Anunțurile triumfaliste ale premierului au făcut înconjurul internetului, devenind subiect de meme, în contextul în care cei mai mulți dintre români numai „wow” nu se simt după un an și jumătate de pandemie.

Senzația că guvernanții sunt paraleli cu realitatea în care trăiește omul de rând a fost întărită și de ministrul Muncii, Raluca Turcan, la începutul lunii iulie. Aflată în dialog cu un român care se plângea că nu poate trăi din salariul minim pe economie, politiciana i-a sugerat acestuia să-și caute un job part-time. Bun, îți iei un job part-time, dar ziua are doar 24 de ore. Dacă viața ta e dedicată exclusiv muncii și supraviețuirii, când mai ai timp să faci și lucruri pentru tine?

Pornind de la aceste două mostre de ignoranță guvernamentală, PressOne lansează seria „Cât de wow o duc românii”, în care încercăm să vedem ce face și ce-și permite să facă românul de rând cu banii pe care-i câștigă într-o lună sau un an de muncă. 

Pentru că ne aflăm în plin sezon estival, vom începe cu problema concediului. 


Deși îmi amintesc anii ‘90 și primii ani din noul mileniu ca pe niște vremuri grele, cu multe lipsuri, a fost și o perioadă în care în mintea mea a prins rădăcini ideea că vacanțele sunt sfinte. Că oricât de prost ai sta cu banii – iar ai mei, ca profesori debutanți de provincie, au stat mult timp prost cu banii – trebuie să faci cumva astfel încât să nu treacă vara fără un sejur de cel puțin o săptămână la mare sau la munte. Că te duci la hotel de o stea, că te coci șapte zile într-un cort, nu contează, important e că ți-ai petrecut un timp anume în afara localității sau județului în care-ți desfășori cam 99% din existență.

Ulterior aveam să aflu că, cel puțin din punctul ăsta de vedere, copilăria mea a fost una privilegiată, iar mulți dintre colegii mei de generație (și nu numai) n-au avut „luxul” de a vizita marea sau muntele în fiecare an și, până să meargă la facultate în alt oraș, „a călători” a însemnat cel mult a merge în vizită la rude sau bunici. 

„Întotdeauna venea câte ceva, se rezolva acel ceva, apoi venea altceva”

Mariana are 49 de ani, locuiește într-o localitate din județul Constanța și lucrează de aproape 25 de ani în industria spălătoriilor textile. În toți anii ăștia de activitate, n-a fost niciodată într-un concediu propriu-zis. La începutul căsniciei, ea și soțul ei locuiau în chirie, astfel că mult timp au tras din greu, cu doi copii de crescut și două salarii minime, ca să cumpere apartamentul în care stau și la ora actuală. 

Când am început și noi să ne mai ajungem, s-au făcut copiii mari. Hai că merg la școală, hai că merg la facultate. În plus, eu 7-9 ani am lucrat două joburi, încercam să acumulez un pic de colo, un pic de dincolo”, își amintește femeia.

Odată ce copiii au ajuns pe picioarele lor și nu au mai avut nevoie de sprijin financiar, soțul ei s-a îmbolnăvit. Din nou, alte griji și alte cheltuieli care au păstrat concediile foarte jos pe lista de priorități. Copiii îi bat constant la cap să plece de acasă, să-și facă timp pentru măcar trei zile la munte, dar Mariana spune că, de fiecare dată când se hotărăsc să meargă undeva, apare o nouă problemă. 

Nu, întotdeauna venea câte ceva, se rezolva acel ceva, apoi venea altceva. Când erau copiii mici, în afară de a merge la plajă, pe litoral, că de aici suntem, n-am făcut altceva”, spune Mariana.

Pe lângă asta, crede că de-a lungul timpului s-a instalat și un soi de comoditate. 

