Fotografiile din articol: Ioana Epure

În ziua în care m-am decis să merg la terapie, mi-am dat seama că am nevoie de cuvinte

Am intrat prima oară în cabinetul terapeutului meu într-o zi de martie. Era soare afară și, în timp ce așteptam pe canapeaua de la recepție, aveam în minte imaginea aia din filme a pacientului care stă întins pe canapea și povestește, în timp ce terapeutul, neapărat bătrân, bărbos și îmbrăcat în costum, notează în carnețel observații din care va extrage, la sfârșitul sesiunii, un diagnostic care îi va transforma complet viața omului de pe canapea. 

Aveam ochii umflați și mă durea capul: cu o seară înainte stătusem cu ochii în tavan până dimineață, apoi, incapabilă să muncesc, intrasem într-un cerc vicios de vinovăție potențată de oboseală și anxietate, care mă scosese complet din circuit. 

În ziua în care m-am decis să merg la terapie, mi-am dat seama că am nevoie de cuvinte: de nume științifice pentru niște stări care, de ani buni, mi se păreau imaginare, un răsfăț de millennial cu prea mult timp liber. Probleme inventate de o minte odihnită. 

Aș fi fost la fel de mulțumită să aud, din gura unui specialist, oricare din variante: „N-ai nicio problemă, ți s-a urât cu binele”, sau „Suferi de boala X”, cu un nume complicat de reținut, cu o definiție, cu un tratament. 

Prima variantă mi se părea mult mai probabilă. De altfel, de-aia mi-a și luat ani buni până când am decis să caut un psihoterapeut. Nu înțelegeam de ce un om tânăr, sănătos, cu o viață care, pe hârtie cel puțin, era bună – aveam prieteni, o relație bună cu familia, un job, un partener – ar simți, săptămâni la rând, uneori luni, că nu se poate da jos din pat.

Ilustrație de Maria Dimancea

Nu înțelegeam de ce uneori, când rămâneam singură în casă, mă trezeam plângând ore în șir cu sughițuri. Din momentul în care se încuia ușa, uneori nu treceau nici cinci minute până când mă prăbușeam pe hol, cuprinsă de o stare de disperare pe care nu o înțelegeam, nu o puteam defini și pentru care mă judecam aspru. E doar în mintea ta. Ești o răsfățată.

În restul vieții mele, făceam aproape totul pe pilot automat, fără să simt mare lucru. Nu mă bucura aproape nimic cu adevărat, dar nici nu știam cum să recunosc asta. Mă gândeam că asta se întâmplă când devii adult: toate emoțiile se estompează și ajungi să trăiești într-un soi de paralizie emoțională, în care îți e totuna, orice s-ar întâmpla.

Pentru că îmi era teamă că e ceva în neregulă cu mine, vorbeam rar despre momentele halucinante de alunecare în hău care mă chinuiau. Iar prietenii mei, deși formau o insulă de protecție pe care puteam să mă retrag când și când, nu aveau răspunsuri pentru mine. 

Într-o combinație de teamă, vinovăție și sentiment de absolută lipsă de control asupra vieții mele, trăiam mecanic, obsedată de ideea că e ceva stricat la mine și că, într-o zi, toată lumea o să-și dea seama de asta. Și că atunci, în momentul, ăla or să realizeze cu toții că sunt, de fapt, o impostoare în propria mea viață. Și că o să rămân singură. 

Foto: Ioana Epure

„Deși mintea ne controlează viața și sănătatea psihoemoțională, parcă uităm că există”

Între 4 și 6 decembrie 2021, la o căutare rapidă prin presa locală, poți afla că în Botoșani o tânără farmacistă e plânsă de o întreagă comunitate, după ce și-a pus capăt zilelor, că un tânăr de 22 de ani s-a sinucis în Cluj-Napoca, aruncându-se de la etaj, la fel ca un angajat al Spitalului Judeţean Arad și un bărbat de 70 de ani, care s-a aruncat în gol de la un etaj superior al Spitalului Militar din Cluj Napoca

Tot în intervalul respectiv, un tânăr de 21 de ani din Măcin s-a sinucis, după ce a intrat cu mașina într-un copac. 

Toate astea în doar trei zile.

Acum suntem în modul de șoc. Când treci printr-o criză, nu-ți dai seama prin ce treci. Nu te uiți nici în stânga, nici în dreapta, faci față de la o zi la alta, ai adrenalina la maxim și asta te face să nu simți durerea și să faci cortizol, un alt hormon al stresului, care te ține în picioare chiar și la cote de avarie, dar asta nu poate dura la nesfârșit. La un moment dat va veni nota de plată. Pe care o s-o resimțim cu toții din plin”, spunea pentru PressOne psihiatrul Vlad Stroescu, într-un material din aprilie 2020, în care atrăgeam atenția asupra felului în care starea de urgență afecta atunci mii de români cu afecțiuni psihice, care rămăseseră, în acea perioadă, cu acces limitat la o serie de servicii medicale de care depindea sănătatea lor. 

