Șefă de la Protecția Copilului, despre lipsa educației financiare din centrele de plasament: „Nu înțeleg de ce trebuie să privim latura asta negativă”

Luiza Popovici

Reporter

PressOne atrage atenția că mii de tineri care părăsesc sistemul de plasament  din România nu știu să-și gestioneze banii. Confruntate cu această situație, autoritățile evită să-și asume vreo responsabilitate și arată tot spre tinerii din plasament. 

„Pentru sistemul de protecție din România copiii sunt doar niște numere”, susțin experți în politici sociale și critici ai sistemului. PressOne a confruntat-o cu această situație pe Mihaela Șindrilă, director executiv în cadrul DGASPC Prahova. „Sunt copii care știu ce să facă cu banii ăia și sunt copii care nu o să știe niciodată, pentru că inclusiv copiii cu handicap primesc acești bani”, explică, printre altele, reprezentanta statului.

PressOne: Estimativ, care este rata de reușită a tinerilor care părăsesc sistemul de protecție și aleg dezistituționalizarea, respectiv, viața independentă?

Mihaela Șindrilă: Eu n-aș lua-o chiar așa, tranșant.  Nu cred că putem să vorbim de o reușită imediată. Poate ar trebui să o luăm pe etape, ar trebui să o luăm într-un plan mai complex. Nu poți să vorbești de o reușită când copilul sau tânărul respectiv are posibilitatea să se întoarcă în familie sau când are deja niște resurse financiare și știi că are posibilitatea să-și închirieze sau să-și achiziționeze o locuință, a fost într-un program cu un job sau a terminat studiile universitare. 

Vorbim de o reușită în primă etapă, de o reușită poate peste șase luni, peste un an, în funcție de resursele pe care tânărul le are. Depinde foarte mult și de starea lui de sănătate, că dacă vorbești despre un tânăr apt, din punct de vedere psihic și fiziologic, atunci și reușitele sunt mai mari. Dacă vorbești de un tânăr cu handicap, vă dați seama că aici lucrurile sunt un pic altfel. 

Este un proces extrem de complex, care diferă de la persoană la persoană. Și care poate să fie o reușită imediată, dar tu, în integrarea lui generală, nu vorbești doar de un element. Vorbești de tot ce înseamnă integrarea în viață, în societate, în muncă și așa mai departe.

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

INTERVIU. Mircea Geoană: „Pe ceea ce înseamnă plagiat, eu sunt mult mai aproape de opiniile dvs. N-am niciun fel de problemă dacă ceva e demonstrat în afară normelor academice de atunci”

Mircea Geoană a reacționat astăzi, la câteva ore după publicarea probelor plagiatului în teza sa de doctorat, printr-o postare pe Facebook în care susține că demersul jurnalistic al PressOne e parte dintr-o murdară campanie împotriva sa: “Mă așteptam la astfel de atacuri murdare, așa cum, de 3 luni, anumite posturi de televiziune duc o campanie de denigrare la adresa mea. Încă o campanie de fake news nu e nimic nou sub soare”. 

Care sunt responsabilitățile DGASPC-ului privind sprijinirea tinerilor proveniți din centrele de plasament, în procesul de obținere a indemnizației lunare? 

DGASPC-ul este cel care asigură, alături de personalul din centrul respectiv, informarea și consilierea în legătură cu aceste drepturi, dar totodată pentru că plata acestor sume se face de către direcție, este și instituția care asigură efectiv plata, ca și rezultat final. 

Dacă ne referim la pregătire, de exemplu la DGASPC Prahova există un serviciu, în aparatul propriu, care monitorizează și coordonează copiii din sistemul de protecție, fie că vorbim de asistenți maternali, de case de tip familial (CTF-uri) sau de plasamente familiale și atunci, noi urmărim permanent să fie respectate prevederile din lege și, pentru că mă întrebați de cele privind dezinstituționalizare, ieșirea din sistem, inclusiv astea. Adică tânărul este informat, consiliat, lucrurile astea sunt consemnate, revocarea măsurii nu se face și nu se poate propune decât când în dosare există toate lucrurile astea.

Concret, cum arată un proces de informare a tânărului despre responsabilitățile și beneficiile pe care le are după 18 ani? 

