Românii sunt nemuritori, mai ales atunci când mor

Românii se cred nemuritori. N-ar fi nimic rău în asta, dacă n-ar muri pe capete în timp ce-și duc viețile de parcă n-ar mai exista și ziua de mâine. Însă discrepanța asta între ce visează mulți dintre noi și realitate este una dureroasă. Și se repetă mai des decât am crede.

De exemplu, 90% dintre români consideră că centura de siguranță e foarte importantă în mașină. Dar doar 40% dintre șoferi insistă ca pasagerii din spate să poarte centura, și doar 27% dintre pasagerii care călătoresc pe bancheta din spate și-o pun efectiv.

Când am citit, cu ceva vreme în urmă, rezultatele acestui sondaj făcut de Autocritica, am ridicat o sprânceană: 99% dintre șoferii intervievați spuneau că poartă centura. La fel ca în cazul depresiei, unde doar 1 român din 100 declară că suferă de depresie cronică, de șapte ori mai puțin decât în restul Europei, și aici avem de-a face cu aceeași diferență dintre declarații și realitate.

Realitatea zilnică e că foarte puțini șoferi de taxi sau chiar de car sharing folosesc centura. Șoferii de la instituțiile publice, la fel. Dubițarii, aproape niciodată. Șoferii de rând o poartă mai ales când apare alarma de gabori pe waze sau la drum lung – în oraș sunt destui care nu pot fi deranjați, de aici și continuarea unui comerț înfloritor cu capete false de centură, să nu mai piuie drăcia aia.

Sigur, chiar și dacă vrei să fii conștiincios, ca șofer îți e puțin greu să le impui celorlalți să-și pună centura de siguranță, mai ales când strâmbă din nas de pe bancheta din spate – da’ ce-ai, doar mă opresc în scaun dacă e! Puțini șoferi știu că ar fi uciși chiar de către persoana respectivă la un accident produs la 60-70 km/h. Că dacă ar ști, cred că ar fi mult mai convingători în a-i obliga pe pasageri să-și pună centura, chiar și atunci când aceștia cred că fizica nu se aplică locurilor din spate.

Și nu cred că ar sta să le explice în detaliu de ce trebuie să facă acest lucru, dezbătând mecanica newtoniană în timp ce stau în parcare – pur și simplu n-ar pleca de pe loc până respectivii nu-și pun centura, oricâte argumente cuantice ar aduce acești nemuritori, de pe wikipedia.

În context, România e lidera europeană în privința numărului de oameni uciși pe șosele, raportat la populație. 96 de români la milion au pierit în 2019, în timp ce media europeană e de doar 51.2! Sigur, starea drumurilor care trec prin mijlocul satelor este un factor, dar realitatea este, din nou, că majoritatea șoferilor români conduc ca niște apucați, indiferent că sunt în mașină singuri, cu familia sau cu un grup întreg de oameni pe care-i duc la moarte.

Iar în caz de accident din care ar fi plecat pe picioare dacă purtau centura, se duc la un loc mai bun, cu verdeață. Uneori nu într-o singură bucată.

În plus, starea tehnică a majorității mașinilor din România este pur și simplu jalnică, iar ITP-ul, o glumă proastă. De controalele RAR în trafic nici nu mai vorbesc. Când fix autoritățile nu-și fac treaba și sunt indulgente (lasă-l, e și el om), ce să ceri de la simplul cetățean?

Apoi, România este pe primul loc din Europa în privința ratei de accidente fatale la locul de muncă (conform ultimelor date Eurostat, la nivelul anului 2018). De peste două ori mai mult decât media din Uniunea Europeană (4.33 la 100.000 de angajați față de 1.77 la 100.000 de angajați, media UE).

Să tai cu flexul sau să sudezi la ochiu’ liber e o dovadă de bărbăție, iar casca de protecție e pentru pămpălăi. Mănușile de protecție sunt pentru panseluțe, iar fumatul printre substanțe explozive, o obișnuință. Chiar și când patronul pune la dispoziție toate aceste echipamente, rar vei vedea muncitorul român să le și folosească – el e nemuritor, chiar dacă uneori rămâne de-a dreptul rece. Și ce înjurături își ia șeful de șantier care face poliție la așa ceva!

