vine de la genovezi, care ar fi avut aici un punct comercial dedicat patronului lor, San Giorgio - de unde și canalul Sfântul Gheorghe care înconjoară și azi zona portuară. Teoria e disputată de istorici (Iorga o susținea, alții o consideră o legendă romantică), dar ea rămâne parte din identitatea orașului. 

Documentar, Giurgiu apare la sfârșitul secolului XIV, în vremea lui Mircea cel Bătrân, care construiește cetatea de pe insulă. Mai târziu, în 1445, o mărturie consemnată de cronicarul burgund Jean de Wavrin după relatarea nepotului său, Walerand, care a condus galerele cruciate pe Dunăre, povestește cum, în timpul asediului, Vlad Dracul îi implora pe cruciați să nu-i distrugă cetatea, spunând că nu se află în ea nicio piatră care să nu-l fi costat pe tatăl său, Mircea, câte un bolovan de sare - piatra lipsea în câmpia Dunării, iar sarea din ocnele Țării Românești era moneda cu care se plătea totul. Ruinele cetății există și acum, restaurate parțial în ultimii ani.

Urmează trei secole de raia. Giurgiu a fost, alături de Turnu și Brăila, una dintre raialele otomane - teritoriu administrat direct de Poartă, din prima jumătate a secolului XV până la Tratatul de la Adrianopol (1829). Adică peste 400 de ani în care orașul a fost, juridic, în afara Țării Românești, deși era la 60 km de București. Aici s-a petrecut și unul dintre momentele-cheie ale campaniei lui Mihai Viteazul: în octombrie 1595, armata lui Sinan Pașa, în retragere după Călugăreni și Târgoviște, a fost prinsă la trecerea Dunării - podul de vase s-a rupt sub bombardament și o parte a oștirii otomane s-a înecat sub zidurile cetății.

Și totuși, cu toată istoria asta care curge literalmente pe lângă oraș, cel mai straniu lucru la Giurgiu e că Dunărea aproape nu se vede. Nu doar la propriu - portul e la vreo patru kilometri de centru, iar între Farfurie și fluviu se întind zone industriale, canale, insule - ci și la figurat. Unul din interlocutorii din cercetarea Smarandei a formulat-o perfect: e ca și cum orașul ar sta cu spatele la Dunăre.

Ca să ajungi la fluviu din centru, mergi prin soare patru kilometri sau prinzi microbuzul primăriei care duce muncitorii în port - un microbuz, pentru că altfel, în logica orașului, nimeni nu are treabă cu portul. Odată ajuns, dai de câteva terase, nu multe, dar suficiente cât să mănânci un borș de pește excelent și o scrumbie spectaculoasă, cu apa în față și cu blocurile din Ruse întrezărindu-se pe malul celălalt. E o mostră din ce ar putea fi locul ăsta, într-o realitate paralelă în care potențialul lui turistic ar fi valorificat.

Doar că în jurul celor câteva mese, malul rămâne în mare parte neamenajat, iar senzația generală e că te afli într-o zonă de tranzit, nu într-un loc unde ești invitat să stai. „Nu ai cum să te apropii de acest fluviu într-un fel prietenos", spune Smaranda. „Și atunci, pentru oameni, el nu există."

Peste apă, la Ruse, bulgarii și-au amenajat malul cu fonduri europene: locuri de joacă, un mic amfiteatru, bănci, cam mult beton, dar un loc unde vii să te plimbi și să te bucuri de fluviu. Croazierele care coboară Dunărea dinspre Viena și Budapesta opresc la Ruse. La Giurgiu, aproape niciodată. Explicația auzită de Smaranda de la localnici e dezarmantă: nu e nimic de văzut.

Cum ajunge un oraș-port să nu aibă „nimic de văzut" la propriul fluviu? Ipoteza Smarandei e că oamenilor de aici nu li s-a dat niciodată timp să construiască o memorie a Dunării.

