Șerban Pavelescu, despre cimitirele sovietice din România: „Istoria și soarta acestor monumente este legată de felul în care regimul politic comunist a înțeles să rescrie istoria”

Bianca Felseghi

Senior Editor

Sunt 180 de monumente dedicate Armatei Roșii amplasate în 145 de localități din România. Există, de asemenea, 233 de cimitire ale soldaților sovietici în 216 localități. O convenție internațională ne obligă să le protejăm, însă scopul ridicării lor nu a fost comemorativ. Ci propagandistic. Comuniștii și sovieticii și-au dorit să implanteze în sânul comunităților românești niște locuri ale memoriei care să le reamintească veșnic că istoria e făcută de învingători și că adevărul poate fi omis. 

PressOne a discutat într-un articol precedent despre situația juridică a acestor documente, pe care multe țări din fostul bloc estic au început să le demonteze sau să le relocheze după 1989. N-a fost cazul în România. Am discutat pe larg cu istoricul și cercetătorul Șerban Pavelescu despre monumentele sovietice ținute de Oficiul Național pentru Cultul Eroilor (ONCE) pe lista monumentelor istorice, fără să existe o minimă verificare a trecutului istoric pe care îl rememorează ele. 

Pavelescu este specializat în istoria celui de-al Doilea Război Mondial, a editat în 2020 la editura Humanitas volumul „Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României. 1917–1918”, iar în 2025 a fost coautorul, împreună cu Alina Pavelescu, a cărții „Istoria orbilor. România în război, 1940–1945, o analiză asupra modului în care războiul a fost trăit, interpretat și deformat în memoria publică”.

Șerban Pavelescu (în centrul imaginii, ținând microfonul), în timpul lansării ultimei sale cărți, Istoria orbilor. România în război, 1940–1945. Foto: Editura Humanitas

PressOne: Ce tip de memorie am construit păstrând în număr atât de mare acest fel de monumente și cimitire sovietice, una istorică sau una politică-propagandistică?

Șerban Pavelescu: Istoria și soarta acestor monumente este legată de felul în care regimul politic comunist după al Doilea Război Mondial a înțeles să rescrie istoria războiului. Și ele și alte monumente care sunt dedicate Armatei Române, prin modul în care există, unde s-a decis să fie amplasate și cine să le realizeze, documentează modul în care a evoluat imaginea celui de-al Doilea Război Mondial în discursul auto-justificator al PCR. 

Am construit o memorie istorică, numai că una profund atinsă de cea politică. Pentru comuniști, 23 august 1944 este un element fundamental în discursul care justifică ajungerea lor la putere. E un discurs care face din istorie o curgere continuă a devenirii României până se ajunge la construcția societății socialiste. Din acest punct de vedere, tot ceea ce înseamnă povestea războiului este prezentată într-o anumită cheie. 

Din 1939 și până în 1944 lucrurile sunt destul de amestecate, adică nu avem o relatare perfectă a istoriei. De ce? Pentru că dacă e vorba să ai o relatare perfectă a ceea ce s-a întâmplat, o preluare și o reproducere cât de cât apropiată de faptul obiectiv, trebuie să explici ce s-a întâmplat în relațiile României cu vecinii săi. Trebuie să explici de ce relația României cu URSS era tensionată, de ce România a intrat în război și a atacat URSS. Or, pentru asta trebuia să justifici raptul Basarabiei și al Bucovinei de Nord. Dacă vă uitați în cărțile de istorie dinainte de 1989 o să vedeți că zona asta este foarte în ceață. 

Ai, pe de o parte, nenorocirea raptului Transilvaniei de Nord, care e larg prezentată cu fapte, cu date, dar de cele mai multe ori ceea ce s-a întâmplat în Est nu există. Ilustrativ pentru modul în care era văzut acest lucru în perioada comunistă este că în ceea ce urma să fie volumul al 6-lea din Istoria României care era pusă la punct cap la cap de Institutul Iorga, evenimentului îi este dedicată o propoziție de 5-10 cuvinte. În timp ce în cele 1.000 de pagini ale volumului, despre raptul Transilvaniei sunt 10-12 pagini, cu date. 