Există o echipă la nivel de centru, cel puțin asistentul social și psihologul, plus managerul de caz. Pregătirea pentru ieșirea din sistem se face numai cu această echipă. Noi am dezvoltat și un centru pentru dezvoltare deprinderi de viață independentă. Și noi nu luăm în calcul numai ultimul an. Avem implicați tinerii de la 15-16 ani în funcție de nivelul de înțelegere și mai ales de dezvoltare și aici mă refer la copilul cu handicap sau nu.

Avem implicați în acest centru tinerii din sistemul de protecție și după fiecare membru al acestei echipe își face o evaluare a nevoilor. Fiecărui adolescent sau tânăr, i se stabilește un plan de intervenție special pentru integrarea socială, profesională, familială sau școlară, după 18 ani. Deci, toate evaluările astea se regăsesc în documente. Iar în dreptul evaluării apare un obiectiv.

De exemplu, eu îmi propun pentru acest tânăr să intre în contact cu o firmă angajatoare, având abilitatea asta. Și acolo sunt trecute activitățile și perioada de timp pe care se intervine. Iar o dată la trei luni sau dacă e nevoie mai devreme, se evaluează stadiul îndeplinirii acestor activități, respectiv atingerea obiectivului. Managerul de caz are obligația de a urmări aceste lucruri.

Care este rolul DGASPC-ului în relație cu centrele de plasament cu care lucrează?

Nu știu ce se întâmplă în celelalte județe, dar spre exemplu, acolo unde ONG-ul sau instituția de servicii sociale nu și-a putut numi propriul manager din diferite motive, am numit managerul de caz de aici, din Direcție. Deși nu e obligația noastră, s-a întâmplat să ne asumăm noi.

Dar dvs. ce obligații aveți? 

Avem obligativitatea de a monitoriza trimestrial sau ori de câte ori este necesar măsura de protecție. Adică de a verifica, din punct de vedere legislativ, de a monitoriza modul în care sunt respectate toate prevederile. Tot ce înseamnă nevoi de bază, găzduire, hrană, echipament, până la deprinderile de viață independentă, integrare, părăsirea sistemului, etc.  

Și aceste evaluări sunt standardizate sau personalizate? Sau cum se stabilesc criteriile pentru fiecare copil în parte, astfel încât să reflecte exact punctul în care se află dezvoltarea tânărului? 

Fiecare evaluator are propriile metode tehnice, în funcție de profesia și specializarea pe care le are. Normal că planul este unul personalizat pentru că poate pentru un tânăr este necesară o intervenție la nivel de bază. Iar pentru un alt tânăr intervenția este, poate, doar pentru a-l învăța să acceseze bursa Erasmus, spre exemplu. Pentru că din sistemul de protecție sunt tineri, cel puțin eu mă mândresc cu chestiile astea, avem un tânăr care este pilot la Tarom. El a fost în acest program de deprinderi de viață independentă. Deci planul lui de intervenție a fost unul la alt nivel și de altă complexitate.

Informarea tânărului despre condițiile în care poate beneficia de indemnizație după 18 ani este o etapă adiacentă sau face parte din aceste evaluări timpurii de care îmi spuneți? 

Dacă dorința lui este de a ieși din sistem la 18 ani, automat, în baza nevoilor și a dorinței lui, echipa multidisciplinară stabilește intervențiile. Iar obligația noastră este de a prezenta în același timp, printr-un program de consiliere, toate posibilitățile. Dacă rămâi în sistem, posibilitățile legale sunt astea. Dacă dorești să ieși din sistem, posibilitățile legale sunt astea. Nu există așadar o separare. Este un întreg. Pentru că asistentul social, membru în echipă, ca și juristul, știe că la 18 ani tânărul poate să opteze pentru externare. Și atunci tu trebuie să îl pregătești.

Sunt documentate cazuri la nivelul țării în care tânărul a semnat doar o hârtie, în locul unui proces de informare adecvat pentru revocarea măsurii de protecție. Cum comentați? 