Poate că e și delăsarea omului, adică de ce să mă duc, pentru că pot cu banii respectivi să fac altceva. Dar oricum nu se face nimic, oricum anii au trecut. Cosmin (fiul) îmi spune mereu că ei nu mai sunt acasă și că s-au mai dus din greutăți, că am rămas doar noi, să merg undeva. Îmi spune că eu nu vreau, nu că nu pot. Eu îi arăt că mai are soțul probleme de sănătate, că mai trebuie să facem la casă ceva. Și uite așa trece timpul”, încheie Mariana. 

Vacanțele, un alt domeniu în care România se află printre codașele Europei

Cazul Marianei nu este deloc singular într-o țară ca România, unde ideea de drept constituțional la odihnă apare pentru prima oară abia odată cu Constituția comunistă din 1948. Conform legii fundamentale de la acea vreme, acest drept trebuia asigurat prin reglementarea orelor de muncă, prin concedii plătite, dar și „prin organizarea de case de odihnă, sanatorii, cluburi, parcuri, terenuri de sport şi aşezăminte special amenajate”. 

Astăzi, multe constituții mai târziu, concediul de odihnă plătit apare în continuare în legea fundamentală a țării, printre alte măsuri de protecție socială, la care, teoretic, toți românii ar trebui să aibă dreptul. Dar una-i ce spune Constituția, alta e ce se întâmplă în viețile unor oameni în carne și oase, precum Mariana și soțul ei. 

Dacă iei Google la întrebări pe tema asta, vei constata că România are o mare problemă cu inegalitatea privind accesul la vacanță, problemă pe care presa o redescoperă cu uimire o dată la câțiva ani. 

„Turism: 54% dintre români nu au plecat și nici nu vor pleca în concediu în 2009”, titra Hotnews din 2009.

„VACANȚA la români: Jumătate din populație nu pleacă în concediu vara. Câți români nu au văzut niciodată Marea Neagră”, anunța o știre Mediafax din 2014, plecând de la un studiu IRES care arăta că peste jumătate din populație nu pusese piciorul pe litoralul românesc în ultimii zece ani.

„7 din 10 romani nu își permit să meargă în vacanțe. Unele persoane nu au fost niciodată în concediu”, spunea o știre PRO TV din 2017, citând un studiu european care arăta că două treimi din români își petrec concediile acasă. 

Potrivit Confederației Europene a Sindicatelor (care citează date Eurostat), 28% dintre cetățenii Uniunii Europene nu-și permit o vacanță timp de o săptămână departe de casă.

Procentul crește la 59,5% pentru persoanele aflate sub pragul de risc de sărăcie, care e calculat la 60% din venitul median.

De obicei, în această categorie, a persoanelor cu venituri de sub 60% din venitul median, intră cei aflați în șomaj, pensionarii, dar și milioane de muncitori care pleacă acasă cu salariul minim legal. 

Alte date, de data asta colectate de Institutul Național de Statistică și citate recent într-o ediție Starea Muncii, arată că doar 25% dintre familiile din România își permit o vacanță de o săptămână. Pensionarii și cei din mediul rural stau cel mai prost din acest punct de vedere, astfel că doar 8% dintre cei care trăiesc din muncă agricolă își permit o vacanță și doar 15% dintre pensionari. 

„Tata nu-și lua concediu niciodată, nu plecam nicăieri, pentru că nu aveam bani”

Andreea are 31 de ani și a avut primul concediu când avea aproape 30. Lucrează în mediul ONG, unde spune că volumul de muncă este mare, oamenii sunt puțini, iar finanțările la fel.

Mereu aveam foarte mult de muncă și nu avea cine să-mi țină locul. În momentul în care îmi luam concediu, practic toată munca ar fi căzut pe spatele meu, că m-aș fi întors și nu aș fi putut să duc. În plus, până la aproape 30 de ani nici nu aveam bani să plec în concediu.

În primii mei ani de muncă câștigam 2000 de lei salariu, din care 1000 îi dădeam pe chirie și rămâneam cu 1000 de lei. Ce fel de concediu îți poți face de banii respectivi? Mai mult de un weekend în Vamă cu cortul, când era Vama mai ieftină?”, se întreabă tânăra.

