Statistici: cum stă România în privința Covid-19 și a vaccinării

Acum un an, pe la final de primăvară, se vorbea de „miracolul din Balcani” – țările balcanice erau cu mult în urma celor vestice în privința numărului de morți de Covid-19 raportat la milionul de locuitori. Dintre ele, se distingea negativ România, care se afla undeva la mijlocul drumului între dezastrul din Italia, Franța, Spania, Suedia sau UK și acalmia din lumini ale Europei precum Bulgaria, Cehia, Ungaria, Croația, Slovenia sau Slovacia.

Nu că asta ar fi fost un motiv de laudă pentru autoritățile române – a trebuit să închidem aproape total economia ca să reușim să ținem sub control epidemia. Dar atunci când ne comparam cu vesticii stăteam mult mai bine (de două ori mai puțini morți la milionul de locuitori), iar atunci când ne comparam cu esticii, stăteam mult mai prost (de două ori mai mulți morți). Nici cald, nici rece. Căldicel, ca-n Biblie.

S-au încercat multe explicații la vremea respectivă, mergând de la faptul că aici s-au mai făcut anumite vaccinări demult dispărute în Vest, și până la ideea că genetica slavă cumva ar face diferența. Ei bine, iată că la un an de la începerea pandemiei, așa cum spuneam într-un material anterior, rezultatul este simplu: miracolul slav a fost o himeră.

Deși fiecare țară raportează relativ diferit numărul de morți la milionul de locuitori, este ușor de văzut cât de repede au recuperat fostele țări comuniste decalajul față de cele vestice, în sens negativ de data asta. Rând pe rând, țările estice se înșiră pe locurile fruntașe din lume: Slovenia (3), Bosnia și Herțegovina (4), Macedonia de Nord (7), Cehia (8), Bulgaria (10), Muntenegru (12), Ungaria (14), Croația (17).

România e abia pe locul 28 în acest moment, adică oarecum tot acolo pe unde a stat în tot anul care s-a scurs. Mai bine decât noi stau Polonia (30), Lituania (31), Slovacia (43), Letonia (50) sau Estonia (83!). Greu de spus dacă datele din Moldova, Ucraina, Serbia și Albania sunt demne de încredere, având în vedere că stau mai bine în statistici decât aproape toate țările estice care au intrat între timp în UE, în ciuda unui sistem medical și mai rudimentar.

Ce s-ar fi întâmplat dacă și România lua măsurile de testare în masă din Slovacia și își dota spitalele corespunzător? Mii de români ar fi supraviețuit, pentru că fiecare procent menționat până acum se traduce, de fapt, în vieți omenești.

Lăsând la o parte dificultatea de a stabili cu exactitate impactul în vieți omenești al epidemiei de Covid-19 în fiecare țară în parte, rămâne această realitate: epidemia a acționat ca un mare nivelator. Țări care au stat foarte bine la începutul epidemiei s-au văzut depășite de situație, în timp ce țări care au stat mai prost anul trecut în primăvară au reușit ca, în ciuda numărului imens de infectări din această toamnă și iarnă, să aibă un număr sensibil mai mic de morți.

Sistemul medical vestic a fost adaptat, cu alte cuvinte, mult mai repede la noile necesități, față de sistemul medical estic, inclusiv din România. Aici stă diferența uriașă față de ce s-a întâmplat în primăvară, când numărul mare de infectați din vestul Europei ducea la un număr la fel de mare de decese, în timp ce Estul stătea la adăpostul izolării și carantinei generalizate.

Când lockdownul total nu a mai fost posibil, sistemul medical estic a fost pur și simplu devastat de numărul mare de cazuri grave și a colapsat.

Ce putem spune, totuși, despre vaccinare?

România a pornit mai târziu decât alte țări, dar a reușit să vaccineze, începând din 27 decembrie, un număr total de 125.190 de persoane din sistemul medical, adică 0.64 din fiecare 100 de locuitori ai țării. Suntem, ca și în cazul deceselor de Covid-19, undeva la mijlocul clasamentului în privința vaccinării, raportat la celelalte țări europene. Asta nu e nici motiv de isterie, dar nici de laudă.

Raportat la numărul personalului medical (321.000 de oameni, la nivelul anului 2019), s-au vaccinat deja 39.1% de procente, ceea ce este descurajator, având în vedere că mai sunt doar cinci zile rezervate acestei categorii profesionale.

Dacă se va menține ritmul de circa 17.000-18.000 de vaccinări pe zi, la finalul primei etape de vaccinare, pe 15 ianuarie, vom avea circa 195.000 de vaccinați, adică 60.5% din totalul personalului medical.

Evident, o parte se vor vaccina mai târziu, dar este încurajator că, în ciuda capacităților limitate de vaccinare, un procent însemnat din personalul medical a ales să se vaccineze cu rapiditate. Sondajele care tot apar pe internet, de la diverși binevoitori, sunt, în aceste condiții, lipsite de fundament.

Se putea mai bine? Desigur. Dar nu din cauza lipsei de interes a medicilor sau a reticenței cu privire la vaccin, ci doar din cauze logistice.

Rămâne să vedem câți români se vor înghesui la etapa a II-a de vaccinare, cea care ar trebui să atingă atât populația cea mai vulnerabilă (bătrânii de 65+, cei cu comorbidități), precum și cei care pot deveni superspreaderi, prin natura meseriei lor (oamenii care au contact cu foarte multă lume).

Dacă și la această categorie de populație vom atinge un procent de 60% până la finalul lunii aprilie, vom ține sub control pandemia, dar nu vom reuși să o eliminăm suficient de rapid pentru ca alte mii de români să nu moară inutil. Și pentru a ne reveni economic anul acesta.

Iar atunci ne va mângâia prea puțin faptul că ne vom situa, din nou, pe la mijlocul clasamentelor.

Not great, not terrible, cum spunea chiar Raed Arafat. Să fie asta noua deviză de țară? Să sperăm că nu.