„Nesemnificativii”. Ce căuta în viața noastră „Teo”?

Bianca Felseghi

Senior Editor

Motto:

La începutul lui ianuarie 2020 am stat de vorbă cu un inginer de telecomunicații. S-a pensionat de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, dar înainte de Revoluție a lucrat pentru o instituție care s-a chemat Teleconstrucția. Aceasta era responsabilă pentru cablajele rețelelor de telefonie din planul de extindere al companiei naționale de telecomunicații, vechiul Romtelecom. 

În plus, dar fără să existe în mod expres în fișa postului, angajații Teleconstrucția erau la ordinele Securității, mi-a povestit inginerul pensionar. Ofițerii de caz, cel mai adesea cu nume conspirate, colonelul X sau Y, chemau muncitorii Teleconstrucția să instaleze în camerele hotelurilor instalații de supraveghere audio sau video, ascunse în pereți. 

Inginerul s-a scuzat ironic de mai multe ori, în timpul discuției noastre, că n-are „nimic spectaculos” de spus, fiindcă niște istorii vechi nu mai interesează pe nimeni. A mai spus că n-a știut niciodată cu ce direcție a Securității se lucra, fiindcă angajații serviciului de poliție secretă al României comuniste nu-și declinau identitatea. 

O să îl numesc pe inginerul pensionat „domnul Teo”. Are 76 de ani. S-a născut într-o comună din județul Alba, Mihalț, iar tatăl lui a fost comisar de poliție. Fiindcă era reprezentantul regimului politic dinainte de 1945, tatăl lui Teo a trecut prin procesul de epurare al cadrelor și era obligat să se prezinte lunar la Securitate și să declare tot ce știa și ce nu știa. Până în 1964, familia a stat cu frica în sân, de ce-i mai rău. Oamenii continuau să dispară fără urmă, peste noapte, chiar din paturile lor. Teo s-a angajat la Teleconstrucția în 1982 și a ajuns șef de brigadă pe trei județe, Bihor, Cluj și Sălaj. 

Am ales să spun, în parte, povestea lui Teo de la Teleconstrucția, fiindcă am considerat inedită declarația lui. Mi-a povestit cum și unde se instalau „muște” în pereții hotelurilor, cu acordul directorilor acestora și cum erau pregătite camerele de supraveghere pentru anumiți oaspeți, suspecți în ochii Securității. E o bucată dintr-un puzzle pe care l-am întregit cu mărturiile oamenilor care se cazau în acele camere. Ale căror voci sunt trase pe benzi de magnetofon și ale căror intimități sunt la dispoziția cercetătorilor pe un ecran de cititor de microfilm. 

În cartea „Viața mea ca spioană” (Editura Vremea, 2018), Katherine Verdery spune că s-a întors acasă în SUA marcată. „Mi-au trebuit patru luni, după ce am trăit în România un an [...] Acasă, în Baltimore, m-am trezit că sunt tot timpul îngrijorată să nu cumva să am microfoane în apartament, și am intrat în panică atunci când un prieten mi-a spus la telefon despre alt prieten care făcea nu știu ce treburi cu cocaină. Eram convinsă că telefonul meu e ascultat și că poliția va auzi totul”.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Welcome to Romania, to five room!

„În data de 22.01.1988 a sosit în țara noastră prin firma «Rotur» din RFG cetățeanul polonez Stachnik Jaczek, student în RFG. Prin măsurile informativ operative s-a stabilit că străinul are preocupări de a fotografia unele aspecte negative întâlnite, care în Occident pot fi exploatate nefavorabil țării noastre. De asemenea, a adus injurii și calomnii țării noastre, instigând la nesupunere și nerespectarea legilor”. 

Fragment dintr-un raport întocmit de Securitatea din Bihor în 1988. Arhiva CNSAS

Ceea ce ați citit este un pasaj dintr-un Raport întocmit de Serviciul III de la Securitatea județeană din Bihor și adresat Direcției a III-a a Securității de la București. În documentul care datează din octombrie 1988 și poate fi citit pe site-ul CNSAS (la secțiunea România supravegheată, n.red.), securiștii fac un fel de inventar al turiștilor care au intrat în România pe la Borș în anul acela. Au fost 42 de oameni. Documentul este semnat de șeful Securității județene, lt.col Dumitru Ogășanu. Ei bine, cei 42 de străini care au tranzitat punctul de trecere al frontierei din vestul țării au fost întâmpinați cum se cuvine, mai ales că Bihorul era considerat un județ vulnerabil din pricina apropierii de Ungaria. 