Gândiți-vă la succesiunea de resetări, explică Smaranda. După 1829, când raiaua e desființată, populația veche - turci, greci, evrei, bulgari, românii care trăiseră sub administrația otomană - pleacă sau e împinsă să plece, iar în locul ei statul aduce oameni din alte zone ale țării, ca să repopuleze granița. Iar primul contact al noilor veniți cu fluviul este unul violent: orașul fusese construit prea aproape de albie, și pe la mijlocul secolului XIX Dunărea le intra în case, le lua animalele, le distrugea gospodăriile.

„Oamenii nu știau cum e să trăiești lângă un fluviu de dimensiunea asta", spune Smaranda. „Contactul lor cu Dunărea a fost unul violent. Dunărea era ceva ce inunda, ceva ce le distrugea gospodăria. Nu ai cum să creezi o legătură cu ceva care, la câțiva ani, vine și îți ia animalele și casa și te lasă sărac."

Au făcut singurul lucru pe care îl puteau face: au scris scrisori domnitorului. Ani de zile au cerut intervenția statului, îndiguirea Dunării, și să-și recupereze pierderile. Sub Alexandru al II-lea Ghica a început primul proiect de îndiguire - proiectul unui stat tânăr care își întărește granița și își protejează oamenii. E, dacă vreți, primul episod de advocacy civic din istoria orașului: niște oameni s-au pus laolaltă, au cerut, au insistat, și până la urmă cineva a răspuns. 

Urmează însă a doua resetare: comunismul. Burghezia orașului e exilată - trimisă, cum s-a spus, undeva după munți - și sunt aduși aici oamenii muncii, o parte dintre ei cooptați direct la construirea podului. „Practic, relațiile comunitare se resetează de la zero", spune Smaranda.

Iar fluviul capătă o nouă funcție: industrială. Combinatul chimic construit pe mal ajunge să gazeze, la propriu, orașul de vizavi - vânturile duceau noxele spre Ruse, iar în anii '80 bulgarii au ieșit în stradă din cauza asta, unele dintre primele proteste publice de mediu din blocul estic. Dunărea devine, pe rând, pericol, șantier, coș de fum. Niciodată loc de relaxare, niciodată prieten. 

Până și Podul Prieteniei, vedeta relației Giurgiu–Ruse, spune aceeași poveste dacă te uiți sub poleială. Construit în doar doi ani, 1952–1954, cu bani și expertiză din tot blocul sovietic - un fel de ”fonduri europene” avant la lettre, prin CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizație economică a statelor comuniste, inițiată de Stalin și dizolvată în 1991) - podul a fost inaugurat cu mare ceremonie, cu delegații din toate statele socialiste, sub semnul prieteniei între popoare.

Doar că în arhive raționamentul e altul: militar-strategic. „Ideea era să ai o trecere peste Dunăre care să-ți asigure o intervenție rapidă în caz de nevoie. Practic să aperi granițele blocului sovietic.” Și a fost asumat public?, o întreb. „În arhivă, da. În public, nu. În public aveam nevoie să creăm legături între statele socialiste." Podul nu a fost construit pentru cetățeni, și cetățenii par să fi simțit asta de la început.

Iar granița de pe mijlocul fluviului a tăiat inclusiv prin familii. Smaranda chiar a locuit în Bulgaria - tatăl ei era preotul comunității românești de acolo. Familia ei, asociată cu ambasada, călătorea relativ simplu, lucru care nu era deloc comun pe vremea aia, când existau restricții foarte mari pentru cetățenii români.

Chiar și așa, mama ei a fost însă dată jos din tren la graniță, cu tot cu bagaje, pentru că autoritățile nu voiau să o lase să plece din țară. „Păi soțul meu e în Bulgaria." „Soțul tău nu-i cu tine. Jos." A fost nevoie de intervenții - preotul are nevoie de familie alături - ca să poată trece. Smaranda a traversat Dunărea de nenumărate ori și spune că Bulgaria i-a rămas în suflet, iar asta a făcut-o să cerceteze Dunărea ca legătură a noastră cu vecinii. Dar nu mulți o au. 

Ce a rămas azi din relația Giurgiu–Ruse e pragmatic până la cinism: treci podul să-ți iei țigări mai ieftine - deși, se plâng oamenii, de când Bulgaria a trecut la euro nu mai e chiar avantajos - sau la supermarketurile de dincolo.

