De ce se aude iar zăngănitul armelor pe frontul ucrainean

De curând, Kremlinul a crescut substanțial numărul de trupe atât în provincia ocupată în 2014, Crimeea, cât și la granița de est, unde controlează de facto câteva provincii ucrainene prin intermediul unor forțe separatiste.

Și nu este vorba doar de potențiale amenințări, pentru că în regiunea Donbas trupe separatiste și rusești atacă tot mai des pozițiile soldaților ucraineni, într-un conflict ce părea până de curând înghețat.

Dar ce anume urmărește Rusia mai exact, de ce apar aceste provocări tocmai acum și care ar fi răspunsul adecvat al Occidentului? Am încercat să aflăm răspunsul la aceste trei întrebări în analiza care urmează.

Începând cu 2014, după momentul anexării Crimeei și debutul conflictului separatist din estul Ucrainei, armata rusă și cea ucraineană s-au aflat practic pe picior de război. Rusia și-a mărit considerabil forțele armate din regiune și le-a modernizat, totul pentru a putea, la nevoie, să intervină din nou în Ucraina pentru a o scoate definitiv de pe orbita vestică, în cazul în care șahul permanent dat cu ajutorul separatiștilor nu ar mai funcționa.

Este adevărat că nici ucrainenii nu au stat cu mâinile în sân și, după ce au plecat cu un handicap major în ceea ce privește pregătirea forțelor armate, acum au recuperat și dispun de o armată formată din 255.000 de soldați, a doua ca mărime în Europa, după Rusia.

Peste jumătate (51%) sunt soldați profesioniști, angajați pe bază de contract, restul fiind recruți. De asemenea, bugetul destinat apărării de Ucraina a crescut de aproape 4 ori, ajungând în 2020 la 5,2 miliarde dolari.

Mișcările Rusiei care au stârnit îngrijorare

De-a lungul frontierei ucrainene și în Crimeea au fost desfășurate 28 de grupuri tactice rusești la nivel de batalion, conform şefului Statului Major al armatei ucrainene, generalul Ruslan Homaceak. Un astfel de grup tactic este în fapt un model organizațional al forțelor armate de tip modular.

În mod curent, el este compus din 800 până la 900 de soldați și are drept nucleu un batalion de infanterie mecanizată, dar care dispune în plus de tancuri, artilerie (tunuri și lansatoare de rachete multiple), companii de geniu și sisteme de apărare antiaeriană.

În practică, aceste grupuri pot lucra independent unele de altele sau se pot combina, pentru a forma unități mai mari, în funcție de inamicul cu care se confruntă pe câmpul de luptă. Conform unor surse militare, Rusia dispune de cel puțin 120 de astfel de unități modulare la nivel de batalion.

Am discutat cu Ben Hodges, general american în retragere și fost comandant al forțelor americane în Europa, în prezent Pershing Chair în cadrul Center for European Policy Analysis (CEPA). Hodges este de părere că ceea ce face acum Kremlinul are legătură cu schimbarea de gardă de la Washington, într-o logică a competiției marilor puteri.

„Acțiunile recente ale Rusiei sunt în primul rând un test pentru noua administrație Biden. Președintele Joe Biden a susținut, în prima sa convorbire telefonică ce a avut loc cu Vladimir Putin, că suveranitatea ucraineană este o prioritate pentru Statele Unite. Așa că Moscova testează apele să vadă exact ce înseamnă asta. Dar cred că este de luat în considerare și posibilitatea ca în spatele acestor acțiuni să fie ceva mai specific, cum ar fi o presiune aplicată asupra administrației Zelenski, menite să accepte pretențiile Moscovei în cadrul formatului Normandia, al acordului de la Minsk”.BEN HODGES, FOST COMANDANT AL FORȚELOR AMERICANE ÎN EUROPA

În același timp, Moscova ar putea urmări și alte obiective mult mai concrete, cum ar fi să ocupe regiunile de la nord de Crimeea și să realizeze astfel o legătură terestră cu provincia ocupată și să își asigure controlul asupra canalului care furnizează apă peninsulei.