Cei 42 au ajuns, deci, tocmai în ograda de care era responsabil șeful de brigadă de la Teleconstrucția, domnul Teo. Avea în subordine „cam 150-200 de oameni”, muncitori, maiștri, ingineri, iar deasupra lui era un director și un inginer-șef. 

Hotelurile din Oradea și din Felix erau cablate din timp, în așteptarea oaspeților, spune domnul Teo. 

„Luau doi jonctori sau unu’, băi, fii atent în camerele astea trebuie „muște”, dracu’ le zicea „muște”, pe vremea aia nu erau ca acuma wireless, fără fir. 

Io nu le-am văzut, băieții ziceau, șefu’ e așa ca o nucă mică și o bagi în perete. Io nu mă duceam, n-aveam voie să văd, luau muncitorii și-i ducea. Nici nu trebuia să știu. Știam numai că la hotelul cutare lucră băieții. Tencuiau la loc, jos, fire în subsol, de unde se asculta. Numai 4-5 camere, nu tot hotelul. Pe urmă, după sistemul lor, când apărea câte-un tovarăș din Occident, suspect, îl dirija la hotel și sunau la recepție, aici 441, bagă-l la camera 5. Ăla, recepționerul, știa parola, să trăiți, da, welcome to Romania, to five room, please.

Am zis 441 așa între noi, totul era codat, bine organizat, nici musca nu intra în România pe vremea aia, ca acuma. Aveau codiță din afara graniței, domnișoară!”.

Filaj al Securității Bihor. Foto: Arhiva CNSAS

Jonctorii erau muncitorii specializați în legarea cablurilor electrice. Teo spune că uneori securistul nici nu mai apela la acordul ierarhic, ci lua legătura direct cu muncitorul din teren, care semna un soi de document de confidențialitate prin care se obliga să nu dezvăluie locația conspirativă. 

Într-o cameră erau puse mai multe „muște”, „uneori 2-3 să se audă și în baie”. 

„Era sistemul fir, integrat, erau trase firele jos în punctul de ascultare, unde era o sursă de energie. Io n-am văzut, îmi povesteau muncitorii, șefu’, atâta e o muscă (arată forma unei bile între degetul mare și arătător). Sunt convins că se puneau și în locuințe particulare, altfel cum să îi asculte pe teroriștii țării?”

În Bihor, muncitorii din subordinea lui Teo au plantat „muște”  la hotelurile Mureș, Someș din Felix. La Cluj-Napoca, ei au asistat o „echipă din București, care o băgat telefoanele în cameră” la hotelul Victoria. 

În timp ce el și-a văzut „de treabă și de familie”, spune că nu a știut niciodată, deși contactele cu Securitatea erau constante, cine erau oamenii care îl căutau. 

Istoricul Liviu Burlacu explică într-un studiu că în organizarea Securităţii existau servicii specializate privind aplicarea unora din mijloacele şi metodele specifice: „Unitatea specială de instalare şi exploatare a tehnicii operative „T”, Unitatea specială de cercetare, proiectare şi producţie a tehnicii operative „P”. „Mijloacele specifice” erau, de fapt, „tehnică operativă” - dispozitive de ascultare, prescurtate în mai toate documentele Securității T.O. Teo. 

Diana Iamandi este consilier la CNSAS. A făcut în 2009 o analiză a felului în care Securitatea supravegherea populaţia prin mijloace audio şi video. 

I.C.D.T. însemna, în limbajul conspirat al Securității „interceptarea convorbirilor şi discuţiilor interioare prin intermediul telefonului”. Dar existau o serie întreagă de prescurtări care aveau nevoie de traducere pentru profani. I.C.H. era „interceptarea camerelor de hotel”. I.D.E.R. – „interceptarea discuţiilor prin intermediul emiţătorilor la reţea”. I.D.E.B. era „interceptarea discuţiilor prin intermediul emiţătorilor alimentaţi la baterie”. S.O. – „supravegherea obiectivelor prin sondă optică”. 

Dar domnul Teo nu știa, vorba americanilor, who is who, cine e cine. Deși, ca orice român care se adaptează la condițiile politice, nu era ușor de tras pe sfoară.

