Cât de wow o duc românii (II). România, țara care nu face sport

În ultimele luni, România a fost țara în care premierul n-a știut să spună cât costă o pâine, ministrul de finanțe habar n-are cât e salariul minim pe economie, iar ministrul muncii crede că soluția ieșirii din sărăcie este un job în plus. De asemenea, guvernul se laudă constant că a luat cele mai bune măsuri economice (și se vede), iar viitorul patriei se anunță wow. 

Cu toate astea, mulți români, nu neapărat „săraci”, nu-și permit decât să supraviețuiască. Să-și plătească chiria sau rata, să aprovizioneze frigiderul și, acolo unde e cazul, să-și țină copiii hrăniți și în școală.

Dacă citești studiile care estimează an de an coșul minim pentru un trai decent, observi că pentru activitățile de recreere sau sport rămân deseori bani prea puțini, deși acestea-s esențiale pentru menținerea sănătății fizice și psihice. 

Astfel, în episodul doi al seriei „Cât de wow o duc românii”, încercăm să aflăm cât de mult sport se face în România și ce-i împiedică pe români să se miște mai mult.

Vezi și Cât de wow o duc românii (I): Poveștile românilor care nu pleacă niciodată în concediu

Cât sport fac românii de fapt? 

Andreea are 25 de ani, e specialistă în comunicarea strategică, iar în pandemie, când s-a mutat în provincie, la părinți, s-a apucat pentru prima oară de sală. Până atunci, relația dintre ea și sport a fost disfuncțională și aproape inexistentă.

La școală, sportul nu era mai deloc încurajat de profesori, mai ales în rândul fetelor. Când afară era cald, băieții jucau fotbal, iar fetele erau trimise pe bancă, pentru că profesorii nu pregătiseră un program de mișcare și pentru ele. Iar când nu stăteau pe bancă, chiuleau masiv, pentru că era mai mereu o oră pusă parcă special la sfârșitul programului.

Această disparitate sportivă dintre femei și bărbați, care începe să se manifeste chiar de pe băncile școlii, se observă și-n statistici. Astfel, conform Eurostat, numărul bărbaților români care practică sport este dublu față de cel al femeilor.

Andreea povestește că nici din partea apropiaților n-a primit vreodată încurajări să fie activă din punct de vedere fizic. În pandemie, când s-a apucat de sală și un regim alimentar sănătos, a fost luată la mișto, i s-a reproșat că sparge banii aiurea, că e o chestie inutilă, pentru că „oricum nu e grasă”. Nu înțelegeau că nu e vorba doar despre kilograme și că mișcarea efectiv o făcea să se simtă bine.

„Eram foarte fericită, aveam poftă de viață, aveam o claritate în minte, eram motivată să citesc, să învăț. Știu că nu sunt grasă, dar înainte nu mă simțeam bine în corpul meu, e despre felul în care arată pielea, fermitatea ei și alți factori”, explică tânăra.

Persoanele sportive sunt o raritate în România. În 2018, un sondaj Eurobarometru anunța că 63% dintre români nu fac deloc sport (în timp ce 51% spun că nu fac deloc alte tipuri de activitate fizică, precum grădinăritul, ciclismul sau dansul), 18% practică rar, 13% cu oarece frecvență și doar 6% practică în mod regulat.

Cu niște ani în urmă, adică-n 2013, „doar” 60% dintre români declaraseră că nu fac deloc sport și 15% cu oarece regularitate, iar dacă te uiți și mai în spate, vei descoperi că, în 2010, 49% dintre români spuneau că nu sunt deloc implicați în activități sportive.

Așadar, din multe puncte de vedere, lucrurile par să se fi înrăutățit și nu doar din cauza pandemiei.  

Românii n-au timp, dar nici foarte mulți bani

Ultimul Eurobarometru nu se oprea la întrebarea „cât de des te miști”, ci explora și alte dimensiuni ale fenomenului. De pildă, când auzi că românul nu prea e prieten cu efortul fizic, probabil că primul tău instinct e să te întrebi de ce. Ce-i împiedică? Sunt leneși? N-au bani?