Și, paradoxal, cultură: Smaranda povestește de oameni care merg aproape în fiecare weekend la Ruse, pentru că acolo sunt concerte rock și o sală adevărată de spectacole. De o asociație de pensionari care își organizează pe cont propriu excursii la evenimentele din Ruse, să-i cunoască pe pensionarii de dincolo - cu bariera evidentă că nu au o limbă comună.

Întrebați ce s-ar putea face, mai mulți oameni au spus același lucru, neverosimil de concret: să se predea bulgara în școlile din Giurgiu și româna în cele din Ruse. Există chiar și un început: un om încearcă să piloteze predarea limbii române la Ruse, în regim voluntar, cu o profesoară din București dispusă să facă naveta o dată la două săptămâni.

Adică oamenii au idei. Asta e poate cea mai frustrantă concluzie a plimbării noastre: nimeni nu duce lipsă de idei. Transport pe apă, măcar între Giurgiu și Ruse. Bărcuțe de agrement, de la o insuliță la alta. O mică secție de sailing, câteva bărci cu care copiii să învețe. Bacul Giurgiu–Ruse, despre care se vorbește de vreo șapte ani și pentru care, culmea, infrastructura de pe malul bulgăresc e gata - fiecare țară dă vina pe cealaltă, iar la Giurgiu, spun localnicii, pur și simplu nu se vrea.

Între timp, de Ziua Dunării, primarii celor două orașe se întâlnesc, schimbă niște coroane de flori, stau la o masă și pleacă. Ritual de suprafață, zice Smaranda: am sărbătorit Dunărea, la anul mai vorbim.

De ce nu se leagă nimic? Aici cercetarea Smarandei pune degetul pe rană. „Oamenii identifică foarte ușor problemele, identifică cine ar putea să participe la rezolvarea lor - dar rareori se pun pe ei înșiși în ecuație." E celebra formulă românească: să se facă.

Iar când totuși se apucă cineva, intervine cealaltă boală: neîncrederea. Nu doar în autorități - aia e cronică - ci unii în alții. „Oamenii se pot alia când se simt amenințați", observă Smaranda, „dar atunci nu se creează încredere, ci alianțe de circumstanță, care nu duc la ceva durabil." 

Am văzut asta la povestea bordeiului - ultima locuință tradițională de câmpie rămasă în picioare în oraș, în jurul căreia s-a coagulat la un moment dat o mică inițiativă civică de punere în valoare dar care acum pare că s-a dezumflat. Am fost acolo să vedem bordeiul, poarta era închisă, bordeiul părea acoperit. „Trebuie să construiești infrastructura umană", conchide Smaranda. Înainte de orice ponton, faleză sau bac.

Și totuși. Între timp cineva chiar a început să construiască - și a început exact de la diagnosticul de mai sus.

Vorbim, din nou, de Via Danubiana, proiectul Asociației MaiMultVerde: un traseu ecoturistic care își propune să acopere, în timp, toți cei peste 1.000 de kilometri ai Dunării românești, parcurși pe jos, cu bicicleta sau din caiac. Am mai scris despre el de la Zimnicea, unde am prins inaugurarea bornei din Teleorman; tronsonul-pilot a fost însă chiar Giurgiu - 72 de kilometri cartați între Găujani și Greaca, cu track GPS, borne și un ghid al călătorului care leagă într-o singură cărare diguri, păduri, plaje, sate și oraș. Sloganul proiectului sună ca o replică directă la propoziția din cercetarea Smarandei: „traseul care te întoarce cu fața către apă".

Iar harta Giurgiului lor, nu doar a orașului, ci și a împrejurimilor, e, în esență, inventarul a tot ce zona asta are și nu vede. Cetatea lui Mircea cel Bătrân, consolidată în ultimii ani, dar nesemnalizată și necunoscută publicului larg. Bordeiul - da, același - ultima bucată de arhitectură țărănească de câmpie din oraș.

