De ce România a avut la Tokyo cel mai slab parcurs olimpic din 1952

Aparent, bilanțul este mai bun la Tokyo decât la Rio, pentru că tricolorii au câștigat trei medalii de argint. Criteriile succesive de departajare în ierarhia olimpică sunt numărul de medalii de aur, apoi cele de argint, nu totalul medaliilor. Mai mult, au fost valorificate toate șansele la podium, mai puține decât acum cinci ani. Doar înotătorul David Popovici a mai fost aproape, la două sutimi de secundă, de un bronz. 

La o privire mai atentă, cred totuși că bilanțul japonez este mai rău decât cel de la ultimele JO. În primul rând, doar două sporturi au dat rod, față de patru la Rio (canotaj, lupte, scrimă, tenis). Exact situația de la Helsinki, când medaliile veneau de la tir și lupte. Doar că la Helsinki probele din programul JO erau mult mai puțin numeroase, iar sportul românesc se afla la început de drum, pe când acum pare ajuns la capăt.

În cinci ani, potențialul s-a îngustat. Tenisul a fost o excepție stelară, în 2016. Irepetabilă. De promisiunile luptelor s-a ales praful: din cinci sportivi, unul singur a câștigat un meci. La scrimă, Ana Maria Popescu, la aproape 37 de ani, a ajuns la o tușă de aur. Dar din spatele ei nu vine nimic. Șansele ca la Paris 2024 să rămână și scrima cu tolba goală sunt mari. 

Țara unui singur sport olimpic?

În edificiul prăbușit al sportului românesc, canotajul este marea excepție. Singura disciplină care a renăscut. După zero medalii la Londra 2012, un bronz la Rio 2016, mina de aur olimpic părea secată. O nouă generație, condusă de un antrenor italian, a reluat firul glorioasei tradiții. Totuși, România, altădată o putere în gimnastică, atletism, kaiac-canoe, cu rezultate notabile la înot, tir, box, judo, lupte, haltere, riscă să ajungă țară de un singur sport. Ca Fiji (rugby), Kenya sau Etiopia (atletism), unde nu există nicio infrastructură pentru altceva.

În clasamentul general, România s-a clasat pe locul 46-47, la egalitate cu Venezuela. Pe 47 terminase și la Rio, deci din această perspectivă nu este un declin. Pentru a înțelege însă ce înseamnă pentru România să numere medaliile olimpice pe degetele de la o mână, trebuie să facem o dublă comparație. Cu performanțele tricolorilor din trecut, dar și cu alte țări.

În 1996, la Atlanta, cu douăzeci de medalii la șapte discipline (dintre care patru de aur la trei sporturi), România se situa pe locul 14. În 2000, la Sydney, a fost apogeul de după 1989: unsprezece medalii de aur, la șapte sporturi, 26 în total (la 11 sporturi), locul 11. Atena 2004 menține ștacheta sus: opt medalii de aur (la trei discipline), 19 în total (cinci sporturi), poziția a paisprezecea.

Semnele declinului se întrevăd la Beijing 2008: locul 17, doar nouă medalii (la cinci sporturi), dar totuși patru titluri olimpice la discipline diferite. Deja s-au pierdut pe drum boxul, kaiac-canoe (din 2000), natația. Este ultima ediție la care atletismul aduce o medalie, dar ce medalie: aurul maratonului feminin, una dintre performanțele de legendă ale sportului românesc! Sportul românesc intră pe tobogan.

La Londra 2012, semnal de alarmă: locul 27, doar șapte medalii (la patru discipline), dintre care două de aur, la tir și gimnastică. Bornă importantă: de aici, gimnastica românească plonjează în abis. Nici tirul sau judo nu au mai reușit vreo performanță de atunci încoace, dar așteptările și tradiția nu erau nici pe departe comparabile. 

O pată albă pe harta sportului

Cum să interpretăm locul 47? În total, 93 de țări au câștigat medalii. Pentru a înțelege dimensiunea dezastrului, ne vom raporta la țări cu aceeași moștenire, din fostul lagăr comunist. Cum stă România față de vecinii săi? Ungaria, care are totuși o tradiție sportivă incomparabilă și era deja acum o sută de ani o putere olimpică, se situează pe locul 15 (6 aur-7 argint-7 bronz). Serbia, pe 28 (3-1-5). Bulgaria, pe 30 (3-1-2).

Ucraina, cu resurse incomparabil mai mici, pe 44 (1-6-12, totuși cu aproape de cinci ori mai multe medalii!) Singura sub linia României este Republica Moldova, cu un bronz, prima medalie din 2008, dar fără tradiție sportivă semnificativă. Polonia, Cehia, Croația sunt și ele (mult) deasupra.