Filaje realizate de Securitatea din Bihor. Foto: Arhiva CNSAS

Compromiterea

Domnul Teo a întâlnit prima oară un securist când lucra la Institutul de Proiectări Miniere. A fost angajat acolo timp de 10 ani, înainte să își facă transferul la Teleconstrucția. Un tovarăș a sunat pe telefonul de la Personal, Teo a fost chemat să ridice receptorul și i s-a dat întâlnire în oraș, în fața sediului Facultății de Litere din Cluj-Napoca, aflată pe strada Horea. „M-am prins imediat cine era”, spune acum Teo. 

De la capătul celălalt al firului, vocea s-a prezentat ca fiind colonelul Albu, dar Teo este convins că era o simplă poreclă, nu un nume real. 

„Puteai zice nu? Aveam soție, doi copii. Stai pe curu’ tău! Orice încercai, o minimă rezistență față de sistem, erai proscris, gata, ți se închidea perspectiva, io nu ajungeam șef de lot, dacă, de exemplu, în caracterizarea pe care, să zic, aș fi primit-o de la Proiectări Miniere, spre Teleconstrucția, scria refuz colaborare cu Securitatea. La revedere!”. 

Așa că s-a dus la întâlnirea cu „colonelul Albu”. Acesta l-a așteptat într-o Skoda și au discutat în mașină. Propunerea securistului a fost simplu ofertată și simplu acceptată.  „Zice, uite, ce ne-am gândit, să ne spui despre ce se întâmplă acolo la Institut, dacă e ceva împotriva intereselor țării. Ei încercau să își infiltreze informatori până la ultimul om. Da, zic, tov. Albu, dacă e ceva, o bombă, ceva, sigur că v-anunț io! Ce putea să fie? Vă dați seama, umorul situației? M-o mai sunat o dată, de două ori, m-am mai dus o dată, ce-i p-acolo? Ce să fie, nimic! Nu am simțit nimic, niciun coleg diversionist, care să gândească împotriva statului. Pe urmă nu m-am mai dus. Și m-o lăsat în pace, nici până azi nu m-o mai căutat”. 

Teo spune că a acceptat pactul, fiindcă oricum nu avea nimic de raportat. Toată lumea era prudentă, nimeni nu ieșea din rând. De aceea, nu înțelege de ce există atâta furie împotriva metodelor de supraveghere aplicate de serviciile secrete.

Dar oamenii nu se temeau de Securitate pentru că aveau ceva de ascuns. Ci fiindcă abuzurile de putere erau la ordinea zilei. Ce interesa, de fapt, Securitatea? Nu informațiile despre sabotaje și atentate, ci metode a a compromite un om. Motivarea introducerii de „muște” în camerele de hotel, abia dacă avea nevoie de argumente.

Când, în 1989, ofițerul Ovidiu Ținca a cerut amplasarea unei camere video în odaia în care locuia Katherine Verdery la Cluj a susținut în raportul lui că aceasta va arăta „activitatea pe care o va desfășura în cameră”. Nici mai mult nici mai puțin. „Cererea a fost aprobată. Că activitatea de care erau interesați era mai mult decât să se uite la mine cum îmi fac patul (deși au făcut și aceasta) reiese clar din mai multe documente din anii ‘80. Și nici nu se dădeau în lături când era vorba să încerce să influențeze ce se petrecea în acel pat”, scrie Verdery. 

Filaj executat de Securitatea Bihor în anii '80. Foto: Arhiva CNSAS

Un document din arhiva CNSAS, datând din 1985, ne arată că microfoanele nu erau instalate numai în pereți, ci și în interiorul mobilierului din camerele de hotel. Documentul exemplifică o acțiune clandestină a Securității de a instala o astfel de „muscă” în piciorul unei măsuțe dintr-o cameră din stațiunea Covasna, iar apoi în spatele unei șipci din perete. Acțiunea a fost realizată cu colaborarea personalului hotelului. Situația descrisă frizează comedia, fiindcă odată instalat microfonul, acesta s-a dovedit prea slab pentru a emite până în camera de recepție. 

„Ajungând în cameră, cu toţii am verificat şi studiat locul montării mijlocului special T.O. şi de către specialiştii T.O. s-a concluzionat că cel mai oportun ar fi în piciorul măsuţei care era fixat cu şuruburi. /.../ De către lt. Maj. DUŢĂ ION s-a atras atenţia ca piciorul respectiv să nu fie luat din cameră până când nu se aduce altul în loc de către lt. Ignat, pentru a nu se observa lipsa acestuia de cameristă, când intră în cameră pentru curăţenie. Lt. Ignat a plecat la administraţia hotelului pentru a găsi un alt picior de măsuţă. /.../ După ce ne-am convins că obiectiva a plecat cu autocarul, împreună cu colega sa de cameră în excursie am procedat la efectuarea probelor de ascultare a mijlocului T.O. introdus în piciorul măsuţei, cu care ocazie s-a constatat că nu are putere de emisie pînă la camera noastră. 

