Depresia și tulburările psihice, aruncate în dubă: „Polițiștii m-au legat de calorifer cu cătușe și m-au ținut acolo ore întregi, gol”

Alex Olaru

Redactor Șef

Doar un român din 100 declară deschis că suferă de depresie cronică, cu mult sub media europeană de 7,2%. Cele mai recente date Eurostat, valabile pentru anul 2019, arată România și Bulgaria ca fiind țările cu cei mai optimiști locuitori.

Statistica nu reflectă însă realitatea din casele și mințile oamenilor, ci mai degrabă lipsa de asumare a unui fenomen pe care preferăm încă să-l considerăm tabu și despre care alegem să nu vorbim.

Mai mult, experții avertizează că ponderea persoanelor cu depresie și tulburări psihice a crescut în pandemie în toată lumea, cu urmări grave, inclusiv în plan economic. În Statele Unite 6 din 10 adulți cu vârstă de până în 24 ani susțineau anul trecut că resimt simptome de depresie, iar un alt raport indica, din acest motiv, pierderi economice de peste 130 de miliarde de euro, anual, în Spațiul Economic European.

Pe acest fundal, în România reală, de zi cu zi, persoanele care suferă de depresie cronică sau alte tulburări psihice, unele altfel gestionabile, se zbat să rămână invizibile, de teama reacției pe care o vor avea cei din jur, angajatorii și, în final, chiar autoritățile statului la care plătesc taxe și impozite. Pentru că la rândul său statul refuză să deschidă mintea și să-i vadă sau ajute. 

În școli nu se face educație de profil, iar în Poliția Română, de exemplu, agenții nu știu nici în 2021 cum să acționeze atunci când intervin în situații în care sunt implicate persoane care manifestă tulburări psihice și de comportament, după cum admit chiar reprezentanții oamenilor legii. 

Și de această dată scapă cine poate. Iar cine scapă își spune, din când în când, povestea sau, în cel mai fericit caz, se implică să schimbe mentalitatea semenilor. Printre ei este și Andrei, care a decis, după calvarul pe care l-a trăit, să înființeze o asociație care să-i ajute pe ceilalți. 

Andrei, fondatorul Asociației Equilibrium, povestește la PressOne cât de dur a fost contactul cu depresia, tulburarea bipolară și apoi cât de traumatizantă a fost experiența cu Poliția și autoritățile statului român.

„Le ceream apă și nu mă băga nimeni în seamă. N-a încercat nimeni să vorbească cu mine, să mă liniștească” (Andrei, cetățean european)

„Eram pe la Sisești, pe la restaurantul Doi Cocoși. M-am dezbrăcat complet și am început să alerg pe contrasens. Voiam să sar în sprint peste mașinile care veneau din față. În mintea mea se putea, dacă mașina avea o viteză suficient de mare și eu săritura suficient de înaltă. A venit o dubă de Poliție și de aici începe o minunată poveste pe care n-am făcut-o publică niciodată, pentru că mi-am dat seama că n-am cu cine să mă lupt.”

Andrei are aproape 45 de ani și suferă de tulburare bipolară. La început a trecut prin trei episoade depresive severe, pe care le-a ignorat. „Au fost episoade depresive severe netratate deloc, pentru că am refuzat să cred că sunt în depresie. Îmi amintesc cum mă târam la toaletă în patru labe sau pe coate.”

De ce mor pacienții cu AVC din România. La niciun spital din țară nu există serviciu de gardă pentru o intervenție care i-ar putea salva

În spitalele din România se fac și de 5 ori mai puține intervenții care pot salva viața unui pacient cu AVC față de recomandările europene. Lipsesc serviciile de gardă, centrele speciale sunt prea puține, iar finanțările insuficiente.

Cursurile de investiții care îți promit că te fac milionar printr-o formulă magică. Cum operează firmele de „pariuri la bursă”, ale căror proprietari se filmează în avioane de lux pentru Tik Tok

O firmă care își face agresiv reclamă pe internet spune că are în buzunar o „metodă revoluționară” de a juca la bursă. Pentru a ajunge la acest secret, trebuie însă să plătești 10.500 de euro pentru un „program de mentorat.”

Au venit apoi crizele maniacale și diagnosticul actualizat. Prima criză s-a întâmplat acum zece ani, când călătorea spre Lyon, cu escală în Germania, la München. Andrei povestește la PressOne că până să pună piciorul în avion nu dormise de câteva nopți la rând. 