Podul Bizetz, Turnul cu Ceas, cazematele din al Doilea Război Mondial de la Slobozia. Plaja Veche de pe insula Ramadan, loc de promenadă interbelică lăsat în paragină de industrializare. Plaja Gostinu (despre care am scris deja), la 20 de kilometri de oraș, căreia deja i se spune „Vama Veche a Dunării". Pădurea comunitară Cama, plantată de MaiMultVerde la 10 minute de centru - 250.000 de arbori pe 20 de hectare și trei picturi murale ale Wandei Hutira pe pilele de beton ale unui pod dezafectat.

Și, poate cel mai important, harta lor e plină de oameni, nu doar de obiective. Nea Ion de la ponton, care îți gătește cel mai bun borș de pește dacă-l anunți cu două zile înainte, pentru că „e o găteală mai înceată la mijloc". Emil, zis Jean, care te plimbă cu barca până la insula Mocanu sau la Gostinu. Doamna Cornelia din Găujani, care pune la bătaie curtea centrului de tineret pentru corturi și gătește cu vecinele ei pentru drumeți.

Florin, un giurgiuvean întors acasă după ani de București, care te plimbă cu caiacul, îți face turul istoric al orașului și e printre fondatorii unei asociații locale care vrea exact ce lipsea din toate conversațiile noastre: colaborare între oamenii de aici.

Cu alte cuvinte: infrastructura umană, construită bucată cu bucată, nume cu nume, număr de telefon cu număr de telefon.

„Am văzut că pentru localnici Dunărea nu înseamnă mai nimic", ne spunea Doru Mitrana, președintele MaiMultVerde, când am scris prima dată despre proiect - și punea asta pe seama aceleiași istorii: în comunism, malurile nu erau ale oamenilor, ci ale statului, iar oamenii au înțeles că fluviul nu e treaba lor.

Via Danubiana e pariul că lucrul ăsta se poate dezvăța. Nu cu o faleză trântită de sus, ci cu copii de clasa a patra duși la apă, cu plaje igienizate împreună cu liceeni, cu un borș comandat la nea Ion.

Pentru că orașul are deja, în propria biografie, dovada că se poate: oamenii aceia din secolul XIX, panicați de inundații, care au scris și au tot scris domnitorului până când statul a ridicat primele diguri. Prima oară când giurgiuvenii s-au uitat împreună la Dunăre și au cerut ceva, au obținut.

Diferența e că acum nu mai trebuie să aștepte răspunsul de la București. Trebuie doar făcut gestul cel mai simplu și cel mai greu din lume, cel din slogan și din diagnostic deopotrivă: întorsul cu fața către apă.

Susținător al acestui proiect editorial, Lidl România este implicat în proiecte de protejare a mediului. Un exemplu în acest sens este inițiativa Cu Apele Curate, inițiată în 2019, în parteneriat cu Asociația MaiMultVerde, cu scopul de a combate și preveni poluarea cu plastic a apelor Dunării, prin implicarea membrilor comunităților și autorităților publice din localitățile riverane fluviului și afluenților. Prin campanii de conștientizare la nivel comunitar, educație și implicarea activă a publicului, programul Cu Apele Curate vizează creșterea gradului de conștientizare cu privire la impactul poluării cu plastic asupra ecosistemelor acvatice și promovarea schimbărilor de comportament pentru reducerea și prevenirea acestei probleme.

De asemenea, își propune prin acțiuni de advocacy sensibilizarea autorităților locale și centrale în privința pericolului poluării cu plastic, pentru a sublinia importanța urgentă a acțiunilor concrete în acest sens. Pe parcursul derulării programului a fost urmărită diminuarea poluării cu plastic, prin organizarea de acțiuni de colectare a deșeurilor existente pe malurile și luciul apelor și prin măsuri de prevenire a deversărilor viitoare, dar și prin implementarea unor modele de bună practică și inițierea unor proiecte speciale în domeniul protejării apelor. În perioada 2019-2025 au fost organizate 361 de acțiuni de igienizare, cu 12.708 voluntari implicați și 527 de tone de deșeuri de plastic colectate.