Sorin Cîmpeanu, ministru al Educației și vicepreședinte al PNL, plănuiește să introducă modificări majore pro-plagiatori în regulile de analiză a plagiatelor / FOTO: LIVIU ȘOVA / Agerpres
  • Ministrul Educației a pus pe direcție în ultimele săptămâni – fără dezbatere publică – schimbări de substanță în regulile după care CNATDCU funcționează;
  • După ce PressOne a dezvăluit la 17 iunie care sunt mizele, ministrul Sorin Cîmpeanu s-a repliat, lansând în spațiul public o cacofonie de justificări, minciuni și manipulări; 
  • Au cuvântul, în zilele care urmează, CNATDCU și Consiliul Național al Rectorilor – al căror punct de vedere oficial ar putea influența soarta luptei anti-plagiat pentru anii care vin.

Discuția despre noile reguli de analiză a plagiatelor în tezele de doctorat este, prin natura ei, una plină de chichițe tehnice. Publicul e captiv de trei săptămâni într-un spectacol de fumigene: ministrul Sorin Cîmpeanu spune minciuni sfruntate; face fente în fața întrebărilor legitime, răspunzând cu lozinci; anunță revizuiri de ultimă oră ale regulilor pro-plagiatori pe care tot el le-a scris; și susține că schimbările de substanță pe care se pregătește să le facă la regulamentul CNATDCU – prin ordin de ministru – ar combate, de fapt, plagiatul și plagiatorii. 

În limba engleză, expresia „smoke and mirrors”„fum și oglinzi” – e folosită pentru a descrie un set de acțiuni și declarații prin care „intenționezi să-i faci pe ceilalți să creadă că anumite lucruri sunt puse în practică ori sunt adevărate, când de fapt acestea nu sunt nici puse în practică, nici adevărate”

Ministrul Educației abate atenția, astfel, de la întrebarea principală: care sunt de fapt motivele pentru care vrea să modifice acum procedurile de analiză a plagiatelor; și, mai ales, cum anume dinamizează modificările pe care el le-a plănuit lupta anti-plagiat?

Planul A al ministrului a fost ca modificările să devină operaționale cât mai rapid și cât mai discret – în baza consimțământului scris pe care i l-a dat, în numele întregului CNATDCU, președintele acestuia, Ioan Aurel Pop. 

Altfel e inexplicabil de ce Sorin Cîmpeanu – care și-a început al doilea ministeriat la Educație cu promisiunea „toleranță zero față de cazurile probate și dovedite de plagiat” – nu a pus în dezbatere publică schimbările, unele de substanță, la un regulament care abia dacă a împlinit un an de la ultima modificare.

Planul A, care care prevedea ca schimbările să treacă neobservate, a eșuat: după ce Emilia Șercan a arătat în PressOne, la 17 iunie, câte portițe noi de salvare a plagiatorilor a introdus în ecuație ministrul, acesta s-a văzut nevoit să treacă la planul B: să dea explicații și justificări la partid, în presă, în CNATDCU – și, în final, la Conferința Națională a Rectorilor din 25–27 iunie (unde, conform unor surse, discuțiile au fost „contondente” și „cu cuțitele pe masă”).

În acest moment, situația e în stand by: ministrul a hotărât să nu ia decizii până nu află punctul de vedere oficial al Consiliului General al CNATDCU, o structură deliberativă compusă din 21 de membri (care urmează să se întrunească mâine, 6 iulie); și pe cel al Consiliul Național al Rectorilor – pe care Cîmpeanu l-a condus din 2013 până în decembrie trecut, când s-a autosuspendat pentru a deveni membru al Executivului.

În continuare: un set de date, informații de context și corecții care completează perspectiva, frecvent lacunară și/sau distorsionată, pe care ministrul Sorin Cîmpeanu a oferit-o publicului în luările sale de poziție.

MANIPULAREA NR. 1: Verdictele CNATDCU sunt vulnerabile în justiție, deci trebuie să facem urgent ceva

Acesta este argumentul care străbate, ca o linie continuă, toată comunicarea ministrului Cîmpeanu (l-a invocat de cel puțin cinci ori în ultimele săptămâni). 

În esență, ministrul Educației susține – pe principiul „inventează un pericol iminent și apoi oferă-te să salvezi situația” – că cele opt modificări de fond pe care le-a gândit sunt necesare și urgente din cauza unei presupuse șubrezenii în justiție a deciziilor CNATDCU.

Iată justificările și explicațiile sale:

  • Întotdeauna în instanță deciziile CNATDCU au avut de suferit pe aspecte procedurale și nu de conținut științific”.
  • Discuțiile pe tema modificărilor au început la 18 februarie – când, „la invitația conducerii CNATDCU, am avut primele discuții la nivelul Consiliului General CNATDCU în vederea identificării modalităților prin care Ministerul Educației poate susține/trebuie să susțină activitatea CNATDCU din perspectiva consolidării deciziilor CNATDCU prin clarificarea procedurilor pe baza cărora riscul de invalidare în instanță a deciziilor CNATDCU să se reducă (întotdeauna în instanță deciziile CNATDCU au avut de suferit pe aspecte procedurale și nu de conținut științific/dacă s-a plagiat sau nu), precum și din perspectiva nevoii de accelerare a procesului de analiză, fără a interfera în niciun fel cu aspectele științifice/de conținut care sunt și trebuie să rămână atributul exclusiv al CNATDCU”. 
  • Schimbarea regulilor ar fi fost printre prioritățile sale „în momentul preluării mandatului de ministru”. Și-a dorit, de la bun început, soluții menite să genereze o celeritate crescută în analiza sesizărilor, precum și o consolidare a deciziilor CNATDCU la nivelul instanțelor de judecată, știut fiind faptul că procesele care au fost pierdute de Ministerul Educației au avut drept cauză, întotdeauna, aspecte procedurale și nu aspecte de conținut, științifice, nefiind motivat în instanță dacă într-o anumită speță s-a plagiat sau nu s-a plagiat”. 
  • Prin utilizarea softurilor în procedura de analiză, dar „fără a avea [inclus] în procedură acest lucru, este puternic slăbită capacitatea de susținere în instanță a deciziilor CNATDCU. Și, cu altă ocazie, ministrul s-a întrebat: „Ce nu este bine în reglementarea utilizării soft-urilor de detectare a similitudinilor, care până acum au fost utilizate la nivelul fiecărei sesizări de plagiat în afara procedurilor, fapt care a diminuat șansele de câștig în instanță?”.
  • Modificările de regulament promise de ministru vor consolida deciziile CNATDCU și vor consolida șansele ca în instanță aceste decizii CNATDCU luate pe baza respectării acestor principii, [a] respectării procedurilor, să poată fi apărate de către Ministerul Educației”.