Între țările europene, socotind și Israelul, care sportiv concurează pe continentul nostru, România vine pe poziția a 28-a, în urma Sloveniei, Georgiei sau Kosovo. Pentru o imagine a locului real al României, trebuie să includem și sporturile de iarnă, cu Jocurile lor. Dacă facem acest exercițiu, ne depășesc clar și Slovacia, Austria sau Finlanda, care la Tokyo s-au clasat în urma noastră.

Să adăugăm și rușinea băgată sub preș a suspendării de la JO unei întregi ramuri sportive din România, halterele, pentru dopaj sistematic. O umilință cu repetiție, pentru că la Rio fuseseră interziși canoiștii și kaiaciștii.

Dincolo de precaritatea rezultatelor, România nu dispune nici de figuri cunoscute în sporturile de prim plan, cu excepția Simonei Halep și a Cristinei Neagu. David Popovici este o promisiune, cu un potențial care îl poate duce până la JO din 2032. Însă până la certitudine mai este drum lung. Pe umerii săi de 16 ani atârnă acum toată frustrarea sportului românesc. Și e posibil ca povara așteptărilor să fie prea grea.

La sporturile de echipă, România ori a dispărut de ceva vreme din peisaj, ori nici nu a fost vreodată pe acolo. Sunt țări care excelează în disciplinele colective, precum Argentina sau Africa de Sud, chiar dacă rezultatele lor olimpice nu sunt spectaculoase în rest. Altele, mai ales din Commonwealth, precum India sau Pakistan, au făcut din crichet sport național, de o popularitate egală cu a fotbalului în restul lumii și cu staruri plătite cu milioane de dolari pe sezon.

România nu contează nici în sporturile mecanice (auto, moto), nici în cele acvatice sau de luptă neolimpice (box profesionist, UFC), nici în golf, toate acestea cu un public global și o economie solidă. Oricât ar părea de dureros, realitatea zilei asta e: pe harta globală a sportului, România a ajuns o pată albă. 

Cercul olimpic vicios

Cercurile olimpice au devenit pentru România unul singur, și acela vicios, în care ne învârtim sperând să regăsim timpurile de altădată. Cum s-a ajuns aici? Cauzele invocate în general sunt: lipsa banilor, absența bazelor sportive și numărul tot mai mic de copii care fac sport, inclusiv sau mai ales în sistemul școlar.

România aloca în 2018 pentru sport 0,8% din cheltuielile publice, în media europeană, scria RFI, în vreme ce Ungaria se situa pe primul loc în UE, cu 2,1%. Desigur, procentajul respectiv înseamnă în sumă absolută mult mai mult în Danemarca sau Franța.

Însă aproape nimic nu merge spre sportul de masă, care să asigure baza de selecție. Resursele sunt concentrate nu spre sportul pentru sănătatea populației sau ca activitate recreativă, ci spre reprezentarea țării. În mod sigur, Ucraina sau Kosovo nu dispun de bugete mai mari, deși obțin performanțe superioare.

Investim în trecut, ignorăm prezentul și viitorul

Mai mult, pe lângă suma alocată federațiilor sportive, Legea Sportului include un dispozitiv de „protecție socială”. Acesta prevede rente viagere sau indemnizații de merit pentru medaliații olimpici sau campionii mondiali și europeni în probe olimpice.

În martie 2021, beneficiau de rentă 571 de sportivi. Nivelul ei se indexează în funcție de salariul mediu brut pe economie și se acordă la cerere, din anul următor retragerii din activitatea competițională. Cuantumul cel mai mic, de 3493 de lei, corespunde unei singure medalii olimpice de bronz sau unui titlu de campion european.

Plafonul maxim actual este de 16635 de lei și îl încasează legende ale sportului precum Elisabeta Lipă, Nadia Comăneci, Nicu Vlad, Ștefan Rusu, Gabriela Szabo, Ivan Patzaichin. Lunar, statul român le plătește campionilor 3.566.959 lei, adică 6247 lei (sau 1278 euro) de persoană, net. 

Voi estima arbitrar beneficiul acestei rente la o perioadă de 50 de ani de persoană. Sportivii, lipsiți de griji materiale, pot trăi peste media populației. Unii dintre ei erau deja relativ înaintați în vârstă la crearea acestui mecanism, în anul 2000. Alții s-au retras din activitate și la 18 ani, cazul unor gimnaste.