În continuare s-a făcut proba cu un alt mijloc T.O. (şipcă) adus ca rezervă şi constatându-se că funcţionează bine s-a procedat la introducerea lui în camera obiectivului. Şipca a fost introdusă de către Lt. Băluţ Iliuţă şi Lt. Solomon Doru, iar asigurarea în afară s-a făcut de către Lt. Maj. Duţă Ion şi Lt. Ignat. În camera noastră pe recepţie a rămas Lt. Col. Vulpe.

Raportăm că nu s-au făcut deconspirări cu ocazia introducerii mijloacelor speciale, nu am fost văzuţi de nici o persoană şi nici ulterior nu au rezultat nici un fel de suspiciuni”.  Sursa: „Învăţând istoria prin experienţele trecutului. Cetăţeni obişnuiţi supravegheaţi de Securitate în anii ’70-’80”, CNSAS, 2009.

Pistolul

L-am rugat pe domnul Teo să detalieze cum erau plantate microfoanele în pereți. El spune că muncitorii-jonctori foloseau ceea ce se numeau niște pistoale de împușcat bolțuri. Acestor scule li se montau în vârf cuie, iar când erau acționate, acestea intrau în profunzime în țesătura pereților, indiferent din ce material erau confecționați. 

De altfel, pistoalele de împușcat bolțuri erau considerate periculoase și erau produse, la fel ca și armamentul, la Cugir. De acolo, Teleconstrucția le ridica pe baza unor borderouri speciale și erau date pe semnătură doar anumitor jonctori. La sediu, pistoalele erau ținute sub cheie în magazie, iar bolțurile utilizate se dădeau tot la număr, în funcție de lucrare. Fiecare „glonț” trebuia justificat. 

Cu toate bunele relații cu „prietenii” de la Securitate, Teleconstrucția a trecut printr-un episod tensionat în 1985, când din seif au dispărut 6 astfel de pistoale. 

Domnul Teo spune că abia atunci s-a simțit amenințat și n-a mai dormit câteva luni de zile. „Ce se întâmplă? Ele, pistoalele, după un timp, se decalibrau, da? Le strângeam și le trimiteam cu însoțitor la Cugir, le predam, ca pe orice pistol. Ce vă spun acuma, n-am dovezi concrete, dar aceste pistoale erau folosite în particular, ca să se mai puște prin pereți și îi chemau oamenii pe muncitori, hai, mă, pușcă-mi tri gloanțe să pun un tablou! Hai, pușcă-mi să fixez un dulap de perete. Și băieții luau 5 lei, 10 lei ciubucuri, făceau economie de gloanțe când îi trimiteam efectiv la lucrare, că și gloanțele erau luate cu semnătură și probabil, în cârdășie cu șefu magaziei. 

Dom’le, alea decalibrate au dispărut 6, era și în perioada de Crăciun, Anul Nou. Magazionerul nu s-a uitat, o trecut, prin luna martie, zice, șefu’, îi bai, mi-o dispărut 6 pistoale. Era o fată, săraca, Sanda. Măi, băieți, căutați, vine la mine maistrul, îl sun pe director. Nu le-au găsit. Deduc că le-au furat numai băieții ăștia care știau meserie, fiindcă n-o fost spargeri de lacăte, geamul era cu grilaj. N-aveam ce să fac… am anunțat „prietenii”. 

Autoritățile vremii le-au deschis celor implicați dosare de neglijență în serviciu. Dar înainte să ajungă în instanță, acuzațiile au fost șterse, după ce în 1986, Ceaușescu ar fi dat un decret de grațiere. Domnul Teo spune, râzând mânzește, că are acasă hârtia prin care a fost exonerat de vină. După Revoluție a ajuns directorul filialei din Cluj-Napoca a Teleconstrucția.

„Pe linie de telecomunicații… de unde să știu dacă noi eram singurii cu care lucrau? Mai și glumeam, că nici noi nu eram pierduți. Știam o frică oarecum de ei, că ei erau stăpânii, știi? Veneau și fumau și aruncau Kentul așa, în fine, tovarășii ăștia, securiștii. Înainte, domnișoară, cu un pachet de Kent sau de cafea, cucereai Clujul, ca să vorbesc așa la modul…”, spune Teo, cu nostalgie temperată.  