În realitate, până în acest moment toți plagiatorii care au dat în judecată CNATDCU pentru verdicte de plagiat au pierdut procesele: fostul premier Victor Ponta, fostul vicepremier Gabriel Oprea și fostul ministru de Interne Petre Tobă au pierdut cu sentințe definitive; iar „multe alte procese deschise sunt pierdute și ele în prima instanță de plagiatori” – a precizat pe Facebook Emilia Șercan, concluzionând: „Ministerul Educației NU a pierdut până acum niciun proces cu cei care au contestat, procedural sau nu, deciziile CNATDCU. […] Ministerul Educației le-a câștigat”.

Prin urmare, argumentul că regulile ministrului vor rezolva o criză iminentă, dar care nu există de fapt, pică.

MANIPULAREA NR. 2: CNATDCU e sufocat, deci trebuie să facem ceva

CNATDCU e sufocat, într-adevăr, dar nu din cauza sesizărilor de plagiat: are pe rol acum 34 de spețe (dintre care 23 sunt moștenite din perioada 2016–2020, de la precedentul CNATDCU).

Marcate cu roșu, cele 23 de sesizări de plagiat pe care fostul CNATDCU (2016–2020) le-a lăsat la predarea mandatului către actualul CNATDCU (date valabile la momentul iunie 2020). În timpul scurs de-atunci, noii membri ai consiliului l-au declarat plagiator pe fostul șef DGA Cătălin Ioniță, ieșit între timp la pensie la 44 de ani

Nici în trecut CNATDCU n-a fost sufocat de sesizări: în ultimii cinci ani, de când și-a recăpătat atribuția de a analiza suspiciunile de plagiat, instituția a primit în total 122 sesizări – deci media e de 24,4 sesizări / an (și ar fi scăzut la 16,4 / an dacă n-ar fi existat cazul cu totul excepțional al Academiei SRI, care în 2018 și-a reclamat drept plagiatori 40 dintre doctorii cărora le-a acordat titluri).

Datele oficiale arată că supraaglomerarea de care se plâng membrii CNATDCU („avut de lucru, de pildă, duminică, pe 101 teze”, se plângea președintele Ioan Aurel Pop luna trecută), vine din celelalte două atribuții ale consiliului: cea de validare a noilor titluri de doctor emise de cele 210 școli doctorale din toată țara; și cea de obținere a abilitării de a coordona doctorate – validări care sunt, anual, de ordinul miilor

În economia lucrurilor, când avem 24,4 sesizări de plagiat / an – și mii de teze & abilitări de validat anual, primul pas ar fi să înțelegem de unde ne vine supraîncărcarea.

Fapt e că ministrul Cîmpeanu n-a modificat o virgulă la cele două metodologii care generează volumul copleșitor de muncă de care se plânge CNATDCU. Cîmpeanu s-a concentrat pe ceea ce el numește „soluții menite să genereze o celeritate crescută în analiza sesizărilor [de plagiat]” (34 la număr).

Păstrând formularea sa: celeritatea scăzută nu este generată de numărul presupus mare de sesizări de plagiat. Nu supraaglomerarea împiedică CNATDCU să analizeze, de pildă, teza procurorului general adjunct al României, Bogdan Licu, pe numele căruia e depusă o sesizare din 2015. Sau teza fostului premier Mihai Tudose (2017). Sau pe cea a șefului Inspecției Judiciare, Lucian Netejoru (2018). Sau pe cea a șefului SIE, Gabriel Vlase (2019). Sau pe cea a secretarului de stat în MAI, Bogdan Despescu (2020).

Precizare: procedurile actuale spun că, la analiza unei sesizări, „celeritate” =  45 zile

MANIPULAREA NR. 3: Schimbările operate țin doar de proceduri, nu de judecata științifică

De obicei precizarea, menită să liniștească publicul – „modificăm doar proceduri, nu ne atingem de fond – poate servi drept steguleț roșu pentru orice schimbare plănuită în diverse regulamente de organizare și funcționare, metodologii & alte acte administrative. 

Uneori este  într-adevăr e vorba de clarificare, fluidizare, debirocratizare. Alteori, însă, apelul la proceduri camuflează schimbări de substanță (îngrădiri de activități; amputări de atribuții; control politic crescut asupra instituțiilor; portițe de exit pentru cei prinși în ofsaid; secretomanie; și, uneori, sufocarea – cu sarcini suplimentare – a instituțiilor cu rol de control).  

În cazul de față, ministrul Educației susține că singurul lui scop ar fi „clarificarea procedurilor pe baza cărora riscul de invalidare în instanță a deciziilor CNATDCU să se reducă […] fără a interfera în niciun fel cu aspectele științifice/de conținut care sunt și trebuie să rămână atributul exclusiv al CNATDCU”.

Ce nu poți depista, dacă nu cunoști labirintul chichițelor tehnice, e că de fapt modificările amorsate de ministrul Cîmpeanu ar altera semnificativ, da capo al fine, toate cele trei etape esențiale ale analizării unei acuzații de plagiat:

  • ETAPA 1: Cine decide dacă sesizarea este „admisibilă”. Până acum se ocupa de bifarea criteriilor din procedură o instituție distinctă, UEFISCDI. Pe viitor, ar urma să decidă ce sesizări de plagiat ajung la CNATDCU un serviciu nou înființat (Serviciul Secretariat CNATDCU). În procedură este inclusă, în plus, și Direcția Juridică a Ministerului Educației  – care ar urma să emită un aviz de legalitate pentru referatul de admitere întocmit de nou-înființatul Serviciu Secretariat CNATDCU.  
  • ETAPA a 2-a: Ce anume se analizează. Până acum regula era că experții CNATDCU verificau ceea ce reclamaseră autorii sesizărilor (care sunt obligați să indice, în argumentația lor, sursele din care s-ar fi plagiat – cărți, articole etc.). De-acum înainte, spune procedura ministerială, dacă o teză este suspectată de plagiat, experții vor fi obligați să o analizeze „în integralitate” – o idee cu totul nouă, care ascunde o serie întreagă de capcane.
  • ETAPA a 3-a: Cum poate pus în discuție un verdict de neplagiat. Planul inițial al ministrului era ca un verdict să nu mai poată fi atacat – niciodată – la instanța CNATDCU. Odată emisă decizia de menținere a titlului, aceasta urma să devină definitivă și inatacabilă – indiferent de probele/argumentele nou-aduse (cel puțin asta a propus ministrul în versiunea inițială, pe care a și obținut consimțământul președintelui CNATDCU, Ioan Aurel Pop). Textul propus: „Nu pot face obiectul evaluării CNATDCU sesizările referitoare la tezele de doctorat care au fost analizate și soluționate de CNATDCU”).

