Cu un picior degerat şi infectat, Tibi Uşeriu câştigă a doua oară cea mai îngrozitoare cursă din lume

"În lume există mii de competiții de anduranță, însă numai câteva sunt cu adevărat demente: le poți număra pe degetele de la o mână. Visul meu ar fi să le iau pe rând, una câte una.

Deocamdată, 6633 Arctic Ultra rămâne, de departe, cea mai grea provocare – cursa vieții mele –, poate și fiindcă a fost cel mai bun loc de ucis demoni, amintiri, traume și iluzii.

A fost mult mai mult decât o competiție: a fost confruntarea pe viață și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul meu. Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutală, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo am murit și am renăscut de tot atâtea ori.

Acolo, în deșertul alb, mi-am recapitulat greșelile, m-am iertat cu totul și mi-am găsit repere noi. A fost cel mai bun loc în care puteam fi radical, fiindcă totul era atât de extrem, încât mă îndemna să-mi stabilesc alte coordonate de viață."

Așa începe unul dintre cele mai dramatice capitole ale cărții lui Tibi Ușeriu, intitulat Fluturii mov, unde el explică detaliat ce presupune parcurgerea a 566 de kilometri printr-un infern de gheață aflat la capătul lumii.

După ce, în 2016, a câştigat 6633 Arctic Ultra din postura de outsider, în acest an Tibi s-a întors să-şi apere titlul.

Şi, în ciuda unui picior degerat şi a infecţiei declanşate din această cauză, în dimineaţa zilei de vineri, 17 martie, în jurul orei 9.25 (ora României), Tibi Uşeriu a terminat primul şi ediţia 2017 a celei mai îngrozitoare curse din lume.

E primul om care câştigă de două ori la rând 6633 Arctic Ultra.

Tibi Uşeriu, după ce a trecut linia de sosire la ediţia din acest an. Foto: 6633 Arctic Ultra

Din clipa când a aflat de existenţa acestei competiții, care a exercitat asupra lui o fascinație morbidă, Tibi n-a mai avut stare. Era fericit când a aflat că a fost acceptat, la fel cum s-ar bucura un condamnat la moarte din Evul Mediu că, în sfârșit, după o lungă și chinuitoare așteptare, s-a găsit un călău ca să-l spânzure.

S-a întors victorios. A câștigat cursa propriei sale vieți după o încleștare dramatică, la limita supraviețuirii.

Părea că s-a lecuit de aurore boreale, nesfârșite ghețuri polare, plus drăcușori, vedenii și iluzii de pus pe iarnă. "Trebuie să fii nebun să te întorci acolo după ce ai făcut cunoștință cu iadul", așa zicea Tibi în martie 2016, a doua zi după revenirea acasă, la Tășuleasa.

Iar prietenii lui zâmbeau ușurați: "N-o să se mai ducă, e clar!"

Însă în martie 2017 era tot acolo, înfruntând noi pericole, noi demoni și temperaturi mai mici cu 10-15 grade Celsius faţă de anul trecut. E singurul câștigător care a ales să se întoarcă să-și apere titlul.

Sau poate s-a întors să-și continue conversația cu Dumnezeu, mai știi?

Cert e că participarea lui Tibi la un nou 6633 Arctic Ultra, care s-a petrecut după recenta lansare a cărții sale, a generat un val de simpatie și susținere. Iar faptul că a avut cu el un telefon conectat la satelit și a putut vorbi uneori cu cei de acasă a viralizat totul.

Cronicarul de serviciu al poveștii lui Tibi, cel care ne-a ținut la curent cu suspansul acestei competiții anormale este Adrian Toma, el însuși ultramaratonist și prieten bun cu învingătorul de la 6633 Arctic Ultra.

Pentru că Adi ştie mai multe decât noi toți la un loc, am realizat următorul interviu:

Adi Toma (în stânga), alături de Viorica Henry și de Tibi Ușeriu, la ediția 2016 a cursei Tor des Géants. Medic de profesie, Adi Toma a aflat la 40 de ani că mintea sa îl minte, așa că a început să pună la îndoială tot ce îi spune. În 2014 a ajuns la TDG și l-a terminat deși, la kilometrul 220, își luxase un picior. În 2016 a reușit să termine TDG, alături de Viorica Henry, în primii 100 de participanți, parcurgând relaxat toată cursa, după un plan bine stabilit. Foto: Arhiva personală

*

– Adi, ce crezi că l-a mânat pe omul nostru în luptă de s-a întors la Cercul Polar? În loc să zică bogdaproste că a scăpat viu din iad, s-a dus înapoi, deși noi l-am implorat să n-o facă. Ce-o fi fost în capul lui? Că doar a demonstrat totul câștigând competiția.