Pe de altă parte, spune că a fost și o alegere personală venită din tendința ei de a se „supraresponsabiliza”. Obicei pe care crede că l-a căpătat în cadrul familiei, unde mersul în concediu n-a fost niciodată o prioritate, cum n-a fost pentru multe dintre familiile lovite în anii ‘90 de tranziție. În copilărie, prima oară a fost la mare când avea 12 ani și după aceea s-a mai dus pe la 16. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Familia mea nu avea concediu, tata nu-și lua concediu niciodată, nu plecam nicăieri, pentru că nu aveam bani. Și, cumva, a fost poate și o mentalitate care a venit din familia mea, că la muncă trebuie să demonstrezi, să nu cumva să-ți pierzi jobul din cauza concediului, că ratezi deadline-uri, că nu ești suficient de bun”, își amintește Andreea.

Când a reușit totuși să-și ia primul concediu, la 30 de ani, a fost după un an și jumătate de terapie, în cadrul căreia a înțeles că uneori trebuie să facă lucruri și pentru ea, nu doar pentru alții. Spune că doar așa a reușit să lase în urmă deprinderile învățate în familie. Ceea ce e un pic paradoxal, ținând cont că, prin munca pe care o face, a încurajat mereu oamenii să-și ceară drepturile, atât în relație cu angajatorii, cât și cu orice instituție a statului. 

Chiar și așa, în timpul acelui prim concediu a trebuit să lucreze. A stat înainte peste program, a stat peste program și după, ca să recupereze toată munca pe care o avea de făcut. Astăzi, mai pleacă uneori trei sau cinci zile, în general le leagă cu zilele de weekend, ca să fie sigură că nu se acumulează multă muncă și nu blochează activitatea organizației pentru care lucrează. Iar când pleacă, ia mereu laptopul după ea, pentru a-și verifica mailurile și pentru a fi disponibilă în situații de urgență.

Nu e neapărat o așteptare a colegilor, dar în domeniul ăsta nu erau oameni care să-mi fi putut face munca, fiind vorba despre niște competențe pe care eu le aveam, niște proiecte pe care eu le știam”, încheie Andreea.

„Doi oameni, patru joburi”

Clara are 39 de ani, locuiește în București și spune că a avut două concedii toată viața, două weekenduri la Brașov. În rest, a călătorit doar cu munca. Motivul a fost destul de simplu: nu și-a permis. Nu crede că a existat vreun moment din viața ei în care să nu fi avut cel puțin două locuri de muncă, iar dacă ziua ar dura mai mult de 24 de ore, spune că ar găsi loc să înghesuie și un al treilea job. 

Când trăiești de pe-o zi pe alta, nu îți permiți să te oprești. Chiria, facturile, mâncarea, ziua de mâine nu pot fi amânate pentru un concediu. Nu sunt un om defavorizat sau cu deficit de învățare. Am studii superioare, doar că nu am avut niciodată sprijin din exterior, având familie săracă. Așadar, mereu am fost nevoită să mă întrețin singură”, povestește Clara. 

Partenerul ei de viață are la rândul lui două joburi. Doi oameni, patru joburi. Până acum 3-4 ani, nu doar că-și dădeau banii strict pe chirie, utilități și mâncare, dar nici măcar nu le ajungeau pentru toată luna. Din cauza asta, au ajuns să trăiască „extrem de spartan”. Nu beau, nu fumează, nu ies în oraș și mănâncă doar ce pregătește ea acasă. Cumpărăturile le fac în Obor și online, unde găsesc mai ieftin. Mașină nu au și abia dacă folosesc transportul în comun. 

Alegem să fim cumpătați pentru că muncim pentru banii ăia, nu-i primim cadou și apoi ne gândim și la risipă, la planetă. Din același considerent am ales să nu facem copii”, explică Clara. 