A trecut un an și jumătate de atunci și, deși pandemia este departe de a se fi terminat, nota de plată a venit, se pare, mai devreme. Asta în ciuda faptului că sănătatea mintală a ajuns, așa cum spune pentru PressOne psihiatrul Mihai Bran, co-fondator ATLAS, în sfârșit, un subiect de discuție de care nu ne mai temem: „Odată cu pandemia am descoperit și apa caldă, care se numește «sănătate mintală»”.

Foto: Ioana Epure

Pandemia de coronavirus a dus la o creștere cu 60% a numărului de cazuri de anxietate și cu aproape 40% a cazurilor de depresie. Mai bine de jumătate dintre acestea au avut nevoie de spitalizare, spune un studiu al Institutului de Psihiatrie Socola din Iași, remis Libertatea. 

O estimare a specialiștilor, adaugă psihiatrul Mihai Bran, spune că tot valul ăsta va persista minim trei ani după încheierea pandemiei. Iar pandemia este departe de a se fi încheiat. 

Însă oamenii se duc târziu la psiholog sau la psihiatru. Și mulți români au crescut cu ideea că la specialistul în sănătate mintală se duc doar „nebunii”, că dacă nu ești în stare să-ți rezolvi singur problemele nu ești un bărbat adevărat sau o mamă suficient de bună și cu gândul că ce se întâmplă în capul lor e mai puțin important decât alte lucruri în viață, măsurabile. 

Astfel, cu toate că numărul cazurilor de tulburări psihice a crescut substanțial în perioada pandemiei, doar 1% dintre români declară că suferă de depresie cronică, potrivit Eurostat

Practic, suntem un monument de reziliență mintală. 

Deși mintea ne controlează viața și sănătatea psihoemoțională, parcă uităm că există”, explică psihologul Andrei Alexandrescu. 

Iar faptul că statul român nu decontează aproape deloc psihoterapia e una din probleme. 

Suntem țara în care nu putem să ne identificăm propriile emoții, nu știm să le numim”, mai adaugă Andrei Alexandrescu. „Foarte multă lume nu înțelege că nu există sănătate pe de-a întregul fără sănătate mintală.” 


Câteodată, noaptea, am început să visez că mă duc la petreceri pe tocuri, în rochii. Știi, locurile alea în care puteai să fii o persoană adevărată. Mă trezesc dimineață și mă îmbrac cu aceleași haine. Acum că e iarnă, dacă ies nici nu contează dacă peste pijamale îmi trag blugii și un pulover.

Uităm uneori că lucrurile care ne definesc ca oameni sunt mai mult decât munca, mâncarea, joburile și relațiile. Că sunt lucrurile mărunte. Libertatea de a sta până la trei dimineața că vrei tu, dansând undeva. De a merge pe jos acasă noaptea. De a îmbrățișa un prieten, care nici măcar nu-ți e așa prieten, doar că ești in a good mood și ai chef de asta. Ziua de mâine. Oare unde merg mâine? Oare cu ce mă îmbrac la întâlnirea aia? 

Cum naiba putem să fim atât de orbi, mă întreb uneori, și să ne imaginăm că viețile noastre sunt doar mâncare, somn și adăpost? Nici pentru animale lucrurile nu sunt doar despre asta. Închide un câine într-un țarc, fă-i o cușcă, și dă-i de mâncare tot ce vrea. Dar nu-l scoate de acolo. După o lună o să turbeze. (decembrie 2020, fragment din corespondența autoarei către psihoterapeutul ei)


De ce să merg la terapie, când pot să vorbesc cu prietenii mei despre ce mă apasă? 

De ce să merg la terapie, când sunt un adult și ar trebui să pot să-mi rezolv singur problemele? De ce să dau bani, ca să mă asculte un străin vorbind despre viața mea? 

Răspunsul scurt: pentru că prietenii și psihoterapeutul au roluri diferite în viețile noastre. „Unul e antrenat să facă meseria asta, altul ți-e prieten. Principiul care se aplică e ca atunci când avem o firmă. Dacă avem nevoie de cineva care să ne facă contabilitatea, putem să întrebăm pe toată lumea sau pe prieteni sau să apelăm la un contabil, care e specializat în domeniul respectiv”, explică Andrei Alexandrescu. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

De-asta a și apărut această profesie, pentru că noi nu conștientizăm foarte multe lucruri simple. Noi nu suntem capabili – pentru că o foarte mare parte a experiențelor noastre, a acțiunilor noastre, a emoțiilor noastre, sunt o parte subconștientă, noi nu avem puterea să vedem absolut totul de unii singuri. Și avem nevoie de cineva din afară, care să poată să își dea seama ce se întâmplă în universul nostru interior. E foarte important ca cineva să ne facă conștienți de anumite procese inconștiente din cauza cărora ne comportăm într-un anumit fel.” 