Deși pentru Andreea și alți oameni care și-ar dori să transforme sportul într-un stil de viață lipsa banilor pare să fie problema principală, doar 8% dintre respondenții care au participat la Eurobarometrul menționat anterior spun că nu fac sport din cauza asta. În rest, jumătate dintre români spun că lipsa de timp este cel mai important obstacol, 18% dau vina pe stres și lipsa de motivație, 12% pe existența unei dizabilități fizice, iar 13% pe lipsa unei infrastructuri sportive accesibile. 

În condițiile în care, în 2020, românul a muncit în medie 40,4 de ore pe săptămână (conform Eurostat), e de înțeles de ce mulți dintre noi aruncăm vina pe stres sau pe lipsa timpului și a motivației. După opt ore de muncă și alte câteva pierdute în trafic sau mijloace de transport în comun, e greu să te mobilizezi și pentru 30-60 de minute de efort fizic susținut.

Apoi, deși doar 8% dintre participanții la sondaj au dat vina pe lipsa banilor, realitatea e că practicarea unui sport în cadru organizat, într-un club sportiv sau sală de fitness, poate chiar și sub atenta supraveghere a unui instructor personal, rămâne un obiectiv greu de atins, mai ales când locuiești într-un oraș mare și stai în chirie sau ai rate lunare de plătit.

Potrivit datelor publicate de Friedrich-Ebert Stiftung la finele anului trecut, valoarea coșului minim de consum pentru un trai decent pentru o familie formată din doi adulți și doi copii ajunsese în septembrie 2020 la 7278 de lei, cu 4,7% mai mult decât de anul precedent.

Din toți banii ăștia, doar 116 rămâneau pentru îngrijirea sănătății și 246 pentru recreere și vacanță – ambele fiind categorii în care s-ar putea încadra și sportul. 

Așadar, o familie de patru persoane care trăiește „decent” în România are la dispoziție undeva la 362 de lei pentru sport.

Copiii să spunem că fac sport „gratis”, la școală, în timpul orei de educație fizică, deci banii respectivi le rămân părinților. 

Dar chiar și dacă ar dori să dea pe sport toți banii dedicați sănătății și recreerii, le-ar fi destul de greu, mai ales într-un oraș precum București.

Sigur, există și opțiuni gratuite. Acasă, de exemplu, poți face exerciții cu greutatea corpului, găsești mii și mii de tutoriale pe Internet, dacă ești cu adevărat hotărât să te apuci de treabă. Apoi, te poți antrena la aparatele de fitness împrăștiate de administrațiile locale prin parcurile orașelor. Dacă ai bicicletă, poți face mișcare cu ea. Dacă-ți place să alergi, poți să alergi, doar ai grijă să n-o faci pe asfalt sau beton, pentru că, pe termen lung, riști să te trezești cu probleme mai mari decât cele pe care ai încercat să le rezolvi prin mișcare. 

Conform aceluiași sondaj Eurobarometru, dintre românii care s-au declarat – într-o măsură mai mică sau mai mare – activi din punct de vedere fizic, majoritatea chiar către aceste soluții gratuite s-au orientat. 6 din 10 fac mișcare acasă, un sfert dintre ei între casă și muncă/magazin/școală (adică activitatea fizică se rezumă la mers pe jos), 13% la job, pentru că prestează o muncă fizică, în timp ce abia 9% declară că fac într-o sală de fitness, iar 4% într-un club de sport. 

Pentru Andreea, mersul la sală a devenit fezabil abia când s-a mutat pentru câteva luni la părinți, iar chiria a ieșit din peisaj. Dădea 150 de lei lunar pe abonament și alți 500 de lei antrenoarei. I-a făcut bine, se simțea ok din punct de vedere fizic și psihic, mai ales că începuse să fie, în sfârșit, fericită în corpul ei. Doar că, la un moment dat, a avut neșansa de a se infecta cu noul coronavirus și a trebuit să stea izolată acasă. 

„Cred că de la sală l-am luat. Mă rog, m-am vindecat, dar apoi nu mi-am mai reluat programul, pentru că m-am mutat înapoi în București. Dacă aș vrea să o iau de la capăt, ar trebui să mai tai din niște cheltuieli”, povestește tânăra. 

Pentru ea, echipamentele și cadrul organizat pe care le găsești într-o sală de fitness modernă sunt esențiale. Instructoarea o motiva să se țină de mâncat cum trebuie, de venit la sală, îi arăta cum să execute exercițiile corect, pentru a reduce riscul de accidentare. Anterior, mai avusese tentative de a face exerciții acasă, ghidată de tot felul de tutoriale găsite pe Youtube, dar spune că îi era greu să le execute corect fără cineva care să-i ofere feedback pe loc. 