În final, orice reformă (sau contra-reformă) este „doar despre proceduri”. Valul de proteste din 2017–2018 a fost declanșat, în fond, de schimbarea unor proceduri în legislația justiției și în cea penală. Și legiferarea cu dedicație a dreptului de a renunța voluntar la titlul de doctor – avansată de Sorin Cîmpeanu în primul său mandat sub justificarea că ar oferi premierului Victor Ponta „cadru legal” – tot o schimbare de procedură a fost. 

MANIPULAREA NR. 4: Indiferent ce reclamă autorul sesizării, CNATDCU va analiza de-acum înainte „in integrum” toate tezele suspectate

Ideea pare binevenită, dacă nu ești familiarizat cu bucătăria unei analize de plagiat. De ce să nu analizezi toată teza suspectă de plagiat și să te mărginești la porțiunile reclamate în sesizare – care pot fi de doar câteva zeci de pagini – dintr-un total de sute?

„Aș vrea să întreb – și nu retoric – ce nu este bine în introducerea unei precizări prin care tezele de doctorat vor fi analizate integral, în urma oricărei sesizări de plagiat? De acum încolo, toate aceste teze vor fi analizate in integrum, nu numai pentru a identifica acele porțiuni în care s-a înregistrat un furt de cuvinte, ci pentru a se vedea, prin analiza in integrum, dacă s-a înregistrat un furt de idei”, a promis ministrul într-o declarație citată de Agerpres.

Ce nu este bine? Este bine. Dar este imposibil – și în teorie, și în practică.

  • În teorie pentru că nimeni, nicăieri, nu poate avea certitudinea că o teză nu include nici măcar o singură pagină plagiată. Un raportor poate avea doar certitudinea că, analizând cu bună credință, pe baza surselor pe care le are la dispoziție și cu toată celeritatea așteptată de ministru și prevăzută de proceduri, nu a descoperit nicio pagină plagiată (în caz că aceasta ar exista).   
  • În practică, conceptul fantezist de analiză „în integralitate” ar declanșa un coșmar procedural (declarativ, planul are ca obiectiv simplificarea, fluidizarea, consolidarea, clarificarea muncii experților). 

Pe viitor, „analiza existenței plagiatului, efectuată în baza sesizării declarată admisibilă, privește teza în integralitatea acesteia, indiferent de elementele de plagiat menționate în conținutul sesizării”, spune modificarea propusă – fără însă să clarifice câteva „cum”-uri esențiale:

1. Accesul la surse. Ministrul promite așadar că nu va fi vorba, în această analiză în integralitate, doar despre identificarea unui „furt de cuvinte”, ușor detectabil cu un soft – în cazul ideal, în care toate potențialele surse ar fi disponibile online. Acesta susține – nici mai mult, nici mai puțin – că se va „vedea, prin analiza in integrum, dacă s-a înregistrat un furt de idei”

Tehnic, asta ar presupune, pentru început, ca experții să aibă acces la toate sursele menționate în bibliografie – și la cele online, și la cele tipărite, și la cele din alte limbi (o teză de doctorat listează în mod curent pagini întregi de mențiuni bibliografice). Cum vor dobândi membrii CNATDCU accesul la aceste surse, pentru a putea detecta eventualele furturi de cuvinte și de idei? Vor cere de la bibliotecile românești zeci, poate chiar sute, de volume încă nedigitalizate? Și cum vor proceda cu cărțile/publicațiile în limbi străine?

2. Surse excluse din analiză. În practica actuală, în care experții sunt obligați de procedură să pună față în față porțiunile reclamate din teză, pe de o parte, și sursele indicate în sesizare, de cealaltă, sunt frecvente situațiile în care aceștia exclud din analiză cărțile la care nu au acces.

Un exemplu: la prima analiză a tezei procurorului CSM Codruț Olaru, finalizată în 2020 cu un verdict de neplagiat, raportorii au exclus din analiză 5 lucrări indicate în sesizare. Au invocat faptul că sunt „ediții vechi sau având accesul parolat, [deci] nu au putut fi procurate” (în realitate, era vorba de cărți în limba română relativ noi – din perioada 2004-2009).

În aceste condiții, cum ne poate garanta noua procedură că verificările parțiale – care nu au fost făcute, până acum, nici măcar atunci când sursele erau specificate în clar în sesizări – ar urma să fie făcute, în viitor, în integralitate, fără surse specificate?

3. Surse nemenționate în bibliografie. Un plagiator poate omite din bibliografie, evident, sursele din care a copiat. Un caz notoriu: Darius Vâlcov, care în guvernarea Dăncilă a fost un fel de ministrul al bugetului fără portofoliu, nu a inclus în bibliografie niciuna dintre sursele din care a plagiat; în plus, toate sursele indicate în sesizare erau în format tipărit, deci porțiunile plagiate nu ar fi fost identificate de soft. 

Comisia a analizat doar jumătate din teză, mai exact 100 de pagini; Vâlcov a plagiat 49,72% din conținutul analizat, conform verdictului CNATDCU din toamna lui 2019.

***

Această regulă nouă a analizării unei teze în integralitate are cel puțin două consecințe al căror impact e greu de anticipat:

  • Pune presiune pe experții CNATDCU să emită – în baza unor pretinse analize în integralitate – niște patalamale de neplagiat cu pretenții de sentință definitivă, deși raportorii vor ști că există oricând riscul ca acestea să crape la apariția unor probe noi în spațiul public. Se conturează, astfel, un risc reputațional pentru instituția CNATDCU. În plus, cine va avea curaj să-și pună semnătura – și să susțină apoi, într-o eventuală situație critică – pe un verdict pronunțat pe o analiză in integrum?
  • Deschide calea pentru introducerea, în procedura de analiză, a softului anti-plagiat ca singură soluție pentru justificarea sintagmei in integrum

În plus, e greu de argumentat că ministrul Cîmpeanu și-ar atinge auto-declaratul obiectiv de celeritate crescută impunând, în locul analizării unei porțiuni din teză – așa cum cum solicită sesizarea – obligativitatea analizei întregii teze. 

În momentul de față, cu analiză parțială și cu toate sursele indicate în sesizare, CNATDCU parcurge drumul de la înregistrarea sesizării la verdict în mai bine de un an (asta pentru cazul unor teze scrise de oameni fără notorietate publică; sunt însă multiple cazuri de sesizări în care intervin întârzieri pe care nimeni nu se obosește să le explice publicului).

MANIPULAREA NR. 5: Softul trebuie introdus, urgent și obligatoriu, în procedura de analiză a plagiatelor 

Pentru că în jurul introducerii softului sunt o mulțime de fumigene, iată mai întâi ce prevede, textual, paragraful nou-introdus în procedură: „plagiatul se constată de către membrii CNATDCU ca urmare a verificării prin intermediul programelor recunoscute”

De menționat: actuala procedură nu obligă CNATDCU să folosească softul la verificarea unei sesizări de plagiat, în vreme ce noua procedură nu lasă loc de echivoc.

