Când ignoranții urlă la Lună, învață-ți copiii să privească stelele

Adrian Mihălțianu

Publisher

Când scriu aceste rânduri, patru reprezentanți ai speciei Homo Sapiens - o femeie și trei bărbați - sunt la mai puțin de 100.000 de kilometri de Lună, gonind prin spațiu într-o capsulă cu peste 2.600 de km/h. Sunt primii oameni care ajung atât de departe de Terra în peste cinci decenii.

Ca să ajungă aici, mii de ingineri și de oameni cu zeci de ani de școală și experiență au muncit pe brânci, timp de peste un deceniu, ca să pregătească misiunea. Iar asta cu un buget restrâns și, mai ales, cu măsuri de siguranță care nu erau ceva obișnuit pe vremea bunicilor noștri.

Vor fi echipajul uman care ajunge în cel mai îndepărtat punct în spațiu față de Terra, deasupra părții îndepărtate a Lunii, cea pe care nu o vedem de pe pământ. Apoi vor înconjura Luna și se vor întoarce pe planetă în aceeași capsulă, capabilă să facă față unor temperaturi de peste 1.650 grade Celsius în urma pătrunderii în atmosferă cu o viteză de circa 40.000 de km/h.

Frânarea atmosferică îi va permite apoi să deschidă parașutele și să amerizeze fără ca pasagerii să aibă de suferit. La capătul a aproape zece zile de misiune, cei patru astronauți vor fi reprezentat doar al doilea pas într-o lungă suită de etape care vor readuce omenirea pe Lună. De data asta permanent, tot așa cum a rămas permanent în spațiu în ultimii 25 de ani și 7 luni.

Tot când scriu aceste rânduri, alți reprezentanți ai speciei Homo Sapiens atacă unul dintre cei mai buni comunicatori științifici din România, cercetătorul în astronomie Adrian Sonka, umplându-i feed-ul cu tone de lături, hăhăieli și luări la mișto.

Nu doar convingerea (atenție, nu „dubiile” ipocrite a la Dan Negru și ale altora în căutare de senzațional, ci convingerea de nezdruncinat) că oamenii n-au ajuns niciodată pe Lună sau neînțelegerea unor lucruri elementare care țin de istorie, fizică sau biologie, dar mai ales agresivitatea cu care comentează te face să stai în loc și să te întrebi: ce e în neregulă cu noi de ceva vreme?

Cum am ajuns ca, în apogeul civilizației umane, procente uriașe din omenire să-și închidă ochii și urechile, să nu vadă și să nu audă nimic care le poate explica, de fapt, lumea? Cum am ajuns ca, în cea mai fastă perioadă a omenirii, o mulțime de tineri și de oameni între două vârste să fie nu doar incapabili să înțeleagă realitatea din fața lor, filmată cu zeci de camere și descrisă de mii de martori oculari, dar și să deverseze atâta ură față de cei care încearcă să le-o arate?

Subfinanțarea cronică a educației e unul dintre motive. Nu se întâmplă doar la noi, ci și în țări mult mai bogate. Dar e doar una dintre explicații. Pentru că avem foarte bine și milioane de oameni cu școală destulă și o stare materială și mai bună, dar care sunt sistematic anti-știință - de la vaccinuri, la medicamente banale verificate și răsverificate de decenii, de la aselenizare, la lucruri deja stabilite despre istorie, geologie, fizică sau chimie.

Oameni care sunt sceptici cu privire la ce spune știința, dar înghit pe nemestecate ce le spune un influencer, un guru, un lider religios sau un politician populist.

Nu e nicio diferență între cineva care strigă în gura mare că sateliții sunt, de fapt, trimiși „sub cer” cu baloane cu heliu și un om cu diplomă de inginer care e sceptic cu privire la rolul omenirii în încălzirea globală. Scepticismul ambilor vine nu doar din neînțelegerea unor principii de bază ale fizicii, ci din încrâncenarea cu care se feresc de rezolvarea unor disonanțe cognitive care le amenință pacea mintală - pentru primii, credința în interpretarea unor texte sfinte intră într-un fals conflict cu știința; pentru cei din urmă, dezgustul față de niște politici uneori exagerate intră tot într-un fals conflict cu ceea ce, adânc în inimile lor, știu că e adevărat: da, noi suntem cei care ruinăm planeta.