– Se pare că PJ (cel care a ieșit pe locul doi anul trecut) ar fi declarat că nu a fost corect din partea lui Tibi faptul că a alergat pe ultimii 20 kilometri în cursă, după ce au mers la pas, împreună, timp de câteva ore.

Tibi nu acceptă jumătăți de măsură și nici nu stă mult pe gânduri. Și-a dorit să nu mai fie discuții, așa că s-a înscris iar și l-a invitat pe PJ să participe și el. Înduioșător de simplu, nu-i așa?

– Știu că ați lucrat împreună la o strategie de cursă. I-ai propus o "alergare economică", plecând de la un ritm așezat, cu rezerve strategice de energie, pentru a merge mai susținut spre final. În schimb, el a plecat iar ca din pușcă, fără să se uite înapoi, parcurgând într-un ritm incredibil primii 150 kilometri. Ultimii 50 de kilometri i-a făcut în doar 6 ore și ceva. Cum îți explici faptul că nu e prea adaptabil la nici o strategie?

– Pericolul cel mai mare este exact ceea ce i s-a întâmplat: a degerat. Este atât de frig, încât îți îngheață porțiuni din corp fără să îți dai seama, nu simți nimic. Majoritatea, prin prisma performanțelor lui, văd puterea fizică a lui Tibi.

Dar Tibi excelează în primul rând mental. E atât de puternic mental încât, în anumite situații, corpul nu-i mai rezistă. Aici ar trebui să schimbe ceva, dar pentru asta trebuie răbdare. Poate va face acest lucru la un moment dat.

– Când a ajuns în punctul 4 de control fără să fi dormit mai deloc și bătut fiind de așa numitele vânturi katabatice (chiar, ce-s alea și ce-i fac ele omului?), noi am aflat că distanța dintre Tibi și urmăritorii lui se mărise semnificativ. A fost momentul când au început rănile, durerile și îngrijorările. Într-un telefon prin satelit, ne confirma ceea ce nu prea voiam să auzim: "E imposibil să scapi sănătos dintr-o cursă de asta, n-ai cum". Care sunt cele mai mari pericole la un 'real feel' de -50 de grade Celsius? Să-ți înghețe creierul în cap? Că despre dinți știm – i-a pus un prieten stomatolog două straturi de smalț de protecție, ca să nu-i crape în gură.

– După 330 de kilometri de la start, ajuns în punctul 5 de control de la Caribou Creek mai mult mort decât viu, Tibi constată că, pe nesimțite, i-au degerat picioarele. E un punct critic, de cumpănă, a cursei.

– Chiar, oare de ce toată lumea spune că adevărata cursă începe după 300 de kilometri? E prima dată când Tibi afirmă ceva dramatic: "Nu mai pot. E tare nașpa! Am picioarele praf, mi-au degerat azi noapte, și nu știu dacă mă lasă ăștia să merg mai departe! Mor de ciudă!" Și când toți eram pe punctul de a ne împăca cu abandonul, ne trezim cu el la următorul punct de control la Inuvik. Cum îți explici?

– Știu că așa pare din exterior. Toți erau panicați, doar eu eram relaxat și-i linișteam. Tibi trecea prin spaima spaimelor, a treia noapte. Eu știu ce înseamnă asta. M-au sunat pe rând, după fiecare telefon al lui Tibi, să mă întrebe ce e de făcut, și i-am întrebat pe rând la ce oră a sunat și la ce kilometru a zis că e.

Am calculat și a reieșit de fiecare dată că avea viteza de peste 5 km/oră, deci mult peste media de 3,5 km/oră cu care se merge de obicei în acel punct.

Concluzia? Neuronul era praf, dar corpul funcționa impecabil, deci nici un motiv de îngrijorare. Așa a și fost: după ce a răsărit soarele avea iar chef de glume.

– Citez din raportul tău: "Când i-a văzut picioarele, doctorul s-a cam speriat. Nu l-a lăsat să plece până nu vine celălalt doctor să își dea acordul. «Doctorul ăsta-i dus cu vaca. Aștept să vină celălalt doctor, să mă lase să plec!», a zis Tibi. Au urmat două ore de groază, în care o țară întreagă a așteptat verdictul. Rețelele sociale efectiv au explodat. De la declarații de iubire până la amenințări cu atentate cu bombe, pe toate le-am văzut. Minunea s-a întâmplat la 1 noaptea, când aflăm, în sfârșit, că Tibi pleacă mai departe". Te rog, Adi, spune pe înțelesul nostru în ce constă "minunea".