Spuneți ceva interesant în cadrul unei conferințe, că în Moldova sunt mai multe monumente ridicate în memoria Armatei Roșii decât în alte regiuni istorice. De ce?

Construind discursul istoriografic despre al Doilea Război Mondial într-o asemenea cheie în care ceea ce contează era să susții teza de autohtonizare a PCR, de inserare a lui în organismul societal, lucrurile sunt străvezii, clare. Ai o descriere a participării României la războiul împotriva URSS în care toată lumea luptă pentru pace, e împotriva războiului, condamnă regimul Antonescu, sabotează mașina de război germană și pe drum pierzi ce? Răspunsuri la întrebări fundamentale precum de ce a intrat România în război, cum au ajuns legionarii la putere, ce s-a întâmplat la Iași și în alte localități din Moldova în ani 1940-1941, de ce Odessa, de ce Transnistria etc. 

Nimfomane Forum: O platformă pe care se dau note pentru servicii sexuale face bani din abonamente pentru escorte și clienți. Conținut care favorizează proxenetismul, tolerat de DIICOT și Poliția Română  

În 2007, Bogdan Velescu, un bărbat stabilit în Oradea lansează mai multe domenii online care publică conținut video pentru adulți și anunțuri publicitare despre femei care prestează servicii sexuale contra cost. Unul dintre ele este site-ul nimfomane.com.

Războiul bătut în piatră. Sute de monumente și cimitire sovietice păstrează o imagine falsificată a istoriei

Potrivit datelor Oficiului Național pentru Cultul Eroilor, în România există în prezent 180 de monumente dedicate Armatei Roșii, amplasate în 145 de localități și 233 de cimitire ale soldaților sovietici. 

De cealaltă parte, însă, după 23 August 1944, și ce s-a întâmplat dup-aceea în războiul antihitlerist sunt evenimente extrem de importante. Pentru că justifică susținerea pentru front, victoria și toate celelalte elemente. Și dacă te uiți pe teritoriul României, vei descoperi că monumentele dedicate ostașului român din al Doilea Război Mondial nu sunt, într-adevăr, în Moldova. Ai doar pe teritoriul Transilvaniei. Iar în anumite zone, cum sunt în Ținutul Secuiesc, nu sunt monumente dedicate soldaților români eliberatori, ci doar monumente fără apartenență. Ele există acolo, sunt dedicate victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial. E o chestiune ambiguă întreținută cu bună știință. 

Monumentele dedicate Armatei Roșii eliberatoare sunt importante mai ales în anii ‘50. Pe atunci Armata Roșie era încă aici, într-un mod de ocupație, și mare parte din legitimitatea PCR și a regimului comunist din România se structurează pe această prezență sovietică.

Oficiali ruşi la o comemorare organizată în 11 octombrie 2018 în Cimitirul Eroilor din Cluj-Napoca. Autoritățile române au susținut atunci că rușii s-au autoinvitat la eveniment.

Spuneți undeva că au fost comisionate chiar de Marele Stat Major Sovietic. Ce interes a existat?

Nu comisionate, ci construite direct de Armata Roșie. De exemplu, Monumentul Ostașului Sovietic a fost comisionat și plătit de Armata Roșie, dar eu vă provoc să găsiți actele de autorizare ale construcției și pentru amplasarea lui în București. Ce s-a întâmplat? Primul ei amplasament, Piața Victoriei, a trecut printr-o restructurare la sfârșitul anilor ‘30. Atunci a fost demontat, urmând să fie relocat monumentul cadrelor didactice din Primul Război Mondial, un monument frumos, dar care nu mai avea nimic de-a face cu ceea ce însemna noua formă a Pieței Victoriei. În această piață imensă trebuia să fie așezat monumentul lui Ferdinand I Întregitorul, pus pe un pilon uriaș de marmură roșie, care era înconjurat de alte patru socluri reprezentând provinciile istorice. Când a început cel de-al Doilea Război Mondial, Ferdinand era deja pe soclu. 

