Tibi Ușeriu, la 6633 Arctic Ultra, cursa pe care a câștigat-o al doilea an la rând. Foto: Weronika Murray
Tibi Ușeriu, la 6633 Arctic Ultra, cursa pe care a câștigat-o al doilea an la rând. Foto: Weronika Murray
23/03/2017
Tibi Ușeriu despre cea mai dură cursă: "Acolo umbli ca să nu mori. E simplu"
Întors în țară după ce a triumfat în cursa 6633 Arctic Ultra, Tiberiu Ușeriu a acordat un interviu pentru PressOne.
6633 Arctic Ultra este un ultramaraton în care distanța maximă, cea parcursă și de sportivul român, este de 566 de kilometri.
Această cursă – desfășurată în Canada, în zona Cercului Polar – este considerată drept cea mai grea din lume, din pricina temperaturilor care coboară și sub minus 40 de grade și a vântului puternic.
Pe 17 martie, cu un picior degerat și infectat, Ușeriu a terminat cursa în 158 de ore și 25 de minute și și-a apărat astfel titlul cucerit anul trecut. Este primul om care a câștigat de două ori la rând 6633 Arctic Ultra.
*
– Tibi, bine ai revenit acasă! PressOne are șansa primului dialog cu tine după a doua victorie în poate cel mai dur și mai ostil ultramaraton din lume, renumitul 6633 Arctic Ultra. Undeva, în toiul competiției, când au început durerile, ne-ai spus prin telefon: „Sănătos nu pleacă nimeni acolo, sănătos nu se întoarce nimeni înapoi”. Ce probleme medicale ai după cursă?
– În afară de degerături, bășici și infecții, cred că am făcut și o tendinită. Cu alte cuvinte, ca să punem totul în versuri, „Tibi are la tibie o tendinită”. Prima parte a cursei are o mare diferență de nivel, deși despre asta nu prea știe nimeni. Căratul saniei la deal solicită mușchii cumva specific. E vorba de vreo 200 de kilometri destul de incomozi, ca să o spunem blând. Adică o tortură lentă.
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Crezi că e nevoie de presă independentă? Dacă da, cu doar 5 euro pe lună poți face diferența chiar acum!
Să ne înțelegem: doi dintre competitori au abandonat imediat după start când au văzut cât arată termometrele și cât de nasol e să te miști înfofolit trăgând o sanie după tine. Băieții au fost realiști. Noi, ăștia care am continuat și am ajuns la final, nu prea.
– Ce simți când îți degeră o parte din corp?
– Problema e că nu simți nimic. La frig cel puțin. Cel mult ai o senzație de arsură ușoară. Cum intri la căldură însă, constați daunele. Iar când le mai constată și medicii, riști să te oprească. Sau să te pună să dai cu subsemnatul cum că mergi mai departe pe barba ta.
Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”
Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.
Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică
România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.
Cum intram la căldură, cum mă apucam de numărat bășici dureroase, sub care era un lichid maroniu. Hai să-ți arăt o poză, ca să vezi ce urâte îs. Vezi? Le-am mai spart, le-am mai dat cu creme. Johnny, un fost finalist al cursei, era un doctor destul de experimentat în răni provocate de temperaturi mici. Am avut mare noroc cu el.
„În afară de degerături, bășici și infecții, cred că am făcut și o tendinită. Cu alte cuvinte, ca să punem totul în versuri, «Tibi are la tibie o tendinită».”
– Pe orice alt loc ai fi ieșit, în afară de primul, toți ar fi zis că anul trecut a fost un accident. Ce-ai avut de rezolvat atât de important și de personal, încât să concurezi și a doua oară?
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios
– N-am mers ca să demonstrez nimănui ceva anume. Pe oameni, orice ai face pe lume, nu-i poți mulțumi. Am mers pentru mine, ca să mă lămuresc cum e de fapt. Acum știam multe, drept urmare, am mers cu o frică și mai mare, nu inconștient, ca anul trecut. Una e când nimerești aiurea în iad, alta e când te duci cu bună știință, având o idee despre cu ce se mănâncă iadul.
Atunci încep să apară chestiile personale, vocile alea care îți urlă în urechi să te oprești. Până la minus 20-30 de grade mai e cum e. După minus 40, adio! Nu mai simți mare lucru, nu știi dacă arde sau îngheață, mai ales dacă e și vânt.
Pozele cu mecla mea arată destul de dramatic, dar masca aia albă de gheață e foarte utilă. Te protejează enorm de vânt, frig și zăpadă. E ca o cască de motocicletă. Când ajungeam la un punct de control, o lăsam intenționat afară, iar când plecam mi-o trăgeam direct pe cap. Era modelată perfect pe fața mea. Sub ea, mai erau două straturi umede, care țineau cumva de cald, deși, acolo, la Cercul Polar, cuvântul „cald” e cam deplasat.