Este uluitor că oamenii cred, mai degrabă, că stelele și planetele ne stabilesc cumva personalitatea de bază la naștere (deși ADN-ul se stabilește la concepere, iar constelațiile sunt formate din stele aflate la zeci sau sute de ani lumină depărtare una de alta și de noi și nu au absolut nicio influență asupra caracterului cuiva), decât că noi suntem responsabili, de fapt, de cum ne modelăm caracterul și de cum luăm deciziile din viața noastră.

Este și deosebit de trist să dai de din ce în ce mai mulți platiști, indivizi care cred că pământul e plat - treabă pe care o scriu cu vehemență chiar de pe telefoanele care înglobează cea mai avansată tehnologie din istoria omenirii, inclusiv GPS-ul bazat pe sateliții care înconjoară Terra și permit oricui să știe cu precizie unde se află, în orice moment.

Dar este înfiorător să fii asaltat, ca om de știință care vrea să împartă bucuria cunoașterii, de val după val de oameni care consideră că spiritualitatea lor - fie ea religioasă sau de orice alt fel - este amenințată tocmai de această cunoaștere.

De ce se sperie o parte din Homo Sapiens de cunoașterea reală

E de înțeles că omul modern, asaltat numai și numai de lucruri materiale, tinde să se refugieze într-o zonă a miracolului, a misticului, a inexplicabilului sau a oricărei ideologii care nu-l arată pe el drept singur și gol și fără sens predefinit în univers, direct și principal responsabil de deciziile sale.

Este nevoie de o țară ca să crești un sat

Puse în antiteză, satul și orașul diferă prin faptul că unul oferă rarefiere, celălalt aglomerare, unul acces la servicii, celălalt acces la natură, unul funcționează în cicluri sezoniere, celălalt e 24/7, unul are reziliență DIY, celălalt hiperspecializare. Dar cum se simte un sat față de oraș?

România își ucide în tăcere sistemul de cercetare

Potrivit celor mai recente date publicate de Social Monitor, România cheltuie aproximativ 0,38% din PIB pentru cercetare și dezvoltare. Este cel mai scăzut nivel din întreaga Uniune Europeană. 

Așa se explică succesul fantastic a zeci de escroci și de șarlatani care îi separă pe cei naivi de banii lor cu o ușurință incredibilă pentru o civilizație intrată în al doilea sfert de secol XXI, dar și al politicienilor care rescriu realitatea prin cuvinte copiate din filme.

Capturi de ecran Foto: Facebook/Adrian Sonka

De la homeopați care vând pastile fără niciun principiu activ real (și milioane de pacienți care jură că le fac bine), la pseudo psihologi care se îmbogățesc la nesfârșit de pe urma disperării și alienării unor persoane fragile, și mai ales până la politicieni și personalități media de un populism deșănțat, capabili să îmbrățișeze orice prostie doar-doar vor mai câștiga niște urmăritori, am ajuns în situația în care inteligența artificială abia ține pasul cu curba exponențială a creșterii prostiei naturale.

Social media a dat o portavoce celor care n-au priceput nimic la orele de fizică, biologie sau istorie din școală (cu sau fără vina lor), misoginilor (unii și-au exprimat nedumerirea că în echipaj e și o femeie, că ce căuta acolo?) sau celor care altădată tăceau rușinați de neștiința și limitările lor. Astăzi strigă oriunde pot și nu ezită să folosească portavocea asta ca o modalitate de a se simți puternici. E și asta o democratizare, o răcoreală.

Dar una extrem de toxică, pentru că oamenii care se străduiesc să împartă bucuria formidabilă a cunoașterii și a reușitelor speciei trebuie astăzi să-și piardă timpul cu un cor asurzitor de „cunoscători” care știu ei mai bine - o senzație încercată, de altfel, de tot mai mulți profesori.