În cazul operelor monumentale este cumplit de greu să găsești pe cineva care să subvenționeze astfel de statui. Și artiștii fac multe compromisuri pentru a-și vedea operele edificate. Dau dovadă de… flexibilitate. Statuia asta a fost turnată foarte repede și o vreme, câteva luni, a coexistat cu Ferdinand I, una lângă alta. Pe urmă, Ferdinand a fost dat jos și statuia a rămas în Piața Victoriei. Această soartă a monumentelor e legată și de discursul istoriografic care e profund afectat de politică și dependent de politică mai ales în perioada asta. 

În ce măsură relația dintre PCR și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a afectat și ea felul în care noi am spus istoria? 

În anii ‘50, câtă vreme România avea nevoie de URSS și trupele sovietice erau în țară, statuia a rămas acolo. După 1958 - când armata sovietică s-a retras, apoi după 1964, soldatul sovietic a început să devină o problemă. Previzibil. De fapt, asta este o caracteristică a monumentelor sovietice. Sunt puse în zone foarte expuse, extrem de vizibile pe care nu le poți ocoli sub nicio formă. Când s-a pus problema începerii lucrărilor pentru metrou, autoritățile au găsit în sfârșit o justificare pentru a demonta statuia și au mutat-o în locul în care în care se află acum Monumentul infanteriei române pe Șoseaua Kiseleff. După ce treci de Muzeul Țăranului Român, și unde pe vremea comuniștilor era Muzeul de Istorie al Partidului, pe dreapta, într-un fel de piațetă semicerc tăiată din parcul din spate-lateral a Institutului Iorga, a fost amplasat acest monument. După 1989, el a fost mutat la presiunea publică în cimitirul din Pipera unde e și astăzi. Sunt și alte situații similare. 

Monumentul Soldatului Sovietic din Capitala, vineri, 8 Mai 2015. Foto: Ovidiu Micsik / Inquam Photos

Care e regimul juridic al acestor monumente? Au fost plătite de noi sau au fost făcute pe banii rușilor?

Sunt monumente istorice. La vremea respectivă, pentru Statuia Ostașului ei au fost cei care au plătit. Dar multe altele au fost construite de autoritățile române. Una din cele mai mari concentrări de astfel de monumente de pe teritoriul României se află pe teritoriul fostei Regiuni Autonome Mureș, unde autoritățile maghiare, încercând să împiedice crearea în spațiul public a unei imagini a celui de-al Doilea Război Mondial legată prea mult de România, au ales să elogieze armata sovietică. Acolo sunt mai multe elemente de acest gen. 

Vă pot spune o treabă pe care mi-a povestit-o o colegă din Cehia, cu care am participat la o conferință: ei au reușit să documenteze o chestiune similară pentru teritoriul Slovaciei, unde existau niște unități speciale ale Armatei Roșii din care făceau parte arhitecți, sculptori, care mergeau în spatele trupelor luptătoare și care cu asta se ocupau, cu crearea de cimitire sovietice, crearea de monumente.

Ei găsiseră vreo 10 monumente ridicate de sovietici direct, în timp ce avansa frontul. În Lituania, de pildă, care era deja parte din spațiul ex-sovietic, o parte din discursul memorial de rescriere a istoriei a constituit-o și acest tip de istorie în monumente și de amplasarea de locuri ale memoriei. Ca să fie siguri că lituanienii nu vor uita niciodată că au fost eliberați de sovietici în 1944 și binecuvântați cu membership în URSS, în centrul Vilniusului, până în 1989, a fost un monument dedicat „eliberatorilor”, iar la picioarele lui era îngropat comandantul armatei sovietice care luptase acolo. Au avut un mormânt în mijlocul orașului, în piața centrală. Și a fost un moment de-a dreptul monstruos când, după căderea URSS, oamenii au spus nu putem accepta așa ceva, luați-vă mortul, au scos mortul și l-au repatriat, iar monumentul a fost demontat. 

A fost o strategie deliberată a URSS în țările satelit? 

Să ne întrebăm la ce slujește toată povestea asta? Servește la modul în care se rescrie istoria. Trebuie să plecăm de la ideea că memoria, identitatea, patriotismul, sentimentul apartenenței la o țară sunt construite, sunt niște constructe sociale. Oamenii trebuie educați ca să recunoască aceste repere. Iar școala e cel mai important lucru, după familie, în construirea noastră socială. 