Dacă și-ar permite, s-ar opri din muncă și ar călători mai des. Să ia capitalele la picior e dorința cea mai mare a ei și partenerului său, au o listă întreagă pregătită. Dar, momentan, spune că nu pot face asta. E convinsă că se va opri din muncă abia când va muri, ca mama ei, care a fost toată viața cadru medical, iar acum are o pensie de nimic ce trebuie suplimentată prin și mai multă muncă, altfel n-ar putea supraviețui. 

Deocamdată, pe lista de priorități sunt facturile, ziua de mâine, bătrânețea, sănătatea, casa. Apoi imediat vine călătoritul. De curând, am reușit să punem niște bani deoparte, dar îi punem pentru o casă, să nu ne apuce bătrânețile în chirie. Nu vom reuși niciodată să o luăm singuri, așa că așteptăm să vândă mama casa părintească și să ne dea o parte din bani. Apoi ne vom muta cu ea”, explică Clara.

„Când mă gândesc că trebuie să intru în contact cu oameni, prefer să rămân acasă”

Laurențiu are 37 de ani și locuiește într-un sat din Vâlcea, împreună cu părinții săi. A avut o singură vacanță propriu-zisă la viața lui: un weekend la Londra, acum opt ani. Având două surse de venit, teoretic ar putea pune deoparte pentru un sejur undeva prin țară sau chiar afară, doar că o anxietate socială paralizantă, cum n-a mai avut de mult timp, îl împiedică să călătorească. 

Nu știu ce naiba se întâmplă, am o grămadă de chestii pe cap, probabil e și de la pandemie, că am stat mult în casă. Există nevoia de a călători, de a mă plimba, de a vedea locuri noi, numai că imediat încep să mă gândesc că trebuie să intru în contact cu oameni, că trebuie să vorbesc, așa că prefer să rămân acasă”, povestește Laurențiu. 

În plus, îl apasă constant vinovăția că stă în casă cu ai lui, așa că de fiecare dată când apare o cheltuială neprevăzută prin gospodărie –  o mașină de spălat defectă, un gard stricat – vrea să contribuie și el cu cât mai mult. Altfel, dacă ar scăpa și de grija asta, spune că ar strânge banii pentru terapie și un drum până la medicul psihiatru, de la care speră să obțină și o rețetă pentru tratament medicamentos. 

E nasol ce simt acum și sper să ajute cumva tratamentul. Uite, de exemplu, pe 6, 7 și 8 august ar trebui să merg la munte, la o petrecere a pasionaților de astronomie din România și deja încep să-mi vină gânduri, să-l sun pe organizator și să-i spun că a intervenit ceva”, povestește vâlceanul. 

„Am întâlnit angajatori care nu îți permiteau să iei concediu”

Francisca are 30 de ani, lucrează de la 16, de 12 ani n-a mai fost deloc la mare, iar pentru ea concediu înseamnă maximum trei-patru zile cu cortul la munte. Pentru că a tot schimbat joburile de-a lungul timpului, multă vreme a stat pe posturi entry level care erau prost plătite. De obicei, schimbările de joburi aveau loc pentru că nu era dispusă să accepte la nesfârșit abuzurile patronilor. De pildă, când a lucrat în vânzări, era nevoită să muncească o săptămână în avans, vreo 16 ore pe zi, ca să-și poată lua șapte zile de concediu. 

Am întâlnit angajatori care nu îți permiteau deloc să iei concediu, îți ziceau că atunci când pleci, mai rămâi angajat cât ar fi durat vacanța. Uneori eram pusă să găsesc un om care să îmi țină locul pe perioada concediului – nu colegii, ci un om din exterior care să accepte să se angajeze 2 săptămâni”, povestește tânăra.

Cum nici părinții n-au dus-o strălucit cu banii, a trebuit să accepte devreme că ei nu vor putea s-o ajute prea mult și se poate baza doar pe forțele proprii. Multă vreme, tot salariul ei se ducea pe chirie, utilități, școală de șoferi, cursuri de formare și haine. Iar când își permitea să economisească, prefera să investească banii strânși în educație (taxa de facultate, de exemplu) sau alte lucruri pe care le considera utile, precum o mașină. 