Ministrul Cîmpeanu a lansat, în jurul acestui paragraf, o salvă de fumigene. 

  • A spus la Digi24, de exemplu, că „doamna Șercan n-a citit” cu atenție. În realitate, Emilia Șercan s-a exprimat astfel: „În premieră, algoritmii softurilor antiplagiat – care detectează mecanic similitudini de text – devin parte integrantă a deciziei de fraudă, până acum încredințată exclusiv experților cu competențe academice”. Asta reiese din formularea nou-introdusă, pentru cine o citește cu atenție: că membrii CNATDCU constată plagiatul „ca urmare” a verificării cu softul; deci softul devine parte integrantă din analiză. 
  • S-a grăbit, apoi, să dezmintă ușor exasperat – invocând o presupusă superficialitate în receptare – că softul ar urma să înlocuiască analiza făcută de experți. „Nu a fost scris, nu a fost spus, nu a fost gândit. Absolut toate documentele de analiză […] s-au bazat și până acum pe utilizarea softurilor de detectare a similitudinilor”, a declarat ministrul. Afirmația este falsă: stau mărturie zecile de rapoarte individuale și colective în care zeci de experți CNATDCU au explicat, în detaliu, pe ce s-au bazat atunci când au dat decizii de plagiat/neplagiat.
  • A adus din nou în apărarea planului său sperietoarea proceselor intentate de plagiatori, pe care a corelat-o cu necesitatea introducerii softului în procedură: „Utilizând softurile în procedura de analiză suspiciuni plagiat, fără a avea în procedură acest lucru, este puternic slăbită capacitatea de susținere în instanță a deciziilor CNATDCU, susține ministrul Educației. „Dintre cele 3 metodologii, până acum doar metodologia de susținere a tezei de doctorat prevede explicit utilizarea acestor softuri. Ori în practică dintotdeauna pentru suspiciunile de plagiat au fost analizate sesizările în primul rând cu ajutorul softurilor”

În realitate, softul antiplagiat nu joacă niciun rol în analiza sesizărilor – iar acesta e un lucru foarte bun. 

Analiza este făcută, în primă fază, de trei raportori – care pot, dacă vor, să ruleze teza suspectă de plagiat prin soft, dar nu sunt obligați să o facă

Softul, ca regulă, dă indicii despre similitudinile identificate în bazele de date disponibile; indicii care ajută raportorul să-și contureze verdictul (similitudine nu înseamnă, automat, plagiat: numai expertul poate judeca dacă motivele pentru care apare o similitudine sunt legitime – sau sunt fraudă academică).

În plus, ca orice soft care știe să facă doar ceea ce l-ai învățat, și softul antiplagiat poate fi fentat. Un exemplu: dacă-l setezi să detecteze paragrafele similare de 50 de cuvinte în cele două lucrări, asta va face – iar 3-4 cuvinte înlocuite cu niște sinonime îi vor strica pasiența.   

În decembrie 2020, la Adevărul Live, chiar Sorin Cîmpeanu admitea că softurile existente pe piață pot da rezultate diferite: „Sunt agreate cinci softuri de detectare a similitudinilor. Cred că [la verificarea sesizărilor de plagiat] cel mai bine ar fi să ai cel mai bun și cel mai exigent soft. Să nu ai situații în care primul soft să spună că e plagiat, iar al doilea să spună că nu ai plagiat”.

Și aici ministrul este în eroare: softul nu spune dacă cineva a plagiat sau nu. Verificarea furnizează niște indici – niște procente, mai exact – de similitudine, nu de conținut plagiat. Un exemplu: argumentația din lucrare poate impune transcrierea unor paragrafe mai lungi decât numărul de cuvinte specificat ca prag la care autorul face, în mod onest, referire. Doar oamenii pot constata dacă e vorba de similitudine sau de furt. 

Ultimul argument pro-soft lansat de ministru e o paralelă care, la prima vedere, pare de bun simț: în acest moment, prevăd explicit folosirea softului doar două dintre cele trei metodologii ale CNATDCU (validare de noi titluri; validare coordonatori de doctorate; acuzații de plagiat). Logic ar fi, susține domnia sa, ca softul să fie introdus și în cea de-a treia metodologie.

Doar că paralela pe care o propune ignoră un fapt esențial: acela că, la momentul la care CNATDCU face validările de noi doctori și de noi coordonatori, folosindu-se de softuri, titlurile nu au fost încă oficial emise. Deciziile CNATDCU sunt, în aceste situații, decizii de validare a titlului: instituția acționează, prin ele, ca un filtru final de asigurare a calității și integrității academice a unor lucrări științifice.

De partea cealaltă, analiza plagiatelor – și metodologia aferentă, în care ministrul ține morțiș să introducă obligativitatea folosirii softului – are un cu totul alt scop: menirea CNATDCU este aceea de a judeca dacă suspiciunea că titlul ar fost obținut prin fraudă academică, formulată de cineva prin depunerea unei sesizări, este sau nu este întemeiată. Acesta este și motivul pentru care decizia CNATDCU, în cazul plagiatului în teze de doctorat, poartă o altă denumire: este o decizie „de retragere”/„de menținere” a titlului – iar instituția acționează post-factum, ca o instanță de control științific și etic ulterior acordării titlului.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

MANIPULAREA NR. 6: Odată emis un verdict CNATDCU pentru o teză, o nouă sesizare devine inadmisibilă

Dacă analiza unei teze în integralitatea ei ar fi realizabilă în viața reală, nu s-ar justifica – într-adevăr – o a doua verificare. 

Cum sună, textual, noua propunere de procedură: „Nu pot face obiectul evaluării CNATDCU sesizările referitoare la tezele de doctorat care au fost analizate și soluționate de CNATDCU, indiferent de autorul sesizării”. Formularea menționează autorul sesizării – care ar putea fi, de ce nu, chiar o persoană care susține că i-a fost furată munca – dar nu face nicio referire la situația în care acesta ar invoca probe care nu au fost analizate.

De ce? De ce să interzicem cuiva – oricui – să reclame un posibil plagiat? Din 2016, an în care CNATDCU și-a recăpătat atribuția de a analiza plagiate, au fost înregistrate doar 2 (două) sesizări multiple pentru aceeași teză: una privește exemplul deja clasic al procurorului general adjunct Bogdan Licu; iar a doua vizează teza procurorului CSM Codruț Olaru – care în mai 2021 a primit verdict de „plagiat grosier”, după ce anul trecut primise decizie de neplagiat.

Anul acesta, raportorii CNATDCU au analizat cele 5 lucrări excluse din prima analiză pe motiv că membrii comisiei n-au avut acces la lucrări în format tipărit din perioada 2004–2009.