Partidul comunist a suferit de la bun început o lipsă de legitimitate, dat fiind că aveau cam 800 de membri în august 1944, la ieșirea din ilegalitate, și ei cam toți alogeni. Unul dintre planurile de acțiune adoptate în promovarea propriului script despre evenimentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost că au făcut din opinie un delict. Cel mai simplu mod prin care se transmite tradiția e cel oral, în familie.

Prin legislația adoptată în anii ‘50, Partidul Comunist a făcut din amintire un delict. Dacă îți aduceai aminte și povesteai copiilor tăi și ei nu erau suficient de atenți și vorbeau despre asta sau foloseau informațiile pe care le dădeai tu în public, tu puteai ajunge la pușcărie. La ce folosea acest lucru? Ca să impună tăcerea celor care nu aveau același tip de memorie cu cea oficială, cei care fuseseră martorii reali, oculari ai evenimentelor. 

Și să controleze viitorul…

Lucrurile erau și mai complicate. Pe de o parte impuneau conformitatea prin tăcere. Pe de altă parte ce făceau: prin școală impuneau propriul lor discurs. Apoi profitau de schimbarea naturală a generațiilor. După 30-40 de ani, memoria societală este complet restructurată. Și apar aceste fenomene care sunt recurente, de la memorii concurente la tentația de a spune că tot ce a fost interzis pe vremea comunismului este bun, de exemplu mișcarea legionară. Negarea Holocaustului în societatea românească contemporană își are rădăcinile în același tip de memorie restructurată: în discursul oficial despre al Doilea Război Mondial din anii comunismului. Cetățeanul află prin școală despre rebeliunea legionară într-o cheie care îi prezintă pe legionari ca pe o excrescență, ca pe o cangrenă pe organismul social românesc, aproape nimic despre Pogromul de la Iași, după care masacrul de la Odessa aproape că nu există. În schimb supra-construiești pe discursul despre ce s-a întâmplat în Transilvania de Nord-Vest. De ce faci asta? Sunt mai multe rațiuni.

Pe de o parte eviți, diluezi în parte din responsabilitatea pentru ce s-a întâmplat pe teritoriul controlat de autoritățile române cu minoritatea evreiască. Pe de altă parte, în ceea ce privește soarta evreilor din teritoriile din Transilvania intrate sub control maghiar în al Doilea Război Mondial, pentru că acolo represiunea evreilor a fost făcută de autoritățile horthyste. Și care represiune e celebră prin eficiență și cruzime, pentru că, până la urmă, Adolf Eichmann, arhitectul soluției finale, s-a prezentat la Budapesta, care deporta evrei spre lagărele de concentrare și le-a cerut autorităților să rărească ritmul expedițiilor, că nu mai făceau față.

În plus, acolo, și românii au fost vizați de represiune și atunci s-a creat o memorie duală în care îi ai pe evrei și români împreună. Și atunci dacă vă uitați la monumentele care au fost construite sau autorizate de autoritățile române după al Doilea Război Mondial și până în 1989 legate de Holocaust, veți descoperi că repartiția lor în teritoriu reflectă pe deplin acest tip de calcul în construcția memoriei publice.

Ele sunt rare și puțin semnificative la Iași ori la București, ori la Dorohoi. În schimb ele sunt cu mult mai vizibile și cu mult mai prezente în opinia publică în spațiul transilvan. Și aici putem două exemple de vizibilitate, Moisei și Bistrița, unde sunt comemorați împreună românii cu evreii. 

Cu un pic atenție la repartiție, la dispoziția spațială, la subiecte și texte, descoperi că totul este transformat într-un instrument de remodelare a memoriei. Și e cu atât mai de succes cu cât nu minte. Nu minte direct, ci minte prin omisiune.

Un monument închinat Armatei Roșii, vandalizat în Moțcani, județul Iași în 2022

Unde se termină conservarea memoriei și unde începe necesitatea de a corecta memoria falsificată de propagandă? 

