Ion Iliescu: La moartea unui comunist

Adrian Mihălțianu

Publisher

Ion Iliescu nu și-a ascuns niciodată convingerile comuniste. Nu simpatiile, așa cum au diverși tineri de azi care n-au prins nici măcar un minut de comunism, ci convingerile.

Spre deosebire de probabil 90% dintre membrii PCR, Iliescu a fost un comunist sadea încă de la începutul vieții și așa a rămas, chiar și când istoria i-a demolat în jurul lui toate lucrurile în care a crezut: partidul destinat oamenilor muncii, sistemul echitabil care trebuia să facă uitate abuzurile din capitalismul românesc, lumina care se presupunea că trebuie să vină de la Răsărit, ba chiar și marile realizări ale industrializării țării.

Partidul l-au demolat chiar oamenii muncii, ajunși peste noapte în fruntea bucatelor prin încarcerarea și eliminarea fizică a elitelor interbelice. Deși tânărul Iliescu saluta mândru în 1959, ca președinte al Uniunii Asociațiilor Studenților din Republica Populară Română și prim-secretar al CC al UTM, „viața nouă pe care și-o construiește poporul român”, adevărul era cu totul altul.

Scânteia Tineretului din 1956 arăta cum fiul de ilegalist comunist format în Rusia crește treptat în rangurile PCR. Foto: Arhiva Arcanum

Tovarășii veniți de la Moscova, precum tatăl său, puseseră gheara pe casele și vilele cele mai bune din București și din restul țării, iar preocupările lor la doar 15 ani de la lovitura de stat din 23 august erau deja cu totul altele decât cele înscrise în manifestul Partidului Comunist - o dovedea traiul lor lipsit de griji, ca stăpâni feudali, în total contrast cu cel al restului țării.

Sistemul echitabil care trebuia să facă uitate abuzurile din capitalismul românesc a scos din sărăcie lucie, ce-i drept, câteva milioane de români în anii 60-70, dar a pierdut rapid cursa cu sistemul capitalist care făcea același lucru în țările rămase libere, unde inițiativa privată și libertatea de gândire au permis o dinamică mult superioară de creștere și de distribuire a bunăstării.

Chiar și marile realizări industriale ale țării erau, de fapt, niște preluări la mâna a doua de tehnologii occidentale, semn al capotării penibile a comunismului de orice fel și a incapacității sale de a dezvolta o producție destinată unui trai îndestulat. Marea industrializare a țării a fost făcută preponderent cu tehnologie occidentală veche, de multe ori deja depășită, luată cu bani împrumutați de afară, tot de la veroșii capitaliști, și prost aplicată în lipsa oricărui feedback al pieței. Rezultatul au fost dezastruoșii ani 80, în care găunoșenia hidoasă a comunismului s-a văzut în toată splendoarea ei stalinistă.

Dar Iliescu n-a renunțat niciodată la lumina de la răsărit, nici chiar după ce comunismul s-a prăbușit în Rusia însăși. Dacă în 1958 organiza mitingurile de protest ale studenților „față de acțiunile mârșave ale imperialismului american și englez” și se solidariza cu „lupta dreaptă a popoarelor arabe pentru libertate și independență națională” în urma intervenției din Iordania și Liban, el n-a avut absolut nimic de comentat vreodată cu privire la imperialismul rus, nici măcar după ce URSS s-a prăbușit.

Scânteia Tineretului din 1959 raporta despre manifestația studenților împotriva intervențiilor occidentale în Orientul Mijlociu, organizată de Iliescu. Foto: Arhiva Arcanum

Spre deosebire de alți câțiva copii de ilegaliști comuniști sau de politruci veniți pe tancuri de la Moscova, care au renegat apoi comunismul și chiar și-au dedicat viața dezvăluirii atrocităților acestuia - precum Vladimir Tismăneanu, sau de comuniști care băgau oameni în pușcării în anii ‘50 dar apoi ne predicau nouă virtuțile capitalismului - precum Silviu Brucan, Iliescu a rămas constant în convingerile sale comuniste.

Pentru ele a fost dispus să bată palma cu măcelarii care au ucis sute de români după 22 decembrie 1989, păstrându-i în funcții atât cât i-a stat în putere - atât în armată, miliția devenită poliție, cât mai ales în serviciile secrete. În special tovarășii care împărtășeau cu el aceeași legătură cu KGB-ul sovietic care le trăsese firele o viață întreagă.

Pentru ele a fost dispus să cheme minerii de mai multe ori atunci când o minoritate dintre români dădea semne că vrea o societate liberă de comuniști și tot pentru ele s-a grăbit să pună România ca vasal unui URSS și apoi unei Rusii care se afla în cădere liberă, chiar dacă această mișcare nu i-a reușit.

Ion Iliescu, la balconul Guvernului, în timpul mineriadei din iunie 1990.

Doar istoria, iar nu vreo schimbare în convingeri, l-a făcut pe Iliescu să accepte că lumina de la Răsărit s-a stins și că poporul ăsta vrea totuși altceva.