Indiferent care este scopul punctual al acestor manevre, ținta pe termen lung a Moscovei este ca Ucraina să fie un stat instabil, incapabil să adere la NATO și UE și să izoleze Ucraina de Marea Neagră, Kremlinul dorind să controleze întreaga coastă nordică a mării.

Costurile ocupației și războiul pentru apă

Un fapt mai puțin cunoscut este că Crimeea are o climă foarte aridă și este dependentă aproape complet de Canalul Crimeei de Nord, care asigură 85% din necesitățile de apă ale peninsulei.

„În ceea ce privește motivația Moscovei pentru actualele tensiuni, ea poate să reprezinte o încercare de distragere a atenției de la obiectivul real, cum ar fi încercarea de a pune mâna pe canalul ce leagă râul Nipru de Crimeea, sub falsul pretext că astfel se previne o catastrofă umanitară, încercând astfel să extindă controlul în regiune și să se apropie de Odesa.”BEN HODGES, FOST COMANDANT AL FORȚELOR AMERICANE ÎN EUROPA

Canalul care leagă Crimeea de râul Nipru a fost construit în 1971 și a reprezentat o victorie majoră pentru planificatorii sovietici, care sperau să transforme peninsula într-o regiune cu agricultură dezvoltată. Înainte de prăbușirea URSS, în Crimeea se cultivau 400.000 de hectare ca urmare a construirii canalului, însă acest număr scăzuse până la 17.000 în 2014.

După destrămarea URSS, canalul a fost neglijat și debitele de apă furnizate au scăzut cu două treimi. După anexarea Crimeei de către Rusia, Ucraina a blocat complet cursul de apă, într-o încercare de a crește costurile ocupației ruse.

Astfel, orașele din Crimeea au ajuns să raționalizeze apa, locuitorii având apă curentă doar șase ore pe zi, trei dimineața și trei seara. În ceea ce privește costurile ocupației, fostul șef adjunct al Băncii Centrale a Rusiei, Sergei Aleksashenko, spunea, fiind citat de Forbes Rusia, că primii cinci ani de ocupație ai Crimeei au costat 23 de miliarde de dolari, adică bugetul alocat sănătății pentru trei ani la nivelul întregii Federații Ruse. Fiecare cetățean rus a cheltuit astfel, pentru cinci ani de ocupație, câte 160 de dolari.

Pentru 2021, bugetul rus alocă 1,5 miliarde de dolari ca subvenții pentru Crimeea, adică peste două treimi din întreg bugetul regiunii, mai mult decât sumele alocate altor provincii precum Dagestan (1,4 miliarde dolari) și Cecenia (1,1 miliarde dolari), conform analistului rus Anton Chablin, citat de site-ul rus Akcent.

Aceste cifre, coroborate cu faptul că economia rusă suferă de pe urma sancțiunilor occidentale și a pandemiei, i-ar putea face pe ruși să își pună problema dacă ocupația peninsulei merită. Sumele menționate de Anton Chablin sunt însă doar o parte a banilor cheltuiți, pentru că acestea nu includ costurile pentru mișcările de trupe și pentru modernizarea bazelor militare, achiziția și întreținerea armamentului destinat trupelor din Crimeea, aceste cheltuieli fiind făcute din bugetul Ministerului Apărării rus.

Ce pot face Occidentul și România în fața amenințărilor Rusiei?

Există o serie de acțiuni de descurajare pe care Occidentul le poate întreprinde pentru a ține în frâu ambițiile Moscovei. Printre acestea se numără afirmarea publică a faptului că suveranitatea și integritatea Ucrainei nu sunt negociabile și să ofere asistență regimului de la Kiev pentru a se putea apăra.

Primul pas a fost făcut, consilierul pentru securitate națională al lui Joe Biden, Jake Sullivan, a avut o convorbire cu șeful biroului prezidențial ucrainean, Andri Iermak, reafirmând „sprijinul continuu al SUA pentru suveranitatea Ucrainei, integritatea teritorială și aspirațiile euro-atlantice în fața agresiunii continue”, însă el ar trebui dublat și de fapte.