De ce-au făcut sovieticii asta? Uitați-vă ce se întâmplă cu discursul Ambasadei Federației Ruse la adresa României și care emite pe diverse căi și propagandistic oficiale și neoficiale și pe social media unde avem zeci de mii de boți care ne bombardează cu genul acesta de informații: prietenia româno-sovietică, nevoia de recunoștință, că ne-au eliberat, că ne-au binecuvântat. Toate acestea repetă discursul din anii ‘50, care ulterior a fost retras, dar care a rămas măcar parțial în memoria celor care au trecut prin școală. Trebuie să înțelegeți că omul obișnuit, cum e 90% din populația noastră, nu are de-a face cu istoria decât la școală sau dacă are vreo pasiune anume și se apucă de citit romane istorice. În general nu e preocupat. Rudimentul pe care-l dă școala, acea linie cronologică, câteva repere, e tot ceea ce poartă cu el. 

Or noi, când am abandonat național-comunismul după 1989, care a fost o doctrină nocivă, nu trebuia abandonăm cu totul și rolul statului în educarea cetățenilor, acea dimensiune de construcție identitară ce revenea școlii. Nu arunci și copilul împreună cu apa din scăldătoare.

Populația noastră caută răspunsuri, caută o direcție, caută o justificare și e extrem de vulnerabilă la manipulare, care e structurată pe vechiul discurs propagandistic care e reutilizat. Manipularea vine inclusiv din xenofobie, pe partea urâtă, neagră, a național-comunismului, care e speculată nu pentru că aduce vreun folos Federației Ruse sau intereselor sale, ci pentru că indirect aduce un beneficiu prin discordie, prin dezordine, prin subminarea încrederii în instituțiile statului, prin subminarea sentimentului de coerență al unei comunități, al rezilienței sale în fața agresiunilor. De-asta e important să știm ce e cu aceste monumente. 

În acest context, ce-ar trebui să facem cu ele? Să le păstrăm, să le contextualizăm, să le demontăm? 

Nu putem să le distrugem pur și simplu. Putem încerca și cred că ar trebui dezvoltată o politică directă. Deocamdată e imposibil, dată fiind starea relațiilor româno-ruse, dar ea ar trebui, în primul rând, să vizeze reciprocitatea. Pe teritoriul URSS au murit mai bine de 100.000 de oameni și n-am avut cimitire de război, căci au fost desființate complet. Cimitirul de la Țiganca a fost distrus și pe locul său amplasat un saivan de porci în mod deliberat. Ulterior, după căderea regimul comunist și disoluția Uniunii Sovietice, a fost reconstruit prin grija autorităților din Republica Moldova alături de multe alte cimitire și monumente dedicate celor căzuți în luptă în al Doilea Război Mondial. 

Noi avem cimitire sovietice pe care le îngrijim și unde permitem accesul autorităților ruse. Ambasada rusă are un atașat militar cu trei adjuncți, dintre aceștia din urmă unul se ocupă strict de problema asta, doar de morminte și memoriale de război. Ca o paranteză, dacă îmi aduc bine aminte, unul dintre ocupanții acestei poziții a și fost expulzat la ultimul scandal de spionaj, că se ocupa cu altceva decât mormintele și monumentele de război. Ar trebui ca această deschidere din partea română să constituie o bază pentru politică similară din partea autorităților ruse mai ales în ceea ce privește reconstituirea ori constituirea de cimitire de război pe teritoriul Federației Ruse. 

Gelu Voican Voiculescu si sotia sa, fosta ziaristă Sputnik Moldova, Georgiana Arsene, participa la ceremonia depunerii de coroane de flori la Monumentul Ostaşului Sovietic de la Cimitirul Eroilor din Pipera, organizată de Biroul Ataşatului Militar de pe lângă Ambasada Rusiei în România, 2020. Inquam Photos / George Calin

Credeți că ar fi util să vorbim despre asta, să încercăm să înțelegem de ce au apărut și au rămas în spațiul public? 

Da, trebuie re-contextualizate, dar nu genul ăla de contextualizare: cutare este NKVD-ist. Asta nu mi se pare altceva decât o răzbunare postumă. Dar putem face altceva: putem face ce s-a întâmplat deja în România după Primul Război Mondial. Atunci s-a înființat ONCE și sub patronajul Ministerului Cultelor și Educației Publice a început o operă de adunare, de centralizare a cimitirelor.