Filaj al Securității din Bihor, realizat în anii '80. Foto: Arhiva CNSAS

Oricât de tehnice și legale, ordonate și coordonate erau acțiunile Teleconstrucția cu Securitatea, ele au lăsat urme adânci în comportamentul social al românilor. Katherine Verdery își amintește cum de câte ori venea la București era invitată la masă de niște prieteni. Era învățată să coboare din taxi sau din orice alt mijloc de transport la câteva intersecții distanță de adresă, nu trebuia să telefoneze niciodată din camera de hotel, ci numai de la un telefon public. „Când eram cu toții împreună, dădeau televizorul sau pick-up-ul foarte tare, astfel încât securiștii care trăgeau cu urechea să nu poată înțelege ce se spunea”. 

Filajul unei turiste din RFG, originară din România, la Băile Felix, Hotel Termal, în 1983, în urma căruia securiștii descoperă că un fiu este atașat de mama lui. 

„În zilele 9-10 iulie 1983 s-a asigurat filajul obiectivei Bona la hotelul Termal de la Băile Felix pentru a se stabili dacă aceasta se va întâlni cu fiul ei, ofițer la o UM din Timișoara.

[...] În ziua de 20 iulie 1983, când l-a contactat pe fiul și pe nora sa, a evitat să fie văzută în anturajul lor la hotelul Termal mergând și discutând cu ei la Băile 1 Mai, iar masa de prânz au servit-o la restaurantul Nufărul. La sosirea la hotelul Termal fiul și nora au intrat pe la demisol, de unde au urcat cu liftul direct în camera obiectivei Bona, evitând și să urce în lift împreună cu alte persoane. De asemenea și la plecarea de la hotel au ieșit cu bagajele înaintea obiectivei Bona. Atașamentul și legământul ofițerului față de mama sa este vădit. Considerăm că prezintă importanță operativă contactarea lui”.... 

Fragment din dosarul de urmărire al obiectivului Bona, la Băile Felix, realizat de Securitatea Bihor. Foto: Arhiva CNSAS

Teleconstrucția

Compania Teleconstrucția este acum uitată. După privatizare, a mai rămas doar un patrimoniu fix, care este exploatat imobiliar sau în domeniul turismului. În 2013, Teleconstrucția figura printre acționarii Felix Telecom, un furnizor de echipamente și sisteme de telecomunicaţii şi reţele informatice pentru Guvern, Parlament, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, Serviciul Român de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, Unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale, precum şi pentru Orange, Vodafone, Romtelecom. Atunci, Felix Telecom a primit prin negociere directă, fără anunț de participare la licitație, trei contracte de la Agenţia de Administrare a Reţelei Naţionale de Informatică pentru Educaţie şi Cercetare pentru dezvoltarea şi extensia de reţele optice în ţară. Teleconstrucția era acționar minoritar, firma Felix Telecom fiind deținută de un fost general SIE. La origine, printre fondatorii Felix Telecom a fost și Bancorexul. 

În 2005, acum 15 ani, apărea un articol despre Teleconstrucția în presa centrală. S-a numit „Sub pământ SRI” și era despre cum fosta colaboratoare a Securității realiza pentru Serviciul de Telecomunicații Speciale în Târgu Mureș o lucrare de împământare a fibrei optice, de la fostul sediu al Securității până la o stație de înaltă tensiune din Ungheni - o localitate lipită de reședința de județ, pe o distanță de 15 km.

Povestea "domnului Teo" face parte din seria numită „Nesemnificativii”. Am intitulat-o așa după ce o instanță din România i-a achitat pe doi dintre anchetatorii inginerului Gheorghe Ursu de acuzația de tratamente neomenoase. Judecătoarea a motivat sentința spunând că disidența acestuia a fost nesemnificativă și că metodele Securității erau mai degrabă blânde în ultimii ani ai comunismului.

Citește și: Primul material din seria „Nesemnificativii”: Sinuciderea Emiliei Kimeri

Al doilea material din seria „Nesemnificativii”: Iuga a stat 6 ani în pușcărie, securistul lui 8 ani în Parlament

Al treilea material din seria "Nesemnificativii": Blegomazin - stinge ideile de dreptate și libertate

Al patrulea material din seria "Nesemnificativii": Pentru copilul meu nenăscut