Alte acțiuni pe care administrația americană le-ar putea întreprinde sunt sugerate de către generalul Hodges:

“De asemenea, România ar trebui să continue exercițiile militare deja programate și să folosească fiecare oportunitate pentru a denunța narativele false promovate de propaganda Kremlinului”, explică Hodges.

Eforturi de modernizare și creștere a prezenței militare în Crimeea

Rusia și-a mărit considerabil prezența militară în Crimeea în ultimii ani. Numărul militarilor ruși staționați în provincia ocupată a crescut de la 12.500 (în ianuarie 2014) până la 32.500 în 2020, urmând să atingă 43.500 până în 2025.

Conform surselor ucrainene, 11.500 de soldați aparțineau în 2020 forțelor terestre, având în componență două brigăzi de infanterie navală și un batalion independent, 200 de vehicule blindate, 40 de tancuri, 100 de sisteme de artilerie și alte peste 700 de vehicule blindate.

Acestora li se adaugă 4.000 de soldați dintr-o brigadă aeropurtată de asalt trimiși de la Volgograd (fost Stalingrad până în 1961), detașați recent. Restul militarilor din Crimeea fac parte din forțele navale (aproximativ 11.000) și cele aeriene.

Conform estimărilor occidentale și informațiilor oficiale, Rusia dispune în Crimeea de 122 avioane de luptă, 62 elicoptere de atac, 34 de nave militare de suprafață, 7 submarine și de mai multe sisteme antiaeriene S-400 TRIUMF cu rază lungă de acțiune și de unele cu rază medie, precum BUK-2, TOR-2 și PANTSIR. De asemenea, Kremlinul a desfășurat în zonă bombardiere Tu-22M3, cu rază medie de acțiune, capabile să transporte focoase nucleare, însă acestea folosesc în prezent arme convenționale, deoarece în Crimeea nu au fost desfășurate arme nucleare.

Flota rusă de la Marea Neagră este cea care a beneficiat cel mai mult de pe urma eforturilor de modernizare. După prăbușirea URSS și procesul de partajare a navelor cu Ucraina, flota Mării Negre a decăzut ca urmare a lipsei investițiilor și a îmbătrânirii morale și fizice a navelor ce o compuneau. Această stare de fapt s-a schimbat radical în special după 2014, când flota a primit noi tipuri de nave, dotate cu armament și sisteme moderne.

Astfel, au apărut noi submarine din clasa Kilo (aceeași clasă ca și cel deținut de România, dar nefuncțional), fregate Amiral Grigorovich și nave din cel puțin alte trei clase de corvete purtătoare de rachete (Steregushchiy, Karakurt și Buyan-M). În următorii ani, acestor vase de luptă li se vor adăuga și fregate moderne din clasa Amiral Gorshkov.

În plus, flota Mării Negre și-a întărit capabilitățile de asalt amfibiu datorită reînființării Escadrilei Operaționale nr. 5, care dispune de mai multe nave de desant marin.

Obiectivele pe termen lung și perspectivele noastre

În afară de posibilitatea ca aceste acțiuni recente să fie doar un test și o provocare pentru Kiev, pe termen lung Kremlinul testează și încearcă să submineze stabilitatea și securitatea statelor aflate la periferia sa, urmărind să-și asigure vecini slabi cu regimuri marionetă, sau măcar ca state care nu fac parte din UE și NATO, două organizații suprastatale cu care nu poate concura.

Să nu uităm însă că economia rusă este în picaj și că populația este din ce în ce mai nemulțumită de nivelul de trai în scădere, inclusiv din cauza aventurilor externe care generează costuri de miliarde dolari anual.

Timpul și forța adversarilor săi, UE și NATO, lucrează în defavoarea Rusiei. Aliații NATO de pe flancul estic, în special Polonia și România, se înarmează sistematic și-și modernizează în sfârșit armatele pentru a descuraja orice aventură rusească în regiune.

Pe măsură ce întreaga lume se îndepărtează de combustibilii fosili, Rusia își pierde principalul atu economic, iar un eventual răspuns unitar și ferm din partea Vestului ar reprezenta un coșmar pentru regimul Putin.