După Primul Război mondial, care a fost primul război industrial cu hecatombe de morți, societatea românească a trecut printr-o criză profundă. Moartea în război a întrerupt un ciclu foarte important al memoriei colective la nivel local. Acest mod de raportarea la moarte, care șterge tot, șterge animozități, șterge granița dintre aliat și inamic, este specific României.

În moarte, politica s-a terminat, motivele pentru care s-au luptat acei oameni rămân în plan secund și ce e mai important este cultul eroilor. În anii României Mari, anii ‘20-’30, cimitirele erau colective, cei căzuți sunt separați pe parcele și toți sunt numiți eroi. La Turtucaia, pe monumentul inițial, că ulterior a fost transformat de autoritățile bulgare într-un monument al victoriei, deși era unul comemorativ, scria pe obelisc în patru limbi, în română, turcă, germană și bulgară, „Onoare şi admiraţie celor care au ştiut să moară vitejeşte pentru ţara lor”. Sunt patru parcele în formă de cruce.

Și după cel de-al Doilea Război Mondial, cimitirele au fost separate, ca să iasă în evidență sacrificiul sovietic? 

După al Doilea Război Mondial singurele cimitire mixte în care apar români, nemți și sovietici de pe teritoriul României sunt în Moldova, acolo unde au avut loc bătăliile de la Târgu Frumos și Iași din aprilie până în iunie 1944. Nu numai că au fost extrem de mulți morți, dar trupele româno-germane au avut victoria de partea lor și au putut să adune morții. Și când i-au adunat, i-au pus exact după tradiția pe care o aveam, pe toți la comun, în același cimitir, de-o parte români, de-o parte nemți, de-o parte sovietici, fiecare cu ale sale. 

Peste tot altundeva, veți descoperi că memorialele sovietice sunt separate de cele române. Unul din cele mai interesante cazuri și treceți în fiecare weekend pe lângă el când mergeți la munte, este la Predeal. Sunt două cimitire despărțite de 50 de metri, unul român, unul sovietic. 

Mai este o chestiune foarte interesantă. Veți descoperi că inserția monumentelor de război sovietice de obicei este făcută în locuri care sunt importante pentru România sau pentru români sau pentru comunități locale. De pildă, la Tulcea sunt puși în cimitirul de onoare al celor care au murit în Războiul de Independență. La Focșani sunt puși într-un cimitir care era din Primul Război Mondial. Adică au încercat să insereze pe deplin, să lase o amprentă de neșters. Totul a fost o strategie deliberată.

Cealaltă chestiune care e foarte interesantă: în anumite situații, toată această simbolistică cade în fața evidenței. De pildă la Oarba de Mureș, acolo unde s-a făcut memorialul celor 11.000 care au murit în asaltul comandat de marele Comandament Sovietic ca probă a fidelității române pentru cauza aliată în al Doilea Război Mondial, era un memorial care conținea cruci, deși era făcut în anii ‘50. Nu stele, nu altceva, cruci. 

De ce credeți că nu a existat o preocupare anume pentru explicat genul acesta de contexte, care au păstrat în spațiul public niște locuri de memorie care onorează, de fapt, istoria propagandei ocupanților? 

Discuția e foarte largă. A existat, există dintotdeauna o astfel de dezbatere, dar un astfel de demers este foarte complicat. Presupune foarte multe date. De multe ori nu există documente. Ce vă povesteam de colega mea din Cehia, care a reușit să găsească documente este mai degrabă o excepție decât o regulă. Și sunt foarte multe persoane, personaje, interese implicate. Și atunci există o problemă inclusiv de asumare. În plus de asta, în contextul actual, astfel de discuții devin politice.

Miza este politică. Noi încă n-am trecut de faza „dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră”. Or, o discuție pe acest subiect ar trebui să fie una de cunoaștere, în care sunt prezentate faptele. Dar e foarte greu să accepți asta în momentul în care în locul unei dezbateri lungi, factuale, preferi să preiei pastile, scheme. Întotdeauna e foarte greu să accepți că ești vinovat. E foarte greu să accepți că ai făcut o eroare de gândire, că cel căruia i te-ai raliat te manipulează. E mai simplu să crezi că cineva are un interes ascuns și te subminează. Că ești singur împotriva tuturor și toată lumea te pândește. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€