Aparent, Iliescu din 2000 era diferit de cel din 1949-1996. Doar aparent.

Cum poate inspira un contabil o națiune? De ce contra propagandei rusești nu poți lupta prin fapte

Propaganda rusească se poate combate doar prin implicarea societății civile și a publicului larg într-o conversație concretă despre viitorul țării, o discuție urgentă care n-a avut loc din păcate în România ultimilor 35 de ani.

Capul, zâmbetul și marele regret al lui Ion Iliescu. Și cu ce rămânem după el

Iliescu a început prin a fi tânăra speranță de reformare a comunismului românesc și a ajuns ctitorul strâmb al drumului României către Europa democrată. Binele pe care l-a făcut a rămas acoperit de Răul pe care l-a lăsat în urmă.

Dacă manualul care îl pregătise deja pentru înlocuirea lui Ceaușescu prin lovitură de stat în 1968, când acesta se revoltase împotriva intervenției URSS în Cehoslovacia, a fost aplicat abia în 1989, atunci alt manual, mai actualizat, a fost aplicat în 2000, când PCR-ul metamorfozat în PSDR și-a creat cel mai convenabil concurent: un extremist antidemocrat care producea citate verzi la foc continuu și fascina masele dezamăgite de tranziție. Prin contrast, Iliescu era un politician spălat care mergea la braț cu regele, nu un criptocomunist care trona peste un sistem scelerat de jefuire a țării.

FOTODOCUMENT. Doi rivali ai istoriei noastre recente, Regele Mihai și Ion Iliescu. Fotografia este din 2006, când Ion Iliescu a participat la spectacolul de la Ateneu organizat în onoarea Regelui, care împlinea 85 de ani. Foto: Lucian Muntean

Același manual l-au aplicat în 2024 tovarășii mai tineri care au gravitat în tot acest timp în jurul lui Iliescu și a oamenilor puși sau tolerați de el în fruntea serviciilor. Și, mai rău decât în 2000, aproape au dat foc la țară - incendiu care încă mocnește și poate izbucni în orice moment.

Când zic „comunism”, în cazul lui Iliescu, nu mă refer la elucubrațiile în care ajung să creadă unii tineri de azi, care cred că omul va putea fi vreodată convins să împartă tot ce are cu ceilalți fără ca cineva să abuzeze de acest sistem. Nu, ci mă refer chiar la acea parte abuzivă a comunismului, integrată încă de la început în sistem - niciodată comunismul nu poate fi democratic, pentru că primul om care alege să nu mai împartă cu ceilalți dobândește imediat un avantaj clar.

Din acest motiv, comunismul e întotdeauna totalitar, în toate formele sale - de la economie la morală, de la obsesia pentru intervenția comunității în cele mai adânci straturi ale vieții private, la modul în care trebuie să te îmbraci, să mergi pe stradă, să vorbești și chiar să gândești. Oricine îndrăznește să fie diferit în comunism este imediat pus la locul lui, pentru că altfel amenință ca întreg sistemul să colapseze. Paradoxal, comunitatea restrânsă - cea normală în orice fel de societate sustenabilă - nu are niciun rol în deciziile la nivel național, în timp ce singura ei preocupare devine anihilarea oricărei forme de libertate individuală.

Acesta este comunismul pe care l-a slujit Iliescu toată viața lui, chiar și în anii în care era văzut în unele cercuri drept un înlocuitor mai soft al lui Ceaușescu. Un fel de Gorbaciov ratat și fără pată, Iliescu a decăzut de la statutul de partener de joacă al dictatorului la un banal post regional din care nu putea amenința megalomania celui mai stalinist dintre comuniștii europeni ai anilor 80, după moartea lui Enver Hoxha.

Dacă imensa majoritate a membrilor PCR obțineau carnetul doar ca să nu aibă probleme sau ca să se bucure de niște avantaje banale și s-au lepădat de el imediat ce a căzut Ceaușescu, Iliescu vorbea chiar în decembrie 1989 de idealurile întinate ale comunismului, care trebuia practic readus la viață într-o țară adusă în prag de ruină tocmai de comuniști.

Ca mai toți ideologii din istorie - indiferent că sunt de stânga sau de dreapta - pe Iliescu nu l-au interesat niciodată banii. L-a interesat puterea și mai ales modul în care aceasta poate manipula masele până la isterie. De bani s-au mânjit întotdeauna cei din jurul său. El s-a hrănit cu puterea de a-i conduce pe toți aceștia.

Foto: Octav Ganea / Inquam Photos

Dacă sovieticii au dat greș în majoritatea lucrurilor, cel puțin două au fost domeniile în care au excelat: ingineria spațială și manipularea marilor mase de oameni.

Înainte de isteriile cu Călin Georgescu - în fapt, un alt individ scos din aceeași matriță, dar lipsit de orice fel de convingeri, un fel de Ion Iliescu de pe Temu - au fost isteriile care-l priveau chiar pe el, Salvatorul Națiunii, Om Dintre Oameni, cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă, Ion Iliescu.