Nu știu. Mi-ar plăcea să cred că nu se întâmplă astfel de lucruri, pentru că fiecare membru al echipei multidisciplinare își asumă. Pentru că el la rândul lui nu numai că atașează acea hârtie că respectivul beneficiar a fost informat. El trebuie să prezinte în raport obiectivele. Vă spuneam de planul pe care îl stabilește echipa multidisciplinară, sub coordonarea managerului. El stabilește obiectivele cu termene și cu realizări.

E bine totuși să se verifice informațiile și de-o parte și de alta. Noi cerem o pregătire a tinerilor care ies din sistemul de protecție și este normal să fie așa. Dar vorbim totuși de o societate care ar trebui să beneficieze totuși de un lanț de servicii în asistență socială. Și uneori poate suntem pregătiți noi ca și societate, uneori nu suntem pregătiți. Tânărul, să știți că oricât s-ar da el, uneori, că nu îi e teamă, că nu are rețineri, cred că simte că oamenii îl resping sau poate el simte o teamă față de responsabilitățile pe care acum și le ia de unul singur. 

Am avut un caz cu un tânăr care a constatat că ieșirea din sistem nu a fost cum și-a imaginat. Nu și-a asumat și a încercat să arunce asupra celorlalți. Dar nu-i de blamat, toți facem asta. Greu ne asumăm. Deci de-aia, poate că ar fi bine să existe o informare din ambele părți. 

Eu consider că procesul de informare și de consiliere le oferă toate elementele.

Spuneați că de-a lungul șederii tinerilor în sistemul de protecție, ei trec prin programe de formare. Dați-mi câteva exemple de abilități sau deprinderi de viață independentă pe care tinerii le dezvoltă din timpul instituționalizării. 

De la simplă scrierea a unui CV sau prezentare în fața unui angajator, la a merge la bancă și a încerca să obții tot felul de informații care să-ți permită să îți achiziționezi diferite bunuri. Nu mă refer aici la deprinderile care vizează strict elemente de bază, pentru că se întâmplă ca tânărul să fie intrat destul de târziu în sistem și să vină dintr-o familie în care nevoile de bază nu erau satisfăcute. Adică igienă, reguli de politețe. Dar pot să vorbesc și de activități complexe care merg până la dezvoltarea stima de sine, conștientizarea apartenenței la un grup, la o familie și așa mai departe.

Observ că nu vă referiți concret la noțiuni de educație financiară. Aceasta cum este abordată în timpul instituționalizării tânărului, pe lângă abilitățile de care mi-ați vorbit mai devreme, stima de sine sau scrierea unui CV?

Am observat că educația financiară trebuie să o începem mai de timpuriu în ultima perioadă, pentru că vorbim de copii care primesc bani de buzunar. Și vă dau un exemplu. Gândiți-vă că ei trebuie să știe ce înseamnă banii și care e valoarea lor, ce înseamnă să cheltui fără măsură sau ce înseamnă să economisești. Sunt adulții care cred că la ieșirea din sistemul rezidențial, cu salarii minim pe economie, pot să-și achiziționeze și mașină și casă și de asta e nevoie să se facă educația financiară de timpuriu.

În acest caz, de ce unii sunt pregătiți să-și gestioneze finanțele la ieșirea din sistem, iar alții nu?

Pregătirea financiară o facem pentru toți. Pentru toți, în funcție de vârstă, în funcție de nevoie, în funcție de momentul intrării în sistem. Deci asta o stabilește echipa în funcție de evaluarea pe care o face.

Susțineți așadar că sistemul îi pregătește pe toți pentru contactul cu banii și gestiunea lor, la sfârșitul instituționalizării?

Păi, categoric, dar planul de instruire financiară începe în funcție de nivelul de vârstă și de nivelul de înțelegere. Pentru că nu poți aplica același program pentru toată lumea. N-ai cum să faci asta.

Credeți că la cum e sistemul acum, aceste noțiuni financiare, de exemplu, ajung să fie cu adevărat internalizate de tinerii din centrele de plasament?

Majoritatea tinerilor, în momentul în care au o sumă de bani, ce tind să-și ia? Telefon, în primă fază. În a doua fază, adidași nu știu de care sau haine. Și în a treia fază nu mai au ce să-și ia. Bine, unii nici nu au atâția bani cât ar fi necesar să dea pe un telefon. Și atunci, normal că începi să le spui că asta e suma pe care o ai, din suma asta poți să cumperi asta, valoarea unui leu înseamnă asta.