– A fost o seară de coșmar și aș putea scrie ore întregi despre ce s-a întâmplat, dar tot nu aș putea reda savoarea și intensitatea trăirilor. Are toate caracteristicile unui film de acțiune.

Știam de la Tibi că are picioarele praf și că sunt degerate, dar nu știam cât de tare. Organizatorii i-au spus că doctorul va decide dacă merge sau nu mai departe. Să zicem că vestea asta a fost suficientă să ne arunce pulsul în aer. Agonie.

Inexplicabil deocamdată, apare o informație cum că doctorul ar fi spus că Tibi e ok și că poate pleca mai departe. Extaz.

Sună iar Tibi, și ne spune că e nasol. Primul doctor, speriat de cum îi arată degerăturile, nu îl lasă să plece până nu își dă acordul și al doilea doctor. Agonie iar.

Tibi, calm cum e el, nu a stat mult pe gânduri, a concluzionat că doctorii se uită cam cu interes la veziculele cu lichid de pe picioarele lui, așa că, tacticos nevoie mare, a început să și le spargă, ca să fie mai puține pe când vine al doilea doctor.

Ce s-a întâmplat acolo o să aflăm numai după ce el revine, cert este că a reușit să-i convingă să plece mai departe. Extaz.

Cu siguranță că citind acum, la rece, nu se mai poate transmite intensitatea trăirilor de atunci, dar te asigur că, pentru sute de mii de români, în acel moment s-a întâmplat o minune.

– În acest punct, meditațiile lui Tibi devin filosofice: "Sănătos nu cred că vine nici unul încoace. Și nu se întoarce nici unul sănătos". Urmează o altă etapă de groază: 113 kilometri pe râul înghețat Mackenzie, fără nici un punct de control până la Swimming Point, ultima haltă înainte de finiș. Vântul vrea să te doboare, repere nu sunt, iar gheața translucidă bubuie sub tine. Ești singur, degerat și halucinezi. În jurul tău zboară fluturi mov și Mihaela din desenele animate comuniste patinează, face piruete. În aceste condiții, ce îl poate împinge pe un om un pas mai departe?

– Lucrurile sunt extrem de simple dacă privești invers problema asta: ce te face să te oprești? Dacă excludem situațiile în care corpul cedează, situații în care e recomandabil să te oprești (așa cum Tibi a făcut-o la Tor des Géants, când rinichii i s-au blocat), oricât de mult cauți, nu găsești decât... gânduri.

Te oprești pentru că îți trece prin cap gândul că nu mai poți, și îl crezi. Te oprești pentru că îți trece prin cap gândul că nu are nici un rost să mergi mai departe, și îl crezi.

Pe parcursul unui Ultra, ai zeci de ore în care rămâi singur cu tine, și poți admira în liniște gândurile care ți se perindă prin cap. Repede îți dai seama că este absolut hilar ce îți trece prin cap.

Când gradul de oboseală atinge cote periculoase, așa cum se întâmplă în a treia noapte, dacă uiți că sunt simple gânduri și cumva le crezi... ești la un pas de abandon.

Nu poți lupta cu ele, pentru că ele nu există, deci nu ai cu cine lupta. Trebuie doar să dormi și se face iar liniște in cap.

În concluzie, un răspuns succint ar suna cam așa: inima te impinge încă un pas mai departe, iar o minte speriată și obosită te poate opri.

– Tibi a învins. A dat de capătul lumii. A doua oară. Așa cum numai Chuck Norris a numărat până la infinit de două ori. În acest punct, știu, cuvintele își pierd puterea. Chiar, oare ce înseamnă să ajungi până la capăt?

– Asta e o întrebare genială, pentru că ea are răspuns, dar răspunsul neagă existența întrebării: răspunsul este... că nu există capăt.

Se spune că nu poți găsi nimic atâta vreme cât cauți ceva. Tibi este pe un drum, dar drumul lui nu are capăt. El încă îl caută, dar nu îl găsește, și e foarte bine așa. Va veni și ziua în care va fi obosit să-l mai caute, și atunci își va găsi "capătul" lui.

Acel capăt nu înseamnă că se termină drumul, înseamnă doar că ai renunțat să te mai uiți la ce kilometru ai ajuns, să te bucuri pur și simplu, de drum.

Asta am tot încercat eu să-i explic atunci când îi ziceam cum să abordeze cursele astea, atât TDG, cât și 6633, însă doar el trebuie să înțeleagă asta, degeaba îi spun eu.

E de înțeles, la urma urmei. Are un drum de parcurs, și până nu îl parcurge, nu poate trece mai departe.

Cine suntem noi să-i spunem lui Tibi să facă altfel decât face?

17 martie 2017: momentul în care Tibi trece linia de sosire