Partea nasoală a fost așa-numitul „avantaj” tehnologic. Am avut permanent cu mine un telefon prin satelit. Cu alte cuvinte, aveam la purtător un buton de panică. Aveam planul B. Puteam implora oricând să mă salveze organizatorii și să mă bage la căldurică. Asta nu a fost deloc bine. Fiindcă instinctele mele de supraviețuire lucrează mult mai alert când n-am nicio posibilitate de a fi salvat. Atunci când e totul sau nimic.
În două situații anume era cât pe ce să renunț, să apăs butonul și să zic „gata!”. Era așa de frig că am uitat de mine, mă învârteam în jurul cozii ca o găină beată, eram transpirat, simțeam cum îngheț, fugeam în jurul saniei, chestii de-astea absurde.
Anul trecut, neavând niciun acces la telefon, am negociat totul mai altfel, mai brutal, fără rest. Știam că nu pot face nimic.
– Probabil că foarte mulți oameni se întreabă acest lucru: la ce te gândești acolo, în pustietate, mai ales noaptea, când ești singur și sunt minus 50 de grade?
– De frig, de panică, nu poți stăvili gândurile. Din ele însă, se desprinde unul anume: Cum faci să nu te oprești? De legat o poveste logică, cu cap și coadă, nu prea e rost, fiindcă ai mereu ceva de făcut. M-am gândit în prealabil, oare la ce o să mă gândesc? Planul de acasă nu se pupă cu ăl din pustiu. Acolo gândurile vin nechemate, fără o ordine anume. Vin. Le constați. Le procesezi cum poți. Fragmentate, amestecate, pe alocuri ilogice.
„Pozele cu mecla mea arată destul de dramatic, dar masca aia albă de gheață e foarte utilă. Te protejează enorm de vânt, frig și zăpadă. E ca o cască de motocicletă. Când ajungeam la un punct de control, o lăsam intenționat afară, iar când plecam mi-o trăgeam direct pe cap. Era modelată perfect pe fața mea.”
– Cum te convingi să continui când mintea îți spune că ești pe moarte?
– Elimin etapele. Eu nu gândesc ca voi, cei care m-ați urmărit. Punctele intermediare pentru mine nu însemnau mare lucru în afară de hrană, odihnă, mers la baie. Pentru mine, totul era mult mai simplu: am un start și am un final. Între ele, nimic. Între ele, da, mă opresc să beau, să mă piș, dar nu-ți imagina că mă pun în cur pe gheață și mă scarpin în cap în căutarea unei motivații profunde. Acolo nu e loc de așa ceva. Acolo umbli ca să nu mori. E simplu.
– Da, dar ai mers încontinuu 22 de ore fără să mănânci sau să bei. Cum se descurcă corpul tău cu așa un asalt asupra lui? De exemplu, cum rezolvi problemele fiziologice în timpul cursei?
– Sincer, eram conștient permanent că putea să-mi plesnească o venă-n cap cu 4 kilometri înainte de final. Dar na, ăsta nu e un gând pe care vrei să-l cultivi.
De data asta, am fost uimit să constat cât a putut duce corpul meu, hrănindu-se din depozitul de grăsimi propriu. E greu de explicat. Eu m-am antrenat mult înainte, foarte specific, pe chestia asta.
Am alergat la un anume ritm, în minte cu o formulă matematică, am făcut niște teste la Viena și am respectat totul cu sfințenie. Ocazie cu care am constatat iar că limitele ni le impune doar mintea, corpul e o mașinărie capabilă de incredibil de multe chestii. Iar cu problemele fiziologice, ca să spun totul pe șleau, m-am descurcat repede și bine.
– Cum faci să nu dormi buștean, ore întregi, când ajungi la un popas?
– Am devenit un mare cafegiu de data asta. Am băut cafea instant, din termos. Nu era frecat, dar era ness. Combinată cu adrenalina, șmecheria a funcționat. Noaptea băgam mai ales, ca să nu mă răpună plictiseala. Mi-am visat să dorm în punctul trei, dar acolo era haos. N-am putut dormi mai nimic, sub o oră. Cel mai mult am dormit 4 ore la Swimming Point. În total, cred că am dormit adunate cam 13-14 ore în decurs de 7 zile.
Presiunea era enormă, nu era loc de somn liniștit. Tot grupul a mers mai tare. Concurența a fost dură de această dată. Mi-am îmbunătățit timpul de anul trecut cu 14 ore și 50 de minute. Și asta pentru că am fost mânat din spate permanent. Anul trecut, PJ a fost pentru mine un coșmar care nu voiam să se repete.
„Am alergat la un anume ritm, în minte cu o formulă matematică, am făcut niște teste la Viena și am respectat totul cu sfințenie.”
– Spuneai, la un moment dat, în timpul cursei, că ai descoperit lucruri noi despre tine însuți. Poți să dezvălui?
– La naiba, n-am aflat nimic ce nu știam. Chestii noi, nu. Știam cam totul despre mine. Am reciclat câteva obsesii vechi, da. Pe unele le găsiți descrise în carte, la capitolul Fluturii mov. De acolo, o să vă dați seama de una-alta. Ce nu știam însă e faptul că un corp poate ține la așa o tăvăleală criminală.
– Ce tratament trebuie să faci ca să-ți revii?