Dacă în 2020 teza lui Olaru ar fi fost analizată în integralitate, obligatoriu, cu softul – conform noii proceduri – acele lucrări nu ar fi fost luate în calcul, de vreme ce nu sunt disponibile online (iar membrii comisiei nu le-au putut găsi, susțin aceștia, nici în bibliotecile românești).

Fapt divers, apropo de sperietoarea cu instanța: și Licu, și Olaru au dat în judecată Ministerul Educației: primul pentru a bloca analiza tezei sale și pentru a obliga instituția să-i retragă titlul (în baza infamei ordonanțe propuse, în 2014, chiar de Sorin Cîmpeanu); iar al doilea a dat în judecată ministerul în aprilie 2021 pe motiv că a doua sesizare nu trebuia admisă și analizată de CNATDCU.

După ce planul de interzicere a primirii unor noi sesizări, indiferent de dovezi, a devenit public, ministrul a dat înapoi – dar doar cu jumătate de pas și cu jumătate de gură: a anunțat că vor fi permise noi sesizări, cu condiția ca acestea să menționeze „probe noi privind suspiciunea de plagiat și care nu au fost cunoscute CNATDCU, precum documente în format letric – indisponibile în format electronic și documente scrise în limbi străine de circulație restrânsă, fără a se limita la acestea”.

Atenție la cuvinte: deci vor fi admise doar probe noi „care nu au fost cunoscute CNATDCU”, nu și probele care, din felurite motive, „nu au fost analizate de CNATDCU”: în cazul Olaru, la prima analiză comisia de lucru cunoștea probele care datau din 2004-2009, dar le-a exclus din analiză invocând lipsa accesului. 

Câteva mărgeluțe lucitoare

În declarațiile de presă, ministrul Educației a evitat să explice cum va rezolva probleme de substanță precum cele descrise mai sus. A scos în evidență, în schimb, câteva modificări cu impact minor asupra fenomenului plagiatului. Câteva exemple:

  • „Membrii CNATDCU care au fost condamnați în instanță vor putea fi revocați, prevede noul regulament al forului care analizează plagiatele din tezele de doctorat”, a titrat Edupedu.ro la patru zile după ce PressOne a dezvăluit planul de schimbare a metodologiei. „Au fost situații în care membrii CNATDCU au avut condamnări în instanță, în lipsa unei proceduri dedicate nefiind posibilă revocarea acestora”, a declarat ministrul Educației pentru aceeași publicație, care a făcut precizarea că acesta „a evitat să spună cine sunt membrii condamnați în acest for”. Singura situație cunoscută a unui membru CNATDCU condamnat penal e cea a fostului rector al Academiei de Poliție, Adrian Iacob, care în luna mai 2021 a fost condamnat în primă instanță pentru instigare la șantaj în dosarul amenințării cu moartea a Emiliei Șercan. Acesta s-a autosuspendat în 2019, când a fost pus sub urmărire penală de DNA.
  • O altă noutate anunțată de ministru ar fi aceea că „la ședințele Consiliului General [al CNATDCU], la ședințele panelurilor și la ședințele comisiilor de specialitate participă un reprezentant al studenților, în calitate de observator, fără drept de vot” – ceea ce înseamnă că noua regulă, benignă în sine, nu va avea niciun fel de impact în activitatea CNATDCU.
  • Cu privire la situații care ar impune modificări în privința admisibilității sesizărilor, Cîmpeanu a declarat: „Cu titlu de exemplu, redau o situație în care s-a solicitat retragerea titlului de doctor pentru o persoană care nu deține și nu a deținut vreodată titlul de doctor. În lipsa procedurilor, răspunsul cu privire la admisibilitatea sesizării ar fi greu de susținut”. Nu e clar de ce a fost dificil de respins, pe baza criteriilor actuale, o astfel de sesizare – și cum schimbările propuse ar rezolva, pe viitor, situații similare cu cea dată drept exemplu.

***

Această discuție punctuală, tehnică, a relansat narative mai vechi, care ies la suprafață de fiecare dată când apare câte-o controversă, precum și diverse soluții alternative – și ele vechi – la modelul actual: acela în care verdictele de fraudă și validările de noi doctori și coordonatori de doctorate le emite un arbitru unic, centralizat, aflat în subordinea Ministerului Educației. 

Iată câteva: 

„Avem nevoie de un moment T zero”

De ce? De ce am avea nevoie de un moment T zero după care plagiatorii să nu mai răspundă pentru fapta de a fi plagiat?

  • Plagiatul nu este o faptă penală din trecut care și-a încetat efectele în trecut – cum ar fi, de pildă, faptul că un anume cetățean ți-a furat la un moment dat ceasul. Titlul de doctor, fie că e obținut prin muncă sau prin fraudă, este purtător de beneficii trecute, prezente și viitoare. 
  • Pe lângă beneficiul financiar direct – așa-numitul „spor de doctorat” lunar, stabilit în 2017 la 50% din valoarea salariului de bază minim brut pe țară (care în 2021 este de 2.300 lei), doctoratul e temelia carierei de universitar și, posibil, de coordonator de doctorate (care, pentru mulți, e o convenabilă soluție de exit după plecarea din funcții publice/politice). În anumite domenii, de exemplu în cel militar, titlul de doctor e luat în calcul la avansarea în grad (iar gradul, evident, contează la stabilirea cuantumului pensiei).
  • De ce, în aceste condiții, ar fi tolerabil ca cineva care a ajuns doctor prin plagiat grosier – cu beneficiile aferente – să-și conserve și în viitor beneficiile? Și de ce ar fi acceptabil ca studenților din România să le predea, prin diverse universități cu standarde scăzute, oameni care nu și-au dobândit pozițiile pe merit, ci prin furtul muncii altora?

Avem, de la cei care ocupă funcții publice și/sau cu impact în societate, așteptarea să aibă cazierul penal curat, de pildă. Încă le cerem politicienilor și altor persoane în funcții publice să includă la dosar adeverință că n-au colaborat, acum 32 de ani, cu Securitatea comunistă. 

De ce nu avem și pretenția ca aceștia – oameni din Guvern, poliție, armată, justiție, ca să nu mai vorbim de profesori universitari – să părăsească funcțiile pe care le ocupă de îndată ce se dovedește că au promovat și și-au construit cariere prin fraudă?

Un exemplu amuțitor: în martie 2021, UMF Cluj-Napoca a confirmat pentru Europa FM că i-a oferit un contract de profesor asociat fostului ministru al sănătății, Florian Bodog, deși acestuia i-a fost retras unul dintre cele două titluri de doctor deținute pentru plagiat (după ce inițial, într-o declarație pentru Edupedu.ro, rectorul Dana Buzoianu negase informația și etichetase articolele de presă drept fake news). 