Rezultă o cheltuială mediană de 766.848 euro pe beneficiar, la valoarea lor din martie 2021 (iar suma va fi indexată cu creșterea salariului mediu, deja mult mai mare decât în 2000, înainte de aderarea României la UE). Rentierii nu au nicio obligație, nici măcar de a promova sportul prin campanii publice.

Pe lângă renta viageră, premiul pentru o medalie olimpică de aur (105.000 euro, dintre care 70.000 de la minister, restul de la clubul unde sunt legitimați sportivii) pare chiar modest (deși nu este). În plus, renta este cumulabilă cu salariu, pensie și orice alt venit. Avantajele nu se opresc aici. O bună parte dintre beneficiari și-au desfășurat activitatea la cluburile militare (Steaua și Dinamo) și au rămas în aceste structuri (mai ales în poliție) după încheierea activității. Beneficiază de grad, salariu ori pensii de serviciu consistente (de la 5000 la 15000 de lei pe lună) și dreptul de pensionare la vârste fragede (chiar și la 44 de ani într-un caz).

Stagiul de sportiv intră în calcul la vechime, pentru cei care au primit grad. Personal, nu cunosc un sistem public mai avantajos pentru performeri, pe plan mondial, deși nu exclud ca acesta să existe. Rentele olimpice reprezintă în 2021, an olimpic, cam 40% din bugetul alocat tuturor federațiilor sportive. Așadar, România este extrem de generoasă cu campionii ei. Investește mult în performanța trecută, mai puțin în cea viitoare. 

Banii lipsesc sau mintea?

Penuria de baze sportive este o realitate. Iar acestea nu lipsesc pentru că nu s-ar găsi bani. Ele au fost distruse sistematic în ultimii treizeci de ani, de cele mai multe ori pentru tunuri imobiliare. Iar terenurile și sălile de sport ale școlilor, unde există, stau mai peste tot în țară sub lacăt și nu sunt accesibile sportului pentru copii și adolescenți, în afara orelor de curs. 

Deja, prin emigrare masivă și scăderea natalității, în România există azi mult mai puțini copii decât odinioară, cam jumătate față de acum treizeci de ani. Foarte mulți campioni au venit din mediul rural. În prezent, acesta este sever depopulat, iar puținii copii care au rămas acolo greu găsesc unde să facă sport.

Statul român a investit sume considerabile, de sute de milioane de euro, în stadioane care nu pot găzdui decât meciuri de fotbal profesionist, nici măcar rugby sau atletism. Mai mult, nu a urmat nicio logică de echilibrare teritorială, astfel încât arenele au apărut, în funcție de conjunctura politică, în zonele cele mai bogate (București, Cluj-Napoca, Ploiești) sau în regiuni cu un anumit profil electoral (Craiova, Târgu Jiu). În Moldova, de unde provin toți canotorii medaliați la Tokyo și foarte mulți dintre cei de dinaintea lor, guvernele succesive nu au fost preocupate să dezvolte infrastructura sportivă.  

Sportul românesc a moștenit structura preluată de la regimul comunist, cu cluburi militarizate sau oricum de drept public, care nu construiesc comunități în jurul lor. Cluburile departamentale primesc de la buget zeci de milioane de euro pe an. În schimbul lor, au ajuns să livreze patru medalii pe ciclu olimpic. Ce privat ar investi în sport, spre a intra în competiție cu statul?

Exemplul toxic s-a răspândit și la nivel local. Consiliile județene și locale subsidiază echipe profesioniste de fotbal, handbal, baschet sau volei, la care sportivi profesioniști, foarte mulți, uneori majoritatea străini, încasează salarii lunare și de peste 10.000 de euro din bani publici. 

La Tokyo, Franța a câștigat titlurile olimpice la handbal feminin și masculin. Cel mai bun marcator pentru les Bleus a fost Hugo Descat. Extrema stângă a jucat între 2017 și 2019 la Dinamo București, cu care a evoluat și în Liga Campionilor.

Pivotul dinamovist Mamdouh Shebib a ajuns și el în semifinale, cu Egiptul. Din echipa feminină, Amandine Leynaud, Allison Pineau și Grâce Zaadi au evoluat și ele, cu ceva sezoane în urmă, în liga românească.

La volei, coordonatoarea de joc a Serbiei, proaspătă medaliată cu bronz în Japonia, Sladjana Mirković, tocmai a semnat cu CSM Volei Alba Blaj. Așadar, bani (publici) sunt suficienți și în România pentru a atrage sportivi de clasă mondială.

Ingredientele absente: strategie, competență și voință politică

Ce lipsește totuși României, pe lângă cele deja subliniate? Strategie, competență și voință politică.

