România aia care nu mai vine

Bianca Felseghi

Senior Editor

Pe un zid din apropierea universității unde am învățat e o descriere precisă a unei vieți de om trăite în România: You walked so much for so little - Atât de mult efort pentru o răsplată atât de mică. 

Am în minte un moment de care m-am atașat, un moment înghețat în timp, care a durat numai o fracțiune, dar care pe urmă s-a dilatat în memoria mea afectivă, ca și când ar fi durat săptămâni și ani și a făcut România din capul meu să arate altfel.

E un moment din 2017. Ca și în povestea asta mai recentă cu Schengen-ul, internetul și bula mea mocneau de câteva zile, fiindcă Guvernul de atunci făcea tango cu ceea ce avea să devină OUG 13. Toată luna decembrie 2016 politicienii s-au jucat așa cu nervii noștri, și acum mi-e rău amintindu-mi tupeul și aroganța lui Florin Iordache.

Ziua aceea de 31 ianuarie, după Anul Nou, când nu eram încă dezmeticiți, s-a petrecut cu glumițe. Și internetul nostru e bun la glumițe. E brici. Apoi, pe la 10 seara, paginile social media au luat foc, rostogolindu-se ca un incendiu de pădure australian: au dat-o?! AU DAT-O!!! Nu pot să cred! Au dat ordonanța de urgență! 

31 ianuarie 2017. Piața Victoriei, București. Protest împotriva OUG 13. Foto: Ioana Epure

La distanță de cinci ani de la acea noapte, înțeleg că ceea ce a produs scânteia furioasă nu a fost conținutul acelui act normativ. A fost atitudinea legiuitorului, de a-și stinge țigara chiar în șura de fân. A fost aroganța mustăcită a prim-ministrului Grindeanu - poate vă mai amintiți cum obișnuia să rotunjească vorbele care îi ieșeau din gură și cum clătina din cap când vorbea, ca și când ar fi fost un fin cunoscător al firii omenești. A fost nervozitatea prost simulată a acestei cozi de topor, Florin Iordache, în care am văzut atunci un comisar politic bolșevic. Să fi avut o armă la îndemână și o înclinare de cap din partea șefului de partid, ne-ar fi arătat el ce pățesc curioșii care vor să adreseze încă o altă întrebare. 

Noi știm mai bine! Dacă am trage linie, așa s-ar traduce acea decizie politică. Iar siguranța cu care a fost rostită i-a făcut pe mulți dintre noi să se îndoiască spunându-și, măi, poate chiar știu ei ceva, știu mai bine!

Dar în noaptea aceea, 31 ianuarie 2017, când am ieșit din casă într-un Cluj leneș, altminteri adormit și conservator și adânc înfofolit în păturică, l-am găsit mugind în Piața Unirii. M-am simțit ca în atacul ăla final din Întoarcerea Regelui, când Aragorn le spune oștenilor adunați în fața Porții Negre a Mordorului: O să vină o zi când curajul oamenilor va dispărea, o zi când ne vom părăsi prietenii și vom rupe toate legăturile de loialitate. Dar azi nu e ziua aia! Azi luptăm!

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Circa 10% din populația Clujului a ieșit în stradă pe 31 ianuarie 2017. Foto: Lepedus-Sisko Péter

Oamenii au urlat cu furie pe străzi până spre dimineață. A fost atât de subită această revărsare de frustrare, care lumina străzile orașului tăcut ca o cometă teleghidată, încât forțele de ordine abia apucaseră să se adune. Mulțimea se agrega la fiecare 20-30 de minute și vedeam jandarmii anxioși urmărindu-ne și dând telefoane disperate, să ceară întăriri. Atunci mi-am zis că e Revoluția generației mele. Mi-am zis: acum definitivăm schimbarea aia din 1989. Mi-am zis că acum nu mai este cale de mers înapoi. 

31 ianuarie 2017. Piața Victoriei, București. Protest împotriva OUG 13. Foto: Ioana Epure

Dacă derulăm pe repede înainte toți acești șase ani, ei bine, realizez că atunci eram tânără și acum sunt ceea ce am putea spune că e un om de vârstă mijlocie. Am schimbat prefixul. În numai cinci ani, acea speranță vitală care a înflorit într-un ianuarie geros, a devenit o mâzgă de care te ștergi compulsiv pe picioare într-un alt ianuarie, cald și bolnăvicios. 

Acum câteva săptămâni, o prietenă mi-a trimis un link către un studiu elaborat de un psiholog american, despre iluziile colective pe care le nutrim în comunitățile din care ne tragem. Iluzia colectivă a unei generații devine valoare, normă de viață pentru generația următoare, spunea în rezumat. Practic, ceea ce vine după noi e ficțiunea pe care tot noi am creat-o și am alimentat-o, fără să fi avut însă curajul să o experimentăm pe propria piele. 