„Știți cum e și cu doctoratul ăsta, că și eu m-am interesat: [Bodog] are două doctorate. Și doctoratul retras e cel în economie, nu în medicină. În același timp, universitatea mea, în acest moment nu are profesor la chirurgie plastică. E o chestie de utilitate, ca să zic așa. Nu avem, nu avem nici conferențiar, nici profesor”, s-a justificat rectorul UMF Cluj. 

Utilitatea, într-o universitate de prestigiu cum e UMF Cluj, bate lipsa de integritate – dovedită și prin verdict de plagiat dat de CNATDCU; și în instanță, prin sentință definitivă (în iulie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție i-a retras lui Florian Bodog calitatea de coordonator de doctorate pentru că „a obținut fraudulos titlul de profesor și de conducător de doctorate”, după cum a dezvăluit eBihoreanul încă din 2016). 

Presupusa nevoie de T zero e de fapt o împachetare digerabilă a ideii de amnistie, care-a fost vânturată ultima dată în 2018 chiar de fostul președinte al CNATDCU, Horia Iovu, care a confirmat pentru EduPedu.ro că și-a întrebat colegii cât de vechi ar trebui să fie doctoratele care să nu mai fie analizate. „Și au început să zică: unii până în 10 ani, alții după ’90, alții după momentul în care s-au redactat electronic, șamd”, a declarat atunci Iovu. „O să avem în 14 decembrie [2018] următoarea ședință, însă ordinea de zi este încărcată și mă îndoiesc sincer că vom lua o decizie. Trebuie să fie punctul de vedere juridic din Minister, ceea ce nu avem, adică cât este de legal sau nu și ce se poate face”, a precizat acesta pentru Edupedu.ro.

Nu CNATDCU, ci universitățile ar trebui să analizeze sesizările de plagiat

Spre deosebire de narativul amnistiei – care apare subit și apoi dispare, probabil și pentru că termenul „amnistie” (penală, fiscală etc.) activează rapid indignarea publică – ideea că fenomenul plagiatului ar putea fi diminuat fără CNATDCU are tracțiune printre universitari. 

Ce spune scenariul, pe scurt: că instituția CNATDCU, în sine, ar fi o anomalie; și că universitățile ar trebui să-și curețe cu propriile lor mâini infecțiile. E o idee seducătoare și în teorie plauzibilă, având în vedere că universitățile românești nu duc lipsă de pârghii – comisiile de etică, în primul rând, care au menirea de a aplica standardele de integritate înscrise în toate cartele universitare.

Doar că ceea ce actualul președinte al CNATDCU, Ioan Aurel Pop, numea luna trecută „o pecingine pe corpul academic românesc” a atins proporțiile catastrofice de azi din anumite motive. Un exemplu: cauzele pentru care fenomenul plagiatului a devorat cu totul școlile doctorale de la Academia de Poliție – închise în 2020 prin decizia fostului ministru Monica Anisie – nu au fost îndepărtate.

Crescut într-un soi de „malign neglect” – opusul lui „benign neglect”, în care lipsa frâielor, a regulilor și a pedepselor favorizează dezvoltarea organică – învățământul universitar românesc nu e mai puțin pestriț și inegal decât mediul de afaceri, să spunem; sau decât presa. Conviețuiesc, în acest domeniu, universități pre-1989, care fie și-au consolidat prestigiul și și-au expandat amplitudinea intelectuală, fie și-au fărâmat reputația pentru un deceniu întreg; și universități noi, care fie sunt mici, dar ambițioase, fie nu sunt altceva decât niște făbricuțe de plagiatori.

Din secțiunile de misiune/viziune/valori de pe site-uri, din sloganurile latinești, din discursurile ținute prin aule, reiese că avem standarde înalte și unitare la nivel național (în toate cartele universitare, de pildă, plagiatul e descris drept ceva intolerabil).

În practică, comisia de etică a Universității București a cerut CNATDCU să-i retragă titlul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, pentru 16 pagini plagiate în teza de doctorat, în vreme ce comisia de etică a Universității „Al. I. Cuza” din Iași (UAIC) a ales să blocheze vreme de 18 luni analiza tezei procurorului CSM Codruț Olaru – coordonată de fostul ministru al Justiției Tudorel Toader, actualmente rector al UAIC – invocând tot felul de pretexte caraghioase (unul dintre ele: nu a reușit într-un an și jumătate să găsească, în toată țara, trei raportori care să-i analizeze teza). În final, la amenințarea cu retragerea acreditării, universitatea ieșeană s-a executat. A găsit imediat trei raportori, toți trei din orașul universitar Iași, care au analizat rapid teza. Doi au socotit că Olaru a plagiat, al treilea că nu a plagiat. 

Ce-a decis comisia de etică a UAIC? A decis să adopte verdictul de neplagiat – dat de chiar șefa Școlii Doctorale de Drept, care s-ar fi cuvenit să invoce conflictul de interese și să se recuze, de vreme ce era colegă cu rectorul Tudorel Toader, care coordonaze teza analizată; ba chiar, a descoperit Emilia Șercan, aceasta scria în coautorat cu fiul lui Tudorel Toader, chiar în perioada respectivă, o carte. 

Cazul UMF Cluj – care nu pare să aibă o problemă că Florian Bodog a fost declarat de CNATDCU plagiator într-o teză de doctorat, de vreme ce i-a mai rămas celălalt doctorat – e o altă ilustrare a distanței dintre integritatea clamată în cartă și integritatea tradusă în comportamente și decizii.

UAIC și UMF Cluj sunt două exemple de universități majore – cu istorie, cu ambiții, cu capacitate de a atrage talente – și merită menționate chiar în situația în care cazurile Olaru și Bodog ar fi singulare, pentru că ridică întrebarea ce s-ar întâmpla dacă n-ar exista o instanță exterioară – CNATDCU – care să judece sesizările de plagiat în tezele pe care le-au girat coordonatorii lor de doctorate și referenții lor de specialitate.

Mai departe: Academia de Poliție, unde plagiatul e obiceiul casei, a făcut două verificări cu softuri anti-plagiat – una în 2016, cealaltă în 2018 (le-a îngropat pe amândouă). Rezultat: tezele a peste 20 de cadre didactice, în total, au depășit pragurile admise ale coeficienților de similitudine și urmau să fie verificate de comisia de etică. Acea universitate își face vânt periodic – la nivel declarativ, desigur – să înceapă verificarea tezelor cadrelor didactice; acum e condusă de David Ungureanu, un rector care are două doctorate, ambele plagiate (și care ar urma, se presupune, să facă curățenie în materie de plagiate și să reorganizeze instituția). 