„Antrenoarea îmi corecta postura, trăgea de mine când simțeam că-s legumită. Degeaba te uiți la tutoriale pe Youtube și repeți ca un robot, dacă nu încordezi ce trebuie, dacă nu ții abdomenul într-un anume fel când execuți ceva. Îți distrugi și spatele dacă te apuci de exerciții aiurea, fără să fie cineva care să-ți zică în prealabil cum trebuie făcut exercițiul”, explică Andreea. 

Doar că toate lucrurile pe care le vrea ea costă. Dacă-n provincie dădea 650 de lei lunar, în București e foarte probabil să dai mai mult de atât, în funcție de zona în care locuiești.

De pildă, dacă vrei să devii membru într-una dintre cele mai extinse și populare rețele de fitness din țară, cel mai ieftin abonament pe care-l poți alege te costă 159 de lei pe lună. Atenție, însă, prețul ăsta e valabil doar dacă plătești în avans, pe un an întreg. Adică trebuie să scoți, dintr-o singură lovitură, peste 1900 de lei din buzunar.

Altfel, dacă alegi varianta plății lunare, va trebui să dai peste 251 de lei pentru ceea ce este, în esență, același tip de abonament, cu acces la aceleași tipuri de facilități. 

Acesta e cel mai scump (dar și la modă) exemplu, există suficiente săli de cartier care sunt mult mai ieftine, dar dacă ești la început și vrei serviciile unui antrenor care să te învețe mișcările de bază, tot e scump. Pentru un bucureștean de rând, care câștigă salariul mediu pe economie, iar jumătate din venituri se duc doar pe chirie, combinația sală+instructor poate deveni cu ușurință un lux, un moft.

De cei care câștigă minimul pe economie nici nu are rost să pomenim, pentru cei aflați în această situație prioritatea e supraviețuirea, nu mersul la sală. 

Dacă te iei după ora de educație fizică, sportul nu e o chestie prea atractivă

Poate și din acest motiv, al lipsei banilor, în mentalul colectiv românesc a prins cheag ideea că, de la o anumită vârstă încolo, sportul e un moft, o cheltuială nejustificată de care te poți lipsi liniștit. 

Sportul e o chestie pe care o faci în școală – poate nici atunci, dacă ai un profesor de educație fizică nepăsător și acces la un izvor nesecat de scutiri. Ulterior devine o chestie pe care o mai vezi la televizor, practicată la nivel de performanță de niște fete și băieți care din asta trăiesc, iar prezența lor pe ecran are rolul mai degrabă de a valida niște teze naționaliste, nu de a promova un stil de viață sănătos. 

Alex Dincovici, sociolog și antropolog care predă un curs despre antropologia corpului la SNSPA, crede că de aici pleacă totul, de la faptul că sportul nu este valorizat cum trebuie, fenomen care începe chiar de pe băncile școlii.

Intuiția lui este, de altfel, confirmată și de statistici: în ultima strategie națională pentru sport publicată de Ministerul Tineretului și Sportului, se arată că circa 2 din 10 elevi nu participă la orele de educaţie fizică din școală, iar frecvența neparticipării crește odată cu înaintarea în vârstă.

Pentru Dincovici, această lipsă de valorizare se manifestă pe mai multe paliere. În primul rând, nu există infrastructură suficientă ca să faci ce sport îți dorești tu. Spune că în Franța, unde a trăit o perioadă, era plin de piscine publice foarte accesibile, în orice caz mai accesibile decât sălile de fitness. 

„La noi e cumva pe dos, nu avem piscine, dar avem săli de fitness. Pentru corp, de exemplu, înotul e un sport mult mai prietenos, e indicat la recuperare. Nu prea avem infrastructură pentru asta și acolo unde e, e destul de scump”, povestește antropologul.

De altfel, lipsa bazinelor de înot e o problemă semnalată constant de puținii români care ajung să facă și performanță în domeniu, de obicei ca urmare a unor investiții consistente din partea familiei.

„Eu nu simt că mi-a lipsit ceva, dar nu ar strica mai multe bazine”, spunea cea mai nouă vedetă a natației românești, David Popovici, într-un interviu acordat după întoarcerea de la jocurile olimpice din Tokyo.