Capacitatea acestui popor de a săruta isteric și cu lacrimi în ochi mâna călăilor săi precum o săruta acel nefericit la mineriada din iuni 1990 nu este deloc unică. De-a lungul istoriei recente, au făcut-o și spaniolii, italienii, germanii, maghiarii sau japonezii. Azi o fac chiar și americanii - nu-i nimic nou sub soare, oamenii sunt previzibili, s-au schimbat doar mediile în care se aplică aceleași metode de manipulare în masă.

Nu ne vindem țara e sloganul care a pornit de la Iliescu și a fost propagat, cu mutațiile de rigoare, până în ziua de azi. E chiar hilar cum cei care-l iubesc pe Georgescu dar îl urăsc pe Iliescu nu fac altceva decât să preia aceeași marotă complet falsă a unei țări vândute - se aplică, de fapt, același manual de manipulare pe care Iliescu l-a știut toată viața lui și l-a aplicat, atunci când a avut nevoie, la literă: atunci erau urâți moșierii și urmașii lor care n-au mâncat salam cu soia, acum sunt urâți sorosiștii și globaliștii.

Lupta pentru pace din anii 1950, mereu doar atunci când era vorba de războaiele care-i implicau pe occidentali, este băgată și azi la înaintare cu mare succes, deși agresorul este de data asta chiar Rusia.

Războiul dus de ruși este întotdeauna acceptabil. Atât atunci, cât și acum, cel dus de occidentali, de multe ori ca răspuns la imperialismul rus, e întotdeauna inacceptabil. Scânteia Tineretului, 1958. Foto: Arhiva Arcanum

Fac parte dintr-o generație care l-a urât și ea din suflet pe Iliescu, pentru că a reprezentat tot ce era mai rău în România: brațul ideologic trădător de țară care a ținut acest popor 4 decenii și jumătate în captivitatea unui sistem oribil și încă alte câteva într-un purgatoriu fără de sens, în care a luat ce era mai rău în comunism și în capitalism și le-a amestecat în ceva extrem de toxic, care încă ne otrăvește până în măduva oaselor. Dar cred că e timpul să trecem și peste această ură.

Înainte să moară fizic, Iliescu a murit în primul rând ideologic. Tot ce a crezut el de-a lungul vieții s-a dovedit a fi un fum, un gaz toxic, o miasmă înecăcioasă care a tras cu ea în morminte nemarcate sute de mii de români - și milioane de oameni în tot lagărul comunist. Nimic din lucrurile pentru care a luptat el în timpul vieții nu a rămas în picioare - în afară de sistemul toxic de îmbogățiți fără de rușine pe care l-a nășit, l-a crescut și apoi l-a trimis în lume în anii tranziției de la comunismul feudal la capitalismul de cumetrie.

Urmașii lui la scaunul de președinte al României n-au avut aceeași structură ideologică precum bătrânul comunist. Doi dintre ei au fost obsedați de micile avantaje tipice unui profesoraș ajuns la Capitală sau rămas în provincie și au capotat mizerabil, altul, doar un aventurier preocupat de jocuri politice, îmbogățire și iubiri gheboase, dar niciunul dintre ei nu a urmat linia filosovietică și filorusă a lui Iliescu.

Dimpotrivă, dacă a fost un motiv pentru care Iliescu l-a urât pe Băsescu, a fost exact această trădare a unui fost colaborator al Securității, care s-a poziționat cât se poate de clar atât împotriva comunismului, cât și împotriva Rusiei. Într-un sistem care i-a murdărit pe aproape toți cei care l-au trăit, trădarea asta nu putea fi nici iertată, nici lăsată fără urmări.

Din fericire, la moartea cuiva, dispar toate aceste lupte, zbateri, uri și patimi. E o ironie fantastică faptul că omul care a urât din toată inima sistemul democratic capitalist a fost cel sub care România a intrat în NATO (2004) și a făcut pașii pentru intrarea în UE (2007). Nu pentru că ar fi vrut sincer asta, ci pentru că istoria nu i-a mai dat de ales. Păstrarea puterii pretinde sacrificii.

Azi, bătrânul comunist a murit. Tot ce pot spera e că, odată cu el, va începe să se apropie de sfârșit și sistemul îngrozitor de toxic pe care l-a creat în România post-comunistă. Viitorul nostru e fix în acele instituții care sunt azi blamate de succesorul său Georgescu. Mă tem însă că acea parte din România care l-a iubit la nebunie pe Iliescu va continua să înghită cu nesaț tot ce varsă și acest epigon al lui.

Coșmarul lui Iliescu era o Românie în care comunitățile să aibă puterea de a decide încotro merge țara, în timp ce respectă libertatea individului. O Românie care se duce cât mai departe de Rusia și sistemele ei autocratice otrăvite. O Românie care prosperă ca parte a lumii, nu prin soluții originale venite din spațiul bolșevic.

Cine știe, poate vom reuși să-i împlinim în cele din urmă acest coșmar și așa să îngropăm pentru totdeauna această fantomă care încă bântuie prin România. Ducă-se.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€