Dar și aici mai e o poveste puternic distorsionată în statistici, dacă arunci un ochi mai atent pe tabelul Eurostat cu numărul total de accidente de muncă non fatale: în timp ce o țară de 10 milioane de oameni (Portugalia) raportează peste 216.000 de accidente de muncă de acest gen și 103 morți, iar o țară de 38 de milioane de locuitori (Polonia) raportează 128.101 accidente non fatale și 211 morți, România e, din nou, grădina Maicii Domnului: avem raportate doar 7.876 (șapte mii, da!) de accidente non fatale, cărora li se adaugă, curios, 235 de morți, dublu decât în sus-numita Portugalie și la paritate cu o populație poloneză de două ori mai mare.

Este evident și din avion că raportarea din România este complet pe lângă cea practicată în Europa, iar aici sunt, probabil, mai mulți factori: mulți dintre cei accidentați în realitate nu au contract de muncă, deci nu sunt raportați ca atare; apoi, foarte multe dintre accidentele de muncă non fatale nu sunt raportate deloc, angajații primind liber fără să mai treacă pe la medic.

Discrepanța uriașă vine, pe de altă parte, și din felul în care este considerat un accident de muncă în Vest față de România: acolo poți primi concediu medical 4 zile, aici vii mort-copt la muncă a doua zi sau îți găsești de lucru, băiete, că stau alții la ușă!

Ieșind din statistici și intrând în viața de zi cu zi din România, principala preocupare a șefilor de instituții (se aplică și la privat) este să se acopere de hârtii. Atât. De-aia și vinovații sunt căutați tot acolo, printre hârtii, nu printre cei care nu au asigurat efectiv un mal de pământ sau nu au verificat instalația electrică.

Ce-i face oare pe români să se considere nemuritori, deși mor pe capete, de două ori mai mult decât concetățenii europeni, în aproape toate statisticile? Ce anume-i face să dea la o parte toate măsurile de siguranță acceptate deja în țările civilizate și să insiste pe dreptul de a trăi liberi, fără constrângeri, deși văd că asta îi ucide și mai face ravagii și în jurul lor?

O să las antropologii și sociologii să răspundă la asta, eu știu doar că lipsa respectului față de viața proprie și față de viața aproapelui ar trebui condamnată vehement de către biserică, de liderii politici, de elitele societății civile, în universități, licee și școli, nu ridicată-n slăvi în numele libertății.

Te-ai aștepta la campanii dure și clare mai ales din partea instituțiilor care au reușit să impună civilizația în Vest (unde, să fim sinceri, tot cu bâta s-a reușit). Amenzile să curgă, unii chiar să înfunde pușcăria. Te-ai aștepta ca orice lipsă flagrantă de respect să fie sancționată chiar de către societatea civilă. Ți-ai găsit! Preocuparea instituțiilor e să ierte, de parcă contravenienții sau infractorii ar fi venit la spovedanie, nu la judecată. Pe victime nu le iartă nimeni, cine le-a pus să fie acolo?!

Ce se întâmplă zilele acestea cu vaccinul și măsurile de sănătate este emblematic: doi români din trei au considerat libertatea lor mai importantă decât viața lor și a celorlalți, ba unii dintre ei sunt chiar vehemenți pe această poziție, imuni la sutele de români care mor zilnic în spitale supraaglomerate.

Sigur, autoritățile poartă o mare parte din vină, însă realitatea este, din nou, că românul de rând nu dă doi bani nici pe știință, nici pe drepturile celuilalt, nici pe minima pază care păzește bostănăria. Frica și doar frica e cea care îi forțează zilele acestea pe mulți dintre ei să se vaccineze, nu respectul față de viața lor și a celorlalți. Iar asta e extrem de trist.

Pentru români contează așadar mai mult libertatea – de fapt ideea de libertate – decât viața. Au impresia că vor trăi veșnic, deși la speranța de viață sunt, deloc surprinzător, pe penultimul loc din Uniunea Europeană, după Bulgaria.

Dar această libertate greșit înțeleasă duce, de fapt, la o diminuare a libertății – atât a noastră (între patru scânduri e un pic greuț să te miști), cât și a celorlalți. Și asta se vede, din nou, cât se poate de clar zilele astea, când o bună parte din Europa e liberă să se miște, să-și reia viața cu constrângeri minime, pe ultimele zvâcniri ale pandemiei, iar noi suntem forțați să luăm măsuri drastice.

Până nu vom învăța această lecție simplă și nu ne vom schimba modul în care apreciem și mai ales respectăm valoarea vieții, nu vom părăsi, din păcate, locurile fruntașe la morți la hectar. Pline de daci liberi și nemuritori.