O altă dimensiune a devalorizării culturale a sportului pe care o semnalează Dincovici este echivalarea lui cu lipsa performanțelor academice. Mai exact, dacă ești interesat prea mult de sport, înseamnă că nu te duce capul și te-ai orientat spre el doar pentru că nu erai suficient de inteligent pentru materiile „serioase”.

„Țin minte că, pe vremea mea, cine dădea bacul la sport o făcea pentru că nu e dispus să o învețe. Asta în condițiile în care în Statele Unite poți să ai bursă și dacă ești un sportiv foarte bun poți ajunge la facultate, unde obții și educație bună și poți să mai crești pe chestia asta”, explică antropologul. 

Pentru mulți tineri, problematic e și felul în care se desfășoară ora la școală. Alin Larion, președintele Federației „Sportul Pentru Toți”, crede că, de multe ori, educația fizică este prezentată într-un stil „militarizat”, care-i determină pe elevi să perceapă sportul drept o corvoadă.

„Te pun să faci stânga-dreapta sau să alergi de nu știu câte ori în jurul școlii. Nici mie nu-mi place să alerg foarte mult, recunosc. Îmi place să mă întrec, să joc un fotbal, un joc sportiv, sau să sar în lungime, înălțime”, explică Larion.

În fine, nici modalitatea de evaluare a elevilor nu este strălucită, crede Dincovici. I se pare că se pune prea mare preț pe atingerea unor parametri arbitrari, care au sens în sportul de performanță, dar nu și în educația fizică, materie care ar trebui, teoretic, să fie destinată tuturor.

„Nu mi se pare ok să-l evaluezi pe un elev în cât timp face, de exemplu, suta de metri, că nu toată lumea are viteza necesară. Evaluezi un set de abilități, poate din mai multe sporturi, niște chestii de bază. Cum să arunci ceva, cum ridici ceva de jos, să poți să faci 2-3 tracțiuni, să ai o minimă mobilitate la care să știi că ai lucrat pe parcursul celorlalți ani. Adică trebuie de mic o programă benefică pe termen lung, un pic mai armonioasă, dar și obligatorie, ca să fii sigur că trece prin ea cât mai multă lume”, crede Dincovici. 

Fiecare document oficial subliniază importanța sportului, dar rezultatele se lasă așteptate

Toate reglementările și documentele oficiale – naționale, internaționale sau europene – în materie de sport subliniază, în repetate rânduri, că sportul nu este un moft, că a fi activ fizic este, în fond, o chestiune ce ține de sănătatea publică.

Tocmai de aceea, pentru a încuraja sportul la nivelul întregii Uniuni Europene, Consiliul Uniunii a adoptat în ultimii 10 ani trei planuri de lucru, unul pentru perioada 2011-2014, următorul pentru 2014-2017 și al treilea pentru 2017-2020.

Acestea au fost precedate de Cartea Albă privind sportul, elaborată de Comisia Europeană în 2007. Toate documentele menționate evidențiază rolul esențial pe care-l joacă sportul în îmbunătățirea sănătății publice:

„Lipsa de activitate fizică duce la exces de greutate, favorizează apariţia obezităţii şi a unor afecţiuni cronice precum bolile cardio-vasculare şi diabetul, care afectează calitatea vieţii, pun în pericol viaţa persoanelor şi creează probleme economiei şi bugetului alocat sănătăţii”, se arată în Cartea albă privind sportul. 

Așadar, pe termen lung, consecințele lipsei de activitate fizică se văd în costurile pe care statul le are cu serviciile medicale.

Alex Dincovici spune că, în acest sens, statisticile oficiale folosesc un indicator care se numește DALY – Disability-adjusted life years – și care măsoară anii trăiți cu o dizabilitate provocată de apariția unor boli. Indicator care ar trebui să-i intereseze pe toți decidenții politici, indiferent dacă se declară oameni de stânga interesați de îmbunătățirea generală a calității vieții sau capitaliști feroce care visează la angajați productivi de 70 de ani.