Care sunt riscurile asociate cu această indemnizație? Ce riscă tinerii, din moment ce mulți nu știu cum să gestioneze o sumă de bani și nu au noțiuni de bază asimiliate?

Riscurile astea există oricând. Riscul există și dacă are salariu. De ce credeți că o indemnizație îi îndreaptă mai mult spre riscuri, decât un salariu? Nu înțeleg de ce trebuie să privim numai latura asta negativă. De ce nu spunem că tinerii care părăsesc sistemul au capacitatea de a-și gestiona aceste venituri?

Care e suma la care tinerii din centre au acces lunar și pe care învață să o gestioneze?

Vorbim de banii de buzunar, 150 de lei lunar, pe care ei ar trebui să îi folosească cum doresc. Sunt copii care știu ce să facă cu banii ăia și sunt copii care nu o să știe niciodată, pentru că inclusiv copiii cu handicap primesc acești bani. Învață foarte greu sau mai dificil cum să-și folosească suma respectivă și sunt copii care știu foarte bine ce au putea face cu suma aia.

Aceștia sunt banii de buzunar prevăzuți de legislație, pe care îi primesc tinerii din sistemul de protecție.

Dacă la un moment dat un tânăr se confruntă cu o situație de risc, după dezinstituționalizare, există vreun serviciu social pe care îl poate accesa prin DGASPC?

Da. Acest centru pentru dezvoltare deprinderilor de viață independentă din Prahova, care este constituit din asistenți sociali și psihologi, le acordă asistență și intervenție în funcție de situația pe care ei o semnalează. Și îi însoțesc pe urmă în întreg procesul de reintegrare, acomodare sau în funcție de ce identifică. Acum nu știu cum funcționează celelalte direcții, dar noi așa funcționăm. 

Eu nu cred că în celelalte direcții dacă un tânăr vine și spune că are o problemă e cineva care îi zice nu mă interesează, ai ieșit un sistem. Eu nu cred asta. Pentru că, spre exemplu, legislația nouă ne permite să dezvoltăm și servicii pentru persoane adulte care se află în dificultate. Și atunci, din perspectiva mea, un tânăr care a ieșit din sistemul de protecție, dar care vine și semnalează că are o problemă, chiar dacă nu-l preiau în segmentul de copii, automat intră în structura de persoană adultă, aflată în dificultate. Deci nu cred că cineva nu înregistrează solicitarea lui.

Credeți că există nevoi ale tinerilor din centrele de plasament care nu sunt îndeplinite până la momentul dezinstituționalizării?

Da, cred că da. Îmi trec prin minte cele care țin de dezvoltare personală, de natură psihologică, complexă.

De ce sunt greu de atins aceste nevoi?

Păi în primul rând, plec de la idea că fiecare om, nu numai copilul care părăsește sistemul de protecție, vine cu un bagaj emoțional de undeva, din copilărie, din adolescență.

Bagaj emoțional care este într-o continuă schimbare. Să avem așteptarea ca tânărul să fie perfect, mi se pare că îi punem în spate niște lucruri și asta nu e bine. O povară pe care nu cred că e bine să o poartă. Pentru că este și el tot un om care, mai mult decât noi, cei care nu am intrat în sistemul rezidențial, vine cu niște traume în spate. 

După ce tinerii din centre împlinesc 18 ani și aleg să plece, există o monitorizare sau o relație care se menține pe o perioadă de timp, cu managerul de caz?

Prin lege, monitorizarea se poate face doar cu acordul tânărului. Dacă tânărul nu-și exprimă acordul de monitorizare, nu ai cum să o faci. Și foarte puțini își exprimă acordul.

De ce refuză mulți tineri instituționalizați care părăsesc sistemul să mai audă de autorități, specialiști și personalul din centre? 

Poate e că exact ceea ce vă spuneam mai devreme, când spuneam că nu suntem perfecți niciunul și să nu cerem perfecțiunea nici pentru tinerii care părăsesc sistemul.

Sunt tineri care au rămas în familia sau în locuința asistentului maternal și care nu ne-au permis monitorizarea. 

Repulsia nu este față de sistem sau față de noi.