Părinții noștri au visat să poată pleca. Fantezia lor a fost o lume fără cortina de fier, o lume în culori, ca-n Neckermann-urile pe care le studiau fascinați știind că nu o să aibă niciodată nimic din ceea ce li se înfățișa în acel catalog. Așa s-ar explica de ce mania generației mele este să plece dincolo.

Pentru noi această evadare a devenit aproape sinonimă cu realizarea personală și profesională. Practic cine rămâne acasă, în țară, se ratează. Toți vrem să plecăm. Să ne luăm lumea în cap. Dacă am avut copii mai devreme, i-am trimis și pe ei afară. Tot ce am produs, în materie de creiere, a fost și este pentru export. 

Poate de aceea Schengen-ul e așa un vis și produce o asemenea pasiune. Practic, proiectul de țară al politicienilor zilei este promisiunea că vom putea pleca mai repede încotro vedem cu ochii. Spectrul spațiului liber de circulație în UE ni se flutură pe sub ochi, la fel ca Neckermann-urile acelea care ne făceau părinții să simtă gustul frustrării. 

Proiecție de mesaje la protestul din 5 februarie 2017. Foto Lucian Muntean

În schimb, iluzia generației mele e reîntoarcerea. Satul, căsuța, organicul, ecologicul, agricultura de subzistență, home-made-ul, ca un fel de revers-advers visului înstrăinării cu care ne-au populat sufletele părinții noștri. Numai că România la care visăm e tot la ani lumină distanță de instagram și stă lipită încă de corpul inert al satelor din care au fugit chiar ei, înrolându-se în fabrici și uzine, însetați de asfalt și sătui de zloată. 

Noi, la 40-ish de ani, nu mai vrem să auzim de revolte în România. Nici de vot. Nici de politică. Vrem doar să ne mutăm la țară, să muncim și să ne creștem copiii cât de bine ne pricepem și fără să mai dăm drumul la televizorul cu politică vreodată. Niciodată. 

Sunt niște ani - vecini cu ianuarie ăsta inspirator de care mă pornisem să scriu - de când am realizat în câte dimensiuni și secole distincte se poate trăi în țara asta. Și o spun cu patimă și cu ură, de când am văzut cum unei bătrâne de 80 de ani a venit un ONG să îi monteze, pentru prima oară în viața ei, un bec alimentat solar, în casă.

A trăit 80 de ani în același loc. Cu un stâlp de electricitate în curte. Fără să aibă banii ca să ceară racordarea. Și fără ca cineva dintre diriguitorii comunei să se sinchisească de acest neajuns. 80 de ani!

Am intrat în adăpostul unui bărbat, care la cei 70 de ani ai săi, trăia cu o sobă și un pat, fără masă și scaune, mâncând din șezut, dintre perne, și care își căra singur în spate bușteni de foc. Avea o farfurie de tablă și o lingură. Când am plecat din căsuța aceea, care aducea mai curând a sălaș de animale, m-am întrebat: cum or fi serile lungi de iarnă pentru acest om? Ce face el? Ce gânduri îi frământă mintea atunci când se uită la flăcările care fac umbră pe pereții de lut? Gândește? Vede? Se roagă? 

Dacă e ceva de spus despre România de la țară e că nu seamănă nici pe departe cu lumea aia a lui Ioan Moș Roată din Magazinul Istoric, în care diriguitorul țării acceptă cu modestie moralitatea și judecata dreaptă a omului de rând. Festivismul care îmbracă orice prilej istoric pare incapabil să se rupă de retorica asta, de spoiala naționalistă. Ca și când am fi incapabili să distingem realitatea. Ca și când am fi prea proști să înțelegem ce e în spatele steagului. Ca și când am fi prea naivi să vorbim articulat despre problemele noastre și despre soluțiile care ar putea produce schimbarea. Dar poate că, într-adevăr, știu ei mai bine… 

Acum șase ani, în ianuarie era un frig uscat afară, numai oamenii ce mai încălzeau nopțile cu prezența lor, cu energia lor care antrena speranța ca într-o centrifugă, cu cercuri tot mai largi. Ni se părea că apărând justiția, făcând scut în jurul unei idei despre care ni s-a spus că e esențială în democrație, eram pe cale să schimbăm fața României pe mâine. Cuvinte mari.

Tot într-un ianuarie, de data asta într-unul ploios, am ajuns în punctul în care ministrul Justiției ne dezvăluie înaintea judecătorului care urmează să fie sentința dintr-un dosar penal, programat să aibă termen luna viitoare. 

Atât de mult efort pentru o răsplată atât de mică.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€