„Tu când vorbești de oamenii unui stat și o speranță de viață, te uiți la vârsta medie la care mor oamenii în general. DALY, în schimb, îți spune vârsta până la care pot trăi oamenii sănătos, adică fără o boală sau o dizabilitate care să te împiedice să fii activ. Teoretic, cu cât ecartul dintre DALY și speranța de viață e mai mic, cu atât e mai bine, înseamnă că pot funcționa inclusiv măsuri de genul creșterea vârstei de pensionare. Dacă o crești, dar omul cu cinci ani înainte să iasă la pensie, statistic vorbind, nu mai poate munci, că are artrită, boli cardiace, e foarte nasol și nu poți veni cu o politică publică de genul”, explică antropologul.

În România, efectele lipsei de sport se văd în mai toate statisticile privind sănătatea populației. De pildă, creșterea din ultimii ani a numărului de oameni care nu fac deloc activitate fizică poate fi corelată cu o creștere a incidenței obezității. 

Potrivit Eurostat, în 2014, doar 9,1% dintre români puteau fi catalogați drept obezi, iar în 2019 rata crescuse la 10,5%. În mod similar, numărul de persoane supraponderale a crescut și el de la 53,9% la 56,4%, iar cel al românilor pre-obezi a crescut de la 44,8% la 46%.

Sigur, sunt valori care au crescut peste tot în Uniunea Europeană și există încă state membre care stau mai prost decât noi, dar ținând cont de direcția în care se îndreaptă România la ora actuală în privința sportului, nu-i greu de intuit că povara asupra sistemului medical va continua să crească.

Cumva, la toată ecuația asta contribuie și lipsa unor politici de urbanism orientate către pietoni, care să încurajeze mersul pe jos sau cu bicicleta, crede Alex Dincovici. Marile orașe din România se dezvoltă în jurul mașinilor, iar asta se vede cel mai bine în București, unde sunt înmatriculate 1,4 milioane de autoturisme la o populație de 1,8 milioane de locuitori, potrivit unui studiu de acum un an.

„După o anumită vârstă, nu mai ai niciun imbold să mergi pe jos. Ai oameni adulți care acum se deplasează cu trotineta electrică, adică stau în picioare și apasă un buton; cu maximum un metrou sau un autobuz, dar foarte mulți circulă cu mașinile și nu mai merg pe jos, pentru că nu ai transport în comun destul de bine gândit care să-ți permită să faci permutări mai eficiente, nu ai trotuare, pentru că în toate orașele s-au umplut trotuarele de mașini. Și atunci, devenim cumva o țară în care ești împins să îți iei mașină și să nu te mai deplasezi. Pe măsură ce faci mai puțin sport și mai puțină mișcare, devine din ce în ce mai greu să o apuci de undeva. Și dacă n-ai făcut toată viața, după o anumită vârstă e foarte greu să începi, pentru că din nou, nu există un cadru”, spune Dincovici. 

Instituțiile care se ocupă de gestionarea sportului sunt subfinanțate

Legea educației fizice și sportului spune clar cine ar trebui să se asigure că românii de toate vârstele fac sport. Iar cel mai important rol ar trebui să-l joace chiar statul român, potrivit articolului trei din lege, unde găsim următorul alineat:

„Autoritățile administrației publice, unitățile și instituțiile de învățământ, instituțiile sportive, precum și organismele neguvernamentale de profil au obligația să sprijine sportul pentru toți și sportul de performanță și să asigure condițiile organizatorice și materiale de practicare a educației fizice și sportului în comunitățile locale.”

Legea educației fizice

Cu toate acestea, fiecare strategie națională privind sportul, indiferent de culoarea politică a guvernului care a elaborat-o, constată o dată la câțiva ani aceeași realitate pe care o regăsești și în statisticile amintite anterior: că treburile merg prost. 

De pildă, ultimul document oficial de acest fel, intitulat „Strategia Națională pentru Sport 2016-2032”, arată că României îi lipsește o „cultură de masă în ceea ce privește practicarea activității fizice și importanța acesteia pentru sănătate”, stare de fapt ce ar necesita adoptarea cât mai rapidă a unor „inițiative concrete de revitalizare a domeniului”. 

Documentul pune situația actuală a domeniului pe seama mai multor factori, printre care „finanțarea insuficientă sau greșit direcționată”, „evaluări și decizii inadecvate realității”, „infrastructură învechită sau insuficientă”, „păstrarea unor modele vechi de pregătire” (n.r. vezi, de exemplu, abuzurile din lumea gimnasticii), dar și „absența unei filosofii la nivelul populației în ceea ce privește practicarea activității fizice ca stil de viață”.