Nici când era copil nu a avut parte de plimbări prea multe. A fost într-o tabără organizată de grădiniță când avea cinci ani, de vreo două ori a mers în camping cu părinții și o singură dată în Grecia, pe la 13 ani, doar cu tatăl ei, pentru că nu-și permiteau să meargă toți trei. 

Mama a făcut atunci o descoperire de card pe care cred că o are și în ziua de azi”, își amintește Francisca.

„N-am bani de concediu că mă duc la terapie și învăț a 4-a limbă străină”

Ioana are 28 ani și spune că a fost o singură dată în concediu, iar atunci jumătate din sumă a primit-o de la mama ei. La început, n-a mers pentru că a renunțat la facultate când avea 20 de ani și nu s-a putut angaja decât pe posturi prost plătite. Erau vremuri când abia își plătea existența, darămite să plece și-n vacanță. Astăzi e plătită mult mai bine, dar spune că următorul concediu și-l va petrece tot acasă, ca-n atâția alți ani, pentru că, cel puțin momentan, mai tot ce câștigă e investit în ea însăși.

N-am reușit să pun destui bani deoparte încât să am pentru concediu și să rămân și cu o sumă pentru zile negre. Într-o lună, 800 de lei se duc doar pe terapie și aprox 300 de lei pe pisică, dar nu renunț la niciuna dintre ele. Also, o dată la 10 săptămâni dau 700 de lei pe un curs de germană. Deci n-am bani de concediu pentru că mă duc la terapie și învăț a 4-a limbă străină”, povestește tânăra. 

Din cauza mediului hipercompetitiv în care lucrează, cu mize mari, suferă constant de sindromul burnout. Așa că, de multe ori când sosește mult așteptata perioadă de concediu, nu vrea decât să-și închidă telefonul, să uite de muncă, să regleze ce mai e de reglat prin casă și viața ei personală, iar apoi să zacă uitându-se la Netflix. 

„Pot să mă plimb și după 30 ani, dar nu o sa mai pot munci la nivelul la care o fac acum”

Robert, 27 de ani, lucrează în IT și merge în vacanțe doar prin țară, la rude sau cunoștințe. În cazul lui, banii n-au reprezentat o problemă, doar că a preferat să țină de ei pentru a strânge avansul pentru un credit imobiliar. Spune că preocuparea asta pentru viitor vine cumva din familie, în sensul că nu vrea să treacă prin aceleași greutăți prin care au trecut părinții lui, grav afectați de criza financiară de acum 13 ani.  

La mine în familie a predominat mentalitatea «banul e făcut ca să fie cheltuit», iar mentalitatea asta înseamnă ani grei de sărăcie dacă te prinde criza din 2008, iar tu ai rate peste rate la mașina nouă, mobilă și alte achiziții de genul, toate în rate”, povestește Robert.

Așadar, când colegii lui de muncă și generație se plimbau, el strângea cureaua și călătorea doar dacă știa că are cazare asigurată. Preferă să fie stabil financiar și e convins că va avea timp destul și pentru plimbări. 

Pot să mă plimb și după 30 ani, dar nu o să mai pot munci la nivelul la care o fac acum, cu weekend-uri sau seri dedicate pentru side jobs. După 30 de ani poate să vrei și o familie, poate îmbătrânesc părinții și vor avea nevoie de ajutor din partea ta, iar astea se fac mult mai ușor dacă nu stai în chirie”, încheie Robert.



E puțin probabil ca situația celor care au stat de vorbă cu PressOne să se schimbe prea curând. Mai mult, e posibil ca celor trei milioane de români care nu-și permit la ora actuală o vacanță de șapte zile în afara locuinței să li se adauge alții, îndeosebi angajați ai sectorului public, cărora guvernul Cîțu le-a eliminat voucherele de vacanță pe 2021.

Pe termen lung, reprezentanții HoReCa avertizau încă din iarnă că măsura îi va afecta atât pe bugetarii cu lefuri mici, dar și pe operatorii hotelieri care trăiau din aceste tichete.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.