„Lipsa somnului mă energiza și mai tare. Vorbeam prostii, logoree. Săream din una în alta, nu puteai fi atent la mine și eram ca o sugativă de energie. Lumea nu asculta la unul care bătea câmpii. Eu insistam.”

Îmi spune că atunci când apare un episod maniacal cu psihoză, persoana care îl suferă e pur și simplu pe altă lume, așa că nu a realizat când a început să bată în ușa piloților sau când a luat receptorul stewardeselor, pentru a le vorbi pasagerilor. 

„Aveam în cap tot felul de scenarii. Eu am terminat inginerie aerospațială și mă gândeam că cineva mi-a făcut o surpriză și că sunt așteptat în cabină, în timpul zborului.”

A fost liniștit cu greu, iar la München polițiștii îl așteptau la scara avionului. 

„Îmi ziceau că mi-am lăsat telefonul în avion, dar nu mă lăsau să mă duc și să-l iau. Erau tot felul de situații pe care ei le testau, să vadă doar cum reacționez și ce e cu mine”, rememorează Andrei, pentru care intervenția oamenilor legii germani a fost și rămâne una exemplară. 

După o repriză de urmărire ca-n filme prin aeroport, respectiv după ce o zbughise de lângă polițiști, a fost dus într-o celulă, unde, din nou, a fost evaluat „cu metodă.”

Cât din tine mai era acolo? îl întreb pe Andrei. Ți-a fost frică, te temeai de tine sau de ce faci? adaug. Crede că doar 20% din el mai avea contact cu realitatea, dar îmi explică din nou că „n-ai frică de nimic, te simți un fel de Superman.” 

După ce a fost transferat la un spital de psihiatrie din Germania, Andrei s-a întors la București pentru ca doctorii de aici să-i confirme sau nu diagnosticul provizoriu pus la München: schizofrenie. 

„M-am internat la Obregia, ca să îmi dau seama ce se întâmplă. Aici m-au sedat și m-au făcut muci. Maică-mea a venit în vizită și când m-a văzut cum îmi curgeau balele din gură, cum abia vorbeam și mă mișcam, m-a externat instant, cu semnătură.”

A fost nevoie de și mai mult timp și, așa cum se întâmplă de multe ori în România, de un cumul de împrejurări fericite, până să ajungă la diagnosticul corect: tulburare bipolară. 

Cei care sufera de tulburari psihice sunt, de cele mai multe ori, invizibili pentru societate

„Am mai stat acasă câteva zile și apoi m-am internat din proprie inițiativă la Spitalul de Psihiatrie Constantin Gorgos. Abia acolo am fost diagnostic corect de o doctoriță și pus pe medicație. Am zis că a fost un episod unic. N-am vrut să accept. Am renunțat la tratament. Și nu a fost decât o chestiune de timp. Un an și jumătate până la al doilea episod maniacal”, își continuă Andrei povestea. 

Al doilea episod maniacal și reacția oamenilor legii: „Îmi făceau poze ca la Grădina Zoologică”

Când povestește cum încerca să sară peste mașini, dezbrăcat, Andrei are și o notă de autoironie, iar în unele momente aproape că râde. Mă gândesc la jocul antic cu broasca curajoasă, care traversează o șosea cu multe benzi. 

Tonul se schimbă când apare duba de Poliție. Sau umbra amintirii momentului, cu sirenele încă pornite. Andrei a fost luat pe sus și dus la secție. Pe drum agenții „vorbeau numai de cum or să mi-o tragă”, spune și mă avertizează că e abia începutul. 

„M-au legat de caloriferul din holul secției cu cătușe și m-au ținut acolo ore întregi, gol. Îmi făceau poze ca la Grădina Zoologică și se chemau unul pe altul: «hai să vezi ce ăsta aici». Le ceream apă și nu mă băga nimeni în seamă. Am făcut acolo treaba mare și am mâncat-o, de față cu ei. N-a încercat nimeni să vorbească cu mine, să mă liniștească. Pur și simplu îmi intraseră cătușele în mână și le arătam cum îmi curge sânge. Stăteam cumva atârnat, așa că făcusem răni. Mă simțeam ca un animal expus, filmat. Cred că și acum sunt pe telefoanele unora de la secție. Filmat în fundul gol, cum îmi mănânc dejecțiile. Asta n-am să uit niciodată, cum se chemau repede să mă vadă. Erau entuziasmați și îmi băgau blițurile telefoanelor în ochi.”

După câteva ore a apărut și Salvarea. Inevitabil, Andrei a ajuns din nou la spitalul de psihiatrie Obregia. Abia din acest punct a înțeles pe de-a-ntregul ce se întâmplă cu el. Medicația a devenit apoi ceva firesc, la fel și nevoia de a ști cât mai multe lucruri despre tulburarea de care suferă. 