Starea asta de fapt are consecințe și la nivelul sportului de performanță. Mai precis, nu poți să te aștepți la rezultate uluitoare la olimpiade (România s-a clasat pe locul 46 în clasamentul pe medalii la Tokyo, cel mai slab parcurs olimpic din 1952 încoace), când baza ta de selecție este minusculă, pentru că populația generală nu e încurajată să facă sport, nu are unde să facă sport sau n-are timp și bani să facă sport. 

„Sportul pentru toți” are dedicat un capitol întreg în legea educației fizice și sportului. Există și un program național care poartă acest nume, finanțarea sa fiind asigurată prin fonduri prevăzute distinct în bugetul de stat și din fonduri de la bugetele locale.

Tot cu bani de la stat lucrează și Federația Sportivă Națională „Sportul pentru toți”, organizație non-guvernamentală de utilitate publică ce a fost abilitată de Ministerul Tineretului și Sportului (MTS) „să coordoneze activitatea în domeniul sportului pentru sănătate, educație și recreere”.

Sigur, nu e singurul organism abilitat să facă asta, fiind un domeniu în care se pot implica activ și primăriile sau direcțiile de sport județene (și uneori o fac), dar cert este că joacă un rol important în coordonarea și promovarea sportului ca stil de viață în rândul populației generale.  

Din păcate, oriunde te-ai uita, finanțările sunt insuficiente. MTS în general are bani puțini, bugetul său oscilând între 0,025% şi 0,044 % din PIB în ultimii 20 de ani, spun sindicaliștii din domeniu. Apoi, potrivit Eurostat, România e printre codașele Europei când vine vorba de banii pe care statul îi cheltuiește pentru „recreere și sport”, fiind alocați anual doar 30 de euro pe cap de locuitor. În consecință, nici banii pe care-i primește Federația Sportivă Națională «Sportul pentru toți» nu sunt foarte mulți.

„La noi, finanțarea a fost 335 de mii de lei pentru tot anul. Bani folosiți pentru activități și salarizare. Noi avem un birou în clădirea ministerului, deci banii acoperă și telefoane, lumină, tot ce înseamnă utilități. Să nu credeți că salarizarea este una wow. Avem 1400, 1500 de lei în mână la secretarul general și la contabil și mai avem o doamnă care se ocupă de achiziții, ea e cu jumătate de normă, iar președintele nu are salariu, conform statutului. Mie-mi place ce fac și oricum lucrez în Constanța, la Universitate, acolo am salariul.

Bugetul ăsta a fost, de-a lungul anilor, din ce în ce mai mic. Am avut finanțări și de 500 de mii sau 600 sau 700 de mii de lei de când sunt eu președinte. Dar, din păcate, s-a tot micșorat. Fiecare ministru care a stat de vorbă cu mine, de la Dunca, la Gabriela Szabo, toți au zis că avem nevoie de minimum două milioane, trei, cinci. Am zis că așa este, gata, facem, dar apoi ori s-a schimbat ministrul, ori s-a întâmplat ceva, că stai, n-avem bani, că-s altele prioritățile. Și eu am lucrat în sportul de performanță și, într-adevăr, sunt niște lucruri pe care fiecare și le dorește într-un fel sau altul să fie mai bune în sportul de performanță, dar, până la urmă, iarba asta crește de undeva”, explică pentru PressOne Alin Larion, președintele Federației „Sportul pentru toți”. 

Pentru a ocoli cumva problema subfinanțării, Larion spune că s-a concentrat pe organizarea de activități în cadrul unor proiecte naționale și internaționale.

De pildă, astăzi Federația este implicată în organizarea celei de-a cincea ediții a evenimentului „The European week of sport”, care are loc în fiecare an între 23 și 30 septembrie. Pentru implicarea în acest proiect european, Federația lui Larion a reușit să obțină anual finanțare de 60, 80 sau 100 de mii de euro, fiind sprijinită și de MTS, care e co-finanțator. 