Pentru alții, abisul e și mai mare. Prizonieri ai unei forme degenerate de credință și ai unor culte (așa-zis creștine sau nu) care resping vehement mare parte din ce a reușit să dovedească știința în ultimii 200 de ani, aceștia privesc drept un afront personal orice lucru care le poate provoca fie și o mică zgâlțâire a fundamentului credinței lor.

Pentru acești oameni, educația școlară nu este, din păcate, de ajutor, pentru că orice contravine preceptelor cultului este respins apriori, încă din fragedă copilărie. Vedem cum în SUA apar tot mai multe școli în care știința este dată la o parte pentru simplul motiv că părinții fanatizați vor să-și ocrotească odraslele de orice le-ar putea sparge visul religios. Este un fenomen trist și o formă de credință falsă capabilă să ducă la cele mai mari aberații - poate tocmai de aceea acești oameni susțin fanatic la putere indivizi care reprezintă exact opusul fundamentelor creștine.

Aceeași gândire critică de care are nevoie societatea umană ca să-și păstreze bula de săpun numită democrație e necesară cu atât mai mult atunci când vine vorba de explicarea lumii prin știință. Dar cine să o predea astăzi, când tocmai educatorii și oamenii de cultură și de știință sunt primii de la care se taie fondurile?

Cine să-i învețe pe cei cu ochii și urechile închise, când conceptul de autoritate este mâncat pe dinăuntru de tot felul de impostori care au distrus orice brumă de încredere în știință - de la doctori abuzatori, la cercetători care-și aliniază rezultatele cu sursele de finanțare, de la profesori care abia își iau examenele, la tot felul de „experți” care nu au, de fapt, nicio treabă cu domeniul în care-și desfășoară cu generozitate opiniile?

Totuși, privește cerul

Totuși, să nu ne lăsăm copleșiți de zgomot. Acum cinci decenii, lumea era un loc mult mai rău decât azi. Sărăcia, rasismul, violența interstatală, corupția, poluarea și chiar polarizarea politică erau atunci cu mult mai exacerbate la nivel global decât acum. Într-adevăr, procentul de oameni zombificați era mai greu de distins, pentru că nu aveau acces la portavocea social media. Dar și atunci aveau un succes nebun ziarele pline de aberații și știri false.

Terra, văzută de la bordul capsulei Orion, în cadrul misiunii Artemis II. Foto: NASA

Și atunci se azvârleau sute de miliarde de dolari în războaie și doar câteva miliarde în explorarea spațială, iar crizele veneau parcă una după alta. Propaganda rusă făcea aceleași ravagii printre intelectualii vestici ca și acum, doar că pe stânga, nu pe ambele extreme, cum o face azi. Nimic nou sub soare. Aceeași scenă, alți actori.

Câțiva oameni au făcut, totuși, diferența: cei care au reușit să explice știința pe înțelesul maselor; scenariștii care și-au imaginat lumi în care oamenii și chiar speciile colaborează la nivelul galaxiei; scriitorii care și-au imaginat lumi mai bune, nu tot mai rele; chiar și liderii religioși care au îmbrățișat știința ca pe o parte a credinței lor, iar nu ca pe o amenințare la adresa acesteia.

Să nu disperăm. Cât timp bucuria nețărmuită a astronauților care văd de aproape Luna se remarcă mai ales atunci când își întorc fața spre Pământ, omenirea va continua să avanseze. Putem face diferența dacă îi susținem astăzi, chiar acum, pe cei care încearcă să răspândească bucuria cunoașterii. Dacă ne lăsăm și noi vrăjiți de miracolul științei. Dacă reîncepem să sperăm. Și, mai ales, dacă reîncepem să comunicăm cu alții această poveste a spiritului uman capabil să facă salturi spre un viitor mai bun.

Cine știe, poate că reușitele de azi vor inspira destui tineri încât să ducă specia asta acolo unde îi este locul: departe de grotele întunecate ale spaimei ignorante, în lumina curajoasă a stelelor.