În lunile ce au venit a stat în fața laptopului și a căuta, a căutat, a căutat informații. Și iar a căutat. 

„Am căutat informații despre depresie, tulburări bipolare, mărturii din lume, cum se manifestă la alții, ce experiențe au, dacă se poate fără medicație sau ce tratamente alternative există. M-am canalizat în primul rând pe ce se întâmplă afară, pentru că în România nu exista nicio informație. Nici măcar statistici”, completează Andrei. 

„N-am mai avut niciun episod maniacal, datorită medicației. De opt ani sunt ok.” 

Sindicatul Polițiștilor Europeni EUROPOL: Agenții de poliție români nu au minime noțiuni în ceea ce privește psihologia

Ministerul de Interne și implicit Poliția Română nu au reușit, în toți acești ani, să răspundă nevoii de instruire a agenților care se confruntă, la intervenții, cu persoane tulburate. Mai mult, nici măcar în cadrul propriilor forțe de ordine, statul nu recunoaște că ar exista vreun fenomen sau că vreun polițist ar putea să sufere vreodată de depresie. La PressOne, liderul sindicatului EUROPOL, Cosmin Andreica, vorbește de colegi de-ai lui care „încă aplică metode clasice, prin cătușe” și, mai grav de atât, de o lipsă cronică de interes. 

„Polițiștii nu sunt pregătiți și nu li se furnizează o pregătire de specialitate cu privire la modalitatea în care ei trebuie să interacționeze cu cetățenii și mai ales cu aceste categorii din grupurile vulnerabile, cum sunt și persoanele cu afecțiuni psihice”, afirmă Cosmin Andreica. 

Situație în care fiecare polițist face cam cum îl taie capul. „În teren, în funcție de situație, fiecare polițist se adaptează după propriile competențe și aptitudini, fără însă a exista criterii clare, modalități de lucru unitare pe care să le cunoască polițiștii în momentul când acționează.

Se merge în continuare neoficial pe cele câteva mari principii care au guvernat Miliția și Poliția Română de-a lungul timpului: orientarea la fața locului. Lucru lăsat la latitudinea fiecărui polițist, să aprecieze cum să acționeze sau vorbească cu persoanele respective.”

Liderul sindical admite că de multe ori se ajunge la violență, la folosirea forței sau la ultraj la adresa polițiștilor, tocmai pentru că tot ei nu sunt capabili să recunoască semnele unor tulburări psihice și să acționeze în consecință, după o metodă însușită. 

Așa că tot inițiative private, ale unor pacienți sau persoane care s-au confruntat cu probleme își propun să mai schimbe câte ceva din România brută.

Equilibrium se numește asociația pe care a înființat-o Andrei, după experiențele dure prin care a trecut, inclusiv cu cei care ar fi trebui să-l protejeze. Equilibrium ajută persoane cu tulburare bipolară sau depresie de cinci ani, cu resurse minime și o mână de voluntari. 

„Îmi doresc să facem educație la licee și în Poliție”, spune Andrei, care crede că medicii chemați la intervenții știu, de obicei, ce se întâmplă cu un om aflat într-un episod maniacal. Din nou, nu și Poliția Română, susține el.

„Un băiat de la Cluj i-a chemat pe polițiști la cafea și i-a convins că nu are nimic. El fiind în episod maniacal, dar manipulator. La București am avut un caz cu o fată care a mers la mall dimineață și a stat până spre închidere. A făcut credite la toate băncile care emit carduri pe loc și a cheltuit zeci de mii de lei, într-o singură zi. Prietenii și familia erau disperați. Am chemat Poliția și Salvarea și apoi s-a luat Poliția de mine. Ce legătură am eu cu ea? De ce am intervenit să o internăm? A trebuit să insist că încercăm să-i facem un bine. Polițiștii mă întrebau de ce am i-am amestecat pe ei și de ce am abuzat de numărul 112.”

Chiar și în cazul prevăzut de lege în care Poliția sau forțele de ordine sunt solicitate de către personalul medical să intervină în cazuri în care au de-a face cu bolnavi psihic, inclusiv  agresivi, nu există, nici în anul 2021  o procedură clară, în urma căreia polițistul să știe ce are de făcut, sub ce formă intervine, dacă poate aplica cătușe, dacă urcă cu el în ambulanță sau însoțește ambulanța, revine liderul EUROPOL. 