„Acești bani se duc la cele 42 de asociații județene pe care le avem în toată țara, cum au majoritatea sporturilor. Și prin ele, noi în fiecare județ avem activitate cu asociații, ONG-uri, cluburi sportive care organizează tot felul de activități, anul trecut am avut pe săptămâna respectivă un număr de 26 de mii de participanți în toată țara. Acum doi ani am avut 70 și ceva de mii. Doar la Argeș au fost 16 mii de participanți. Se fac alergări, cross-uri de 1000, 2000 de persoane. Asta a fost până în pandemie, acum numărul e restrictiv”, explică președintele Federației. 

Federația nu are la dispoziție o infrastructură sportivă proprie, în care să poată promova ideea de „sport pentru toți” prin prețuri reduse pentru categoriile defavorizate, de exemplu. În schimb, Larion spune că, la nivelul fiecărui județ, există baze pentru sportul pentru toți, aflate în subordinea primăriilor sau consiliilor județene, iar Federația încearcă, de obicei, să colaboreze cu ele. 

„Tot de obicei, găsim prețuri foarte mari. Dar pentru că suntem un colaborator bun al MTS-ului, putem desfășura activități împreună cu direcțiile județene de sport și tineret din fiecare județ. Care au niște tarife preferențiale pentru cei care sunt din federații sportive naționale. Atunci, pentru închirierea unei săli care de regulă costă 300 de lei pe oră, prin lege noi avem undeva la 50 sau 60 de lei. Și atunci e un pic mai bine. Sau la cazări, că mai mergem pentru cursuri, festivaluri, și avem prețuri mai mici. De exemplu, la mare, la Complex Sportiv Tomis, avem reduceri până la 27 de lei pe noapte de persoană. Nu găsești pe litoral un așa preț”, povestește Larion. 

Președintele Federației recunoaște că e greu de cuantificat impactul concret al Federației. Ea există în forma actuală din 2002, dar statisticile arată că, între timp, românii au devenit tot mai sedentari. Ținând cont de resursele limitate pe care le are la dispoziție, Federația nici nu prea ar avea cum să miște, de una singură, lucrurile într-o direcție pozitivă, oricât de mult ar încerca.

Ce s-ar putea face și nu se face? “Cetățeanul simplu, angajatul, nu vrea să stea la pat de la 50 și ceva de ani, că n-a făcut sport și să ajungă la medic, să se opereze de hernie”

Acum 17 ani, Adrian Năstase demara un program național care urmărea construirea unor săli de sport pe tot cuprinsul țării. Proiectul a fost continuat de toate guvernele ulterioare, iar în 2014 Digi 24 consemna că au fost finalizate peste 1000 de săli. Demersul a avut cu siguranță și un impact pozitiv, mai ales în zonele sărace ale țării, care înainte nu mai avuseseră acces la baze sportive. 

Doar că mai multe reportaje realizate de-a lungul vremii au arătat că unele dintre ele au fost lăsate în paragină, iar altele au avut probleme încă de la început. 

Alex Dincovici crede că nu e suficient să arunci cu banii în baze sportive noi și să vii o dată la câțiva ani cu strategii ambițioase de revoluționare a domeniului, mai ales când te gândești că durata unui guvern e mică. 

În primul rând, trebuie început de pe băncile școlii, cu revalorizarea socială a sportului și a orei de educație fizică. Apoi, spune că statul ar putea face multe cu infrastructura deja existentă, publică sau privată, dacă și-ar concentra eforturile pe stimularea sportului printre toate categoriile sociale sau de vârstă, cu sprijinul mai multor actori sociali. 

„Suntem în punctul în care asta e situația, putem încerca să lucrăm cu ce avem, ca să ajungem la un rezultat cât mai bun. Cred că e mai rapid decât ar fi cu strategii și alte lucruri, în condițiile în care durata medie a unui guvern e mică. Trebuie o structură de incentives și chiar penalizări care să facă oamenii să acorde interes și acestui aspect. Teoretic, dacă te uiți din avion la toată povestea asta, toată lumea ar avea motive să se implice.

Cetățeanul simplu, angajatul, nu vrea să stea la pat de la 50 și ceva de ani, că n-a făcut sport și să ajungă la medic, să se opereze de hernie și așa mai departe. Statul nu vrea să plătească niște cheltuieli medicale care cresc tot mai mult pentru nu știu câți oameni, iar angajatorul nu vrea nici el să aibă oameni în concediu medical, care ies la pensie mai repede, care nu pot performa la muncă, pentru că, din nou, nu fac un minim de mișcare”, concluzionează antropologul.