– Eu nu știu, cei de la Polaris sper să știe. E clar că să stai pliat în scaune zeci și zeci de ore în mașini de teren și avioane nu e tocmai un pas spre revenire. Eu sper ca într-o săptămână să fiu apt de muncă la asociația unde sunt angajat, am în vară de organizat competiția Via Maria Theresia, și da, să reîncep, în timpul liber, antrenamentele.
– La ce cursă vrei să mai participi în acest an?
– Planul meu pe acest an rămâne în picioare: o să mă prăjesc la vară într-un deșert, poate Sahara, și o să mă răzbun la toamnă pe munții Alpi la Tor de Géants, așa cum am zis. Din păcate, Badwater cade, fiindcă organizatorii nu acceptă pe nimeni care nu a făcut cel puțin două ultra în America. Eu n-am nici măcar viză. Cu căldura nu-s prieten, dar no, o să-i cer prietenia. O să-mi iau o bandă de alergat și o să o vâr într-o saună, văd eu ce fac.
– Cu mintea de acum, vrei să revii la 6633 Arctic Ultra?
– De întors, mă întorc dacă-s viu, doar că nu știu când. Traseul de anul viitor nu va mai fi pe Ice Road, ci altfel, se pare, mai greu. Câtă vreme ștacheta se ridică, mă interesează.
– Te vezi trăind liniștit, cu familie și copii, fără asemenea doze de adrenalină periodice? Cum o să te întorci la proiectele Tășuleasa?
– O să mă întorc firesc la treburile mele, o să le reiau de unde le-am lăsat. În rest, da, o să mă pregătesc pentru viitoare competiții. Dacă mă țin balamalele și corpul ăsta nu se supără pe mine, o să merg mai departe pe drumul meu, în care cred. La fel cum unii trag trei-patru beții crunte pe an, la fel o să alerg și eu în trei-patru curse. Ce-i rău în asta? De exemplu, mă obsedează ideea că, în condiții bune, 6633 s-ar putea termina în cinci sau șase zile dacă se rezolvă logistic mici detalii, cum ar fi greutatea saniei.
„Mă întorc dacă-s viu, doar că nu știu când. Traseul de anul viitor nu va mai fi pe Ice Road, ci altfel, se pare, mai greu. Câtă vreme ștacheta se ridică, mă interesează.”
– Valul de simpatie care s-a creat pe net în jurul tău și al cursei trădează o mare nevoie de victorii românești și, implicit, de modele. Te consideri un model?
– Mă onorează valul de simpatie, sincer. N-am aflat chestii precise despre el, dar l-am simțit cumva. Nu știu dacă pot fi luat ca model de la A la Z. Pe bucăți așa, da. Numai că, la fel cum nici cursele de anduranță nu-s făcute din etape, nici omul nu-i făcut din bucăți. Este o brumă de motivațional în ce fac eu, recunosc. Dar dacă sapi în trecutul meu, îți mai piere din elan.
Sincer vorbind, eu și cam exagerez. Ce-ar fi să-i iau pe oameni, să-i vâr în copcă și să-i țin acolo până mor înghețați? N-ar fi prea frumos. Eu m-am băgat în chestii extreme fiindcă le-am descoperit, m-am regăsit în ele și gata: m-am aruncat.
Când vorbim de un model, vorbim de o relație gen maestru-ucenic, de ceva rarisim în ziua de azi. În cazul meu nu prea funcționează. Poate sunt prea adaptabil la situații neprevăzute, prea impulsiv, poate am prea puțină răbdare, cine știe?
Când azi vorbești de modele, toți se gândesc la supereroi și la draci beți. La ceva instant. Chestiile bune se construiesc în timp, experimentând pe propria piele.
– Valul de susținere a creat automat și un val de vânzări. Al doilea tiraj al cărții tale 27 de pași a fost vândut înainte de a ajunge în librării. În curând vei avea lansarea cărții și la București. Cum vezi acum această carte de mărturisiri în comparație cu perioada în care lucrai la ea?
– E bine, mă bucur, mai ales pentru cei care nu prea au obiceiul să citească. Îi mână curiozitatea, cred. Cartea e și ușor de lecturat. Cred că povestea asta a mea, acum în desfășurare, o să fie cândva faină. Adică peste vreo 10-15 ani, când o s-o putem privi mai domol, mai de la distanță. Nu știu dacă o să fie o dramă, o romanță sau cine mai știe ce?
Mă bucur că mulți, mai ales oameni din generația mea sau mai tineri, se regăsesc în cartea mea. Dar, sincer, nu e neapărat visul meu să tot lansez cărți, nu știu dacă sunt făcut pentru așa ceva. Să fug prin păduri, da. Prin pustiuri înghețate, da. Să se vadă înainte aurora boreală și să se audă doar pașii mei pe drumul de gheață, da. Asta da.
Notă. Fotografiile cu Tiberiu Ușeriu la ediția din acest an a cursei 6633 Arctic Ultra ne-au fost oferite de Weronika Murray.
Avem nevoie de ajutorul tău!
Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.
De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.
Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.
Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.
Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.
Share this