Cosmin Andreica adaugă însă nuanțe, ce țin mai degrabă de felul prost în care e gândit sistemul: „Au fost nenumărate incidente care apoi s-au întors împotriva polițiștilor, pentru simplul motiv că procedura de intervenție nu e reglementată. Orice făceau, se întorcea și s-a întors împotriva lor, de-a lungul timpului.” 

Stigmatizarea la locul de muncă și mentalitatea societății: „Lasă-i pe ăia, că sunt nebuni”

O altă nuanță invocată de reprezentantul polițiștilor vizează riscurile la care s-ar expune salariații Ministerului de Interne, mai ales dacă ei înșiși ar fi vulnerabili sau fragili emoțional. 

Teoretic nu se confruntă cu astfel de situații, pentru că în mintea statului, polițiștii români nu sunt depresivi vreodată. Practic însă, se întâmplă, iar pandemia agravează situația. 

„Sindicatul EUROPOL a constatat o creștere foarte mare a numărului de cazuri de depresie în rândul polițiștilor și de burnout. Lipsa de personal a dus la situații în care un polițist suplinește activitatea a trei-patru colegi. Aceste riscuri la locul de muncă nu sunt studiate și instituția nu are interesul să le documenteze. Dacă le-ar documenta, cred situația ar fi critică în sistem și atunci ar trebui să acționeze. Când îi întrebăm ne comunică faptul că nu există astfel de cazuri în Poliția Română, ceea ce e fals”, susține Cosmin Andreica.  

Din nou, teoretic, polițiștii români pot beneficia de consiliere din partea unui psiholog al unității. „Practic, 9 din 10 polițiști ne-au spus că nu-l cunosc pe psiholog și că nu l-au văzut niciodată”, e una din concluziile EUROPOL. 

Cosmin Andreica reclamă la PressOne și lipsa de confidențialitate și de încredere din partea unui polițist care trece prin depresie sau epuizare (burnout). 

Cum e în Poliția Română, așa e și în societate. O confirmă Andrei, pentru care singura „variantă de ajutor” de la stat e ridicarea pacientului cu Salvarea și Poliția și transferul său la camera de gardă a unui spital de psihiatrie. Contribuie la toate acestea și atitudinea noastră, a tuturor din jur. 

„Mulți sunt tratați acasă sau pe ascuns, să nu se audă, să nu se vadă în evidențe medicale. Le e teamă că pot rămâne fără serviciu, fără carnet de șofer sau chiar fără familii. 

În societatea noastră poți să ajungi efectiv să mori de foame. Nu te mai angajează nimeni dacă știe că ai o afecțiune psihică. Angajatorii nu știu și nu înțeleg că tulburarea bipolară de exemplu este o boală gestionabilă, care se poate ține sub control fără probleme.”

Doar un român din 100 declară deschis să suferă de depresie cronică. foto: Alex Olaru

În cele mai multe cazuri, continuă Andrei, oamenii ținuți în serviciu nu mai au nicio șansă de promovare în ierarhia unei companii. „Sunt ținuți tocmai pentru că reprezintă un risc reputațional, mai ales în companiile mari. Să nu se audă că l-au dat afară pe unul care are o tulburare psihică. În companiile mici și medii se întâmplă să fie dați afară.”

La asociația Equilibrium abia s-au găsit patru terapeuți voluntari care să lucreze cu cei în nevoie. Îl întreb pe Andrei, la final, dacă generațiile ceva mai fragede, care vorbesc mult mai deschis despre depresie sau tulburări psihice, ar putea să schimbe România, din acest punct de vedere. 

În legile care ar trebui să protejeze drepturile persoanelor vulnerabile din România, inclusiv ale celor care suferă de afecțiuni sau tulburări psihice, sunt stipulate drepturi fundamentale, printre care accesul la servicii medicale și îngrijire sau dreptul de a nu fi discriminat. 

În România europeană, Andrei a fost legat  de un calorifer într-o secție de Poliție și lăsat dezbrăcat, spre amuzamentul celor de acolo. Câțiva ani mai târziu, la tribuna Parlamentului, un premier demis își acuză concurenții politici că fac parte „dintr-un partid bipolar”, iar președintele vorbește de „un stat eșuat.”

Legea nr. 487 din 2002, articolul 35 le reamintește însă tuturor: „Orice persoană care suferă de tulburări psihice sau care este îngrijită ca atare trebuie tratată cu omenie şi în respectul demnităţii umane şi să fie apărată împotriva oricărei forme de exploatare economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor vătămătoare şi degradante.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€