Ani de-a rândul, sporturi neolimpice și cu o etică dubioasă (kempo, bunăoară) au devalizat fondul de premiere al Ministerului Tineretului și Sportului. Alte țări (Marea Britanie, de pildă, dar și Ungaria) finanțează prioritar câteva sporturi, în funcție de anumiți parametri (rezultate, tradiție, număr de practicanți sau relevanță socială).

Deși o ierarhizare există din fericire și la MTS, și la Comitetul Olimpic și Sportiv Român, ea fluctuează an de an, în funcție de criterii politice sau de simpatii. Federația Română de Canotaj își taie pe drept partea leului din buget. Dar zeci de federații primesc fonduri publice, inclusiv unele fără performanțe. Evident, sporturile colective nu pot lipsi dintre priorități, pentru că, dincolo de rezultate, acestea cultivă spiritul de echipă, util în orice activitate profesională, și au o vizibilitate ridicată. 

Dacă ar fi să aleg cinci sporturi prioritare pentru România, acestea ar fi: canotaj, gimnastică, natație, handbal și rugby, la care aș adăuga hochei, pentru nu poate lipsi un sport de iarnă. Canotajul și gimnastica sunt de departe sporturile olimpice majore pentru România. Natația este esențială pentru dezvoltarea fizică sănătoasă a copiilor și, alături de atletism, una dintre cele două discipline olimpice majore. Handbalul, rugbyul și hocheiul sunt cele mai performante sporturi de echipă românești de azi.

JO s-au tot dezvoltat, adăugând mereu sporturi în program. Au fost favorizate în general țările care aveau o mișcare sportivă puternică și erau capabile să facă lobby pentru aceste discipline suplimentare, care le ridicau și mai mult în clasamentul pe națiuni. România a decăzut în sporturi în care altădată figura în top. La cele noi, adesea foarte populare în rândul tinerilor, nici nu contează. Potențialul de inovație al sportului românesc este foarte scăzut.

Din păcate, singurul regim politic pentru care sportul a constituit o prioritate a fost comunismul. Nici democrația interbelică, nici post-comunismul nu i-au dat o importanță comparabilă. Fără recunoașterea concretă, la nivelul politic de vârf, a importanței sale sociale și de reprezentare a țării, materializată într-o alocare bugetară solidă și o creștere a competenței din sistemul sportiv, sportul românesc va continua să regreseze până la apropiatul neant.

Multe federații sunt conduse de foști sportivi (sau alți actori ai fenomenului) cu abilități manageriale discutabile. Printre beneficiile secundare ale sportului de performanță se numără și accesul la studii superioare. Unii dintre șefii organizațiilor sportive au diplome, dar competențe ioc. Desigur, nu doar sportivii au beneficiat de acest laxism al sistemului educațional, cu faimoasele sale fabrici de diplome. Dar sportul a devenit o industrie tot mai complexă, în care intervin specialiști din domenii foarte variate, iar orientarea după ureche nu mai dă rezultate.

În sfârșit, România trebuie să decidă și ce fel de model sportiv dorește. Dacă medaliile olimpice sunt un pansament pentru orgoliul național al telespectatorului mediu, poate perpetua și modelul curent. Acesta se bazează pe fabricarea de performeri în laborator, fără bază de masă. Copii din zone geografice sau sociale dezavantajate sunt atrași cu mirajul rentei olimpice, al ascensorului social. Ei merg spre discipline bazate pe efort fizic uriaș, pe o suferință extremă de zi cu zi, dar relativ marginale în economia globală a sportului (canotaj, haltere, box amator, lupte). La acestea se poate atinge performanța de vârf cu resurse relativ limitate. Deși gimnastica nu se înscrie în acest model, rețeta românească era cam aceeași. 

Dacă însă România dorește să exceleze în sporturi de prim rang, unde concurența este uriașă, infrastructura costisitoare și investițiile conexe foarte mari, va trebui să găsească forme de democratizare a practicii sportive. Modelul Simona Halep sau David Popovici, cu părinți care pot consacra resurse considerabile prezumtivei cariere sportive a copilului lor (asta poate însemna deja mii de euro lunar pentru un adolescent, foarte departe încă de perspectiva profesionismului), este unul accesibil doar unei pături extrem de reduse a populației urbane. Poate fi tentant, da, pentru că nu presupune acțiune și finanțare publică, strategii și specialiști, ci doar prezența la aeroport și discursuri la camere. Însă este doar o loterie, iar șansele de câștig sunt exact ca la cazinou.

Potopul deja a sosit. Iar România olimpică nu s-a calificat pe arcă.