Rectorul Academiei de Poliție a participat și el, la sfârșitul lui iunie, la conferința Consiliului Național al Rectorilor de la Cluj, în care ministrul Sorin Cîmpeanu n-a reușit să-i dea un răspuns lui Mircea Dumitru, vicepreședinte CNATDCU, la întrebarea „ce nu a mers în legătură cu metodologia […] de vreți să o schimbați?”. A participat la dezbaterile despre noile proceduri anti-plagiat și Ramona Lile, rector al universității din Arad, și ea acuzată de plagiat. N-a mai apucat să participe și rectorul Academiei Forțelor Aeriene din Brașov, generalul (r) de flotilă aeriană Gabriel Răducanu: în februarie 2021 i-a retras CNATDCU titlul de doctor la cererea Universității Naționale de Apărare „Carol I”, care i-l acordase.

Un alt caz recent: Patriarhia Română a atins, într-o luare critică de poziție – neobișnuită prin însuși faptul că a fost foarte publică – și prestația academică a ÎPS Teodosie, arhiepiscop al Tomisului. ÎPS Teodosie, care e șeful Școlii Doctorale de Teologie a Universității Ovidius din Constanța, are în coordonare un lot de 9 doctoranzi care, după ce și-au susținut cu bine tezele în fața referenților științifici, au primit cartonaș roșu de la CNATDCU, a cărui comisie de Teologie a refuzat să valideze titlurile de doctor.

Cazul ÎPS Teodosie ilustrează minunat o altă situație care hrănește atât „pecinginea de pe corpul academic românesc” cât și supraaglomerarea CNATDCU: arhiepiscopul coordonează, simultan, 21 de doctoranzi – față de pragul de maximum 8 impus prin legea din 2011, la care s-a renunțat, dându-li-se libertate universităților să hotărască singure cât poate duce, în materie de efort și de standarde de calitate, un coordonator științific.  

Numărul crescând de coordonatori științifici abilitați anual alimentează fenomenul inflației de doctori – care îi încarcă pe membrii CNATDCU. Un exemplu: în Târgoviște, un oraș cu 80.000 locuitori, Universitatea Valahia are 36 de coordonatori de doctorat. Aproape o treime – 11 – îndrumă doctoranzi în domeniul Istorie. Pentru comparație: Universitatea din București are, la Istorie, un număr de coordonatori de doctorat comparabil cu Universitatea Valahia din Târgoviște: 14.

Un coordonator de doctorate care preda, ca profesor, la Valahia, a fost primit în 2017 de Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară (USAMV) din București. E vorba despre Laurențiu Baranga, dacă vă mai amintiți speța: omul își falsificase diploma de bac, iar o instanță românească îi invalidase, în 2016, tot vraful de diplome și grade – inclusiv titlul de doctor și abilitarea de a coordona de doctorate. La momentul octombrie 2019, Baranga fusese numit de premierul Ludovic Orban șef al Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Cum a ajuns un impostor de anvergura lui Baranga să coordoneze doctorate în universitatea condusă de rectorul Sorin Cîmpeanu? Acesta n-a vrut, atunci, să explice: „nu are importanță cine a avut ideea asta magistrală”, a declarat el.

Înseamnă toate acestea că universitățile românești ar fi incapabile să-și facă ordine, în cazul în care au într-adevăr ceva în dezordine? Nici vorbă. Cazurile amintite ilustrează, însă, cât de complicat și de improbabil e ca o universitate să-și elimine, prin propriile forțe, plagiatorii, coordonatorii de plagiatori și universitarii care – ca referenți în comisiile de susținere a doctoratelor – există în propriile lor scheme de personal. 

Eliminarea ideii de instanță exterioară, acum – sau de găurire a procedurii de analiză a plagiatelor prin modificări pro-plagiatori și anti-CNATDCU – ar șterge instantaneu micile progrese obținute cu atâta caznă, cu atâtea scandaluri publice, cu atâta rușinoasă muțenie în privința sesizărilor parcate, fără nicio explicație, cu anii.

Nu doctoranzii care plagiază sunt singurii răspunzători de fapta de a fi plagiat: de pildă rectorul Universității „Al. I. Cuza”, Tudorel Toader e răspunzător în mod direct și personal pentru „plagiatul grosier” detectat de CNATDCU în teza procurorului CSM Codruț Olaru. 

Olaru a încercat în aprilie să blocheze votul din Consiliul General al CNATDCU, dând în judecată Ministerul Educației. N-a reușit. A blocat însă Direcția Juridică a ministerului condus de Sorin Cîmpeanu emiterea oficială a verdictului, dând aviz negativ pe judecata experților.

Ce vrea, în final, ministrul Sorin Cîmpeanu?

La nivel declarativ, ministrul Educației susține că dorește să ajute CNATDCU: să-i protejeze deciziile în cazul în care sunt atacate în instanță și să-i simplifice procedurile – cel puțin asta spune.

Niciuna dintre modificările descrise mai sus – și justificate prin atâtea minciuni, fente, exagerări și mărgeluțe lucitoare – nu pare să-i susțină declarațiile de bune intenții.

Faptele și luările de poziție – sau lipsa acestora – de pe tot parcursul carierei publice conturează câte parale dă ministrul Cîmpeanu pe rolul CNATDCU în lupta anti-plagiat.

Relevantă e o declarație făcută în octombrie 2015 la Universitatea din București. Era, pe-atunci, tot ministru al Educației – în cabinetul Ponta – și încă nu știa că mai are doar o lună de ministeriat. Era deschiderea anului universitar, iar președintele Klaus Iohannis, care pe atunci încă nu împlinise un an în funcție – și încă nu-și exprimase viziunea privind România Educată – făcea universitarilor și studenților următoarea promisiune: „Mă angajez sa fiu un aliat al dumneavoastră, pentru o mai mare responsabilitate publică și integritate în învățământul superior”​.

În discursul său, consemnat de Hotnews, ministrului Cîmpeanu a spus și el câteva lucruri interesante.

„Sunt adeptul ideii că universitățile trebuie să gestioneze de la A la Z procesul de pregătire doctorală, de la admitere și până la final, la atribuirea titlului de doctor. Acest lucru – așa cum spunea și domnul rector [Mircea] Dumitru și îl aprob, îl întăresc – nu poate duce decât la întărirea responsabilității universităților, care cunosc cel mai bine procesul de pregătire doctorală”, a spus ministrul.

„Oare cum credem că o comisie de specialitate CNATDCU, formată din 10-12-15 colegi dintre cei mai buni, poate analiza un cumul de 150 sau 200 de teze de doctorat într-un răstimp de câteva ore, la fel de bine cum o poate face universitatea care gestionează procesul de pregătire doctorala vreme 3-4 ani sau chiar mai mult? E bine să lăsăm Ministerul și consiliul național [CNATDCU – n.r.] să se ocupe de problemele sistemice; și să lăsăm universitățile să se ocupe de ceea ce știu mai bine”.

***

Pe tot parcursul carierei sale publice – ca ministru, ca deputat, ca președinte al Consiliului Național al Rectorilor – Sorin Cîmpeanu și-a urmat, cu o incontestabilă consecvență, viziunea despre frauda academică și despre rolul CNATDCU în lupta anti-plagiat:

PRIMUL MANDAT DE MINISTRU. În decembrie 2014, imediat după instalare, a luat o măsură pro-plagiatori care a scandalizat țara: a promovat o infamă ordonanță de urgență care-i permitea premierului Victor Ponta să renunțe la titlul de doctor, după ce acesta publicase pe Facebook o scrisoare de renunțare adresată Universității București.

MANDATUL DE PARLAMENTAR. Sorin Cîmpeanu a fost deputat în legislatura 2016–2020; a intrat în parlament pe listele ALDE, apoi a trecut la PRO România și în final s-a înscris în PNL. În cei patru ani petrecuți în Camera Deputaților, nu a avut nicio inițiativă legislativă de combatere a fenomenului plagiatului. Nu veți găsi menționate, în stenogramele parlamentare, cuvinte precum „plagiat”, „fraudă academică”, „etică”, „integritate” – pentru că nu le-a pronunțat niciodată în dezbaterile parlamentare. În lista de comunicate pe care le-a semnat în calitate de deputat, nu veți găsi niciunul referitor la educație, deși deputatul Cîmpeanu era în paralel și rector universitar, și președinte al Consiliului Național al Rectorilor. 

PREȘEDINȚIA CONSILIULUI NAȚIONAL AL RECTORILOR. Sorin Cîmpeanu conduce, din 2013, organizația care grupează rectorii tuturor universităților acreditate (s-a autosuspendat când a fost numit ministru). Nu a avut poziții publice anti-plagiat, din această funcție, niciodată – și nici nu a propus măsuri, proiecte, idei, soluții. 

În 2018, când ministrul desemnat al Educației, Valentin Popa – rector al Universității din Suceava – a stârnit controverse cu câteva exprimări precare gramatical și a declarat că plagiatul n-ar fi o problemă atât de mare, Cîmpeanu a inițiat o scrisoare de susținere a acestuia (semnată, în final, de 45 de rectori). 

În 2020, când ministrul Monica Anisie urma să numească un nou CNATDCU – celui anterior îi expira mandatul – a încercat să controleze numirile; și a lansat chiar, printre colegii rectori, ideea de a propune un amputarea atribuțiilor CNATDCU (mai exact, mutarea analizei plagiatelor la universități). 

ACADEMICIAN ÎN SECURITATE NAȚIONALĂ. Cîmpeanu este membru al controversatei Academii de Științe ale Securității Naționale (ASSN) fondată de plagiatorul dovedit Gabriel Oprea, ctitorul unui domeniu doctoral unic în lume: Ordine Publică și Siguranță Națională (OPSN). Deși este academician și primește o indemnizație de membru al acestei instituții, Cîmpeanu nu a publicat niciun rând despre științele securității naționale (este de formație inginer, fiind specializat în irigații). 

Nu a luat niciodată vreo poziție publică pe tema faptului că domeniul OPSN a livrat bogate recolte de plagiatori (Academia SRI, când și-a început curățenia, și-a reclamat 40 de doctori la CNATDCU; iar școala doctorală OPSN a Academiei de Poliție a fost închisă de fostul ministru Monica Anisie). 

AL DOILEA MANDAT DE MINISTRU. Cîmpeanu a fost desemnat pentru portofoliul Educației, în decembrie 2020, în ciuda protestelor publice (oamenii și-au reamintit, atunci, de ordonanța dată cu dedicație pentru salvarea plagiatorului Victor Ponta și de traseismul său politic). 

Președintele PNL Ludovic Orban l-a numit pe Cîmpeanu, după desemnarea sa oficială, „rector al rectorilor” și „garant al implementării programului [prezidențial] România Educată”. 

Acum, după nici jumătate de an și cu pârghiile pe care le are la dispoziție ca ministru al Educației, Sorin Cîmpeanu își pune în practică vechea viziune: modifică fundamental, de după o perdea de fumigene, întreaga filozofie de analiză a sesizărilor de plagiat: conceptul de analiză „in integrum” e de fapt un cal troian strecurat în curtea CNATDCU; la fel și introducerea softului în procedura oficială.

În chestiunea fraudei academice, ministrului Educației a fost de-o remarcabilă consecvență – în toate funcțiile și demnitățile publice pe care le-a avut din 2014 încoace. Acum nu face decât să-și pună în practică gândirea.

Iată o promisiune fermă pe care-a făcut-o în decembrie 2020, imediat după ce a fost numit, într-un un dialog cu un jurnalist Adevărul:

– Veți folosi acele programe de detectare a plagiatelor?

– Cu siguranță da. Sunt agreate cinci softuri de detectare a similitudinilor. Cred că cel mai bine ar fi să ai cel mai bun și cel mai exigent soft. Să nu ai situații în care primul soft să spună că e plagiat, iar al doilea să spună că nu ai plagiat.

– Deci garantați că rezolvați această problemă?

– Cu mandatul pe masă.

***

Există totuși o inconsecvență notabilă în cariera publică a ministrului Educației.

„Nu putem susține înlocuirea guvernului Dăncilă cu un guvern Orban”, spunea acum exact trei ani Cîmpeanu. Era în vara fierbinte a lui 2018 și în Parlament se vota moțiunea de cenzură depusă de PNL și USR împotriva cabinetului PSD-ALDE. Cîmpeanu juca pe-atunci în partidul lui Victor Ponta, nu în cel al lui Ludovic Orban – și cu această declarație își făcea, după 554 de zile de deputăție, debutul la microfonul parlamentar. 

La următoarea moțiune de cenzură, cea din octombrie 2019, Cîmpeanu s-a sucit: a votat – spre consternarea și furia colegului Ponta – fix înlocuirea guvernului Dăncilă cu un guvern Orban; și a reintrat în cărți, astfel, pentru portofoliul Educației.

Politic, Cîmpeanu a schimbat atunci, în octombrie 2019, tabăra; iar votul lui a fost decisiv în răsturnarea cabinetului Dăncilă și instalarea liberalilor la putere. 

Așa a ajuns un politician cu vederi consecvent pro-plagiatori și anti-CNATDCU să fie uns, într-o guvernare liberală, „garant al implementării” programului România Educată – lansat de un președinte care în 2015 le spunea universitarilor, în prezența lui Sorin Cîmpeanu, „mă angajez să fiu un aliat al dvs. pentru o mai mare responsabilitate publică și integritate în învățământul superior”​. Printr-o mică inconsecvență.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.