Ilustrație de Maria Dimancea

„Mi-a luat ani să pricep că terapeutul nu e prieten”

Irina are 38 de ani, e din București, lucrează în marketing și a făcut aproape șase ani de psihoterapie. A ajuns în cabinetul specialistului în mijlocul unei crize, așa cum ajung mulți dintre noi și i-a luat mult timp să înțeleagă distincția dintre acesta și prietenii care îi erau alături. „Am încercat luni în șir să-mi scot terapeutul la bere. Luni am zis? Ani. Mi-a luat ani să pricep că terapeutul nu e prieten, oricât de mare simți că ar fi chimia cu el, oricâte subiecte în comun ai avea și oricât de minunate ar fi conversațiile. Relația terapeutică e diferită de orice altă relație iar asta e exact ce trebuie atunci când scopul tău e vindecarea și schimbarea”, spune ea. 

Andrei Alexandrescu e de acord. Spune că nici nu contează ce școală de terapie urmează profesionistul, relația terapeutică e 70, poate chiar 80% din procesul de vindecare. Și că în primul rând omul din fața ta te ajută să treci peste probleme, nu tehnicile lui.

Mai mult, un psiholog își poate schimba rolul pe care îl are față de tine, ca să îți dea afecțiunea sau validarea care ți-au lipsit întotdeauna de la un om important din viața ta. „Îți poate da aprecierea pe care n-ai avut-o niciodată, sau poate avea rolul de părinte pe care nu l-ai avut niciodată, poate avea rolul unui prieten adevărat, pe care omul crede că l-a avut, dar poate de fapt nu l-a avut în dezvoltarea lui.


Azi a început ca de obicei. Cu o piesă pe repeat pe care o ascult obsesiv în mașină, în timp ce conduc absentă prin trafic, făcând tot felul de drumuri care îmi mănâncă zilele. Cu sentimentul că nu vreau să ajung acasă, pentru că acasă nu e nimic. Am parcat mașina și, tot ca de obicei, am fumat o țigară în parcare, în timp ce am mai ascultat încă odată aceeași piesă, încercând să amân cât pot să intru în bloc. 

Apoi am urcat acasă.

M-am dus în bucătărie și m-am holbat absentă pe geam la stradă și la coloana de mașini. Apoi m-am holbat un sfert de oră la un cuțit din bucătărie, imaginându-mi diverse întrebuințări pentru el. Simțeam că cineva mă strânge de gât, și că dacă nu mă rănesc într-un fel cu el n-o să mai pot să respir. Și atunci mi-am dat seama că nu vreau să folosesc în niciun fel cuțitul ăla, pentru că nu o să schimbe lucrurile cu nimic. M-am gândit să sun pe cineva, dar sunt foarte, foarte singură.

As vrea să mă întorc în multe momente ale vieții mele, să le trăiesc altfel, să învăț lucruri din ele. Pentru că n-am trăit nimic. Au trecut pe lângă mine, le-am văzut, ca pe trenuri în gară, și le-am lăsat să meargă mai departe, din spatele geamului meu de sticlă. (septembrie 2016, fragment din corespondența autoarei către psihoterapeutul ei)

Terapeutul nu te judecă 

„De ce ai venit aici?”

A fost prima întrebare pe care am primit-o în cabinetul terapeutului. N-am știut ce să răspund. Am încercat să descriu cât de cât ce mi se întâmpla, cu toată autoironia și sarcasmul de care eram capabilă. El stătea pe un scaun, eu stăteam pe un scaun, între noi stătea câinele meu, pe care l-am cărat ani de zile după mine peste tot, ca pe o cârjă emoțională. O minunată cârjă emoțională. Simțeam că trebuie să am o problemă mare ca să am dreptul să stau acolo, și problemele mele păreau mici. Și mă simțeam jenată povestindu-i-le unui străin. Toată lumea are probleme, nu? 

Foto: Ioana Epure

Da, sigur, poți vorbi despre problemele tale personale și cu un prieten apropiat (și e preferabil sa ai astfel de oameni în jur), însă, în acest caz, poate interveni masiv subiectivismul, modul în care te raportezi la acel om și el la tine și relația pe care o aveți”, spune și Diana, de 39 de ani, din București, care a încheiat recent aproape doi ani de terapie. 

Pentru că prietenii fac parte din sistemul tău individual, sunt în apropierea noastră. Iar un om care face parte din sistemul tău poate că e chiar parte din problemă. „Poate că un om are niște simptome și din cauza faptului că grupul de prieteni nu este cel care să-i favorizeze dezvoltarea în continuare”, explică Andrei Alexandrescu. 

Uneori, nu poți împărtăși anumite lucruri și nu poți aborda anumite subiecte cu o persoană apropiată, de teamă că te va judeca sau te va iubi mai puțin sau pentru că nu vrei să o încarci negativ cu problemele tale, lucruri care nu se întâmplă cu un terapeut”, spune Diana. 

În cabinet este ca într-un tablou de Hopper”, adaugă ea. „Există acele limite bine trasate, acel spațiu care poate părea chiar steril, din care dispar obișnuința, familiarul, toate lucrurile care ne condiționează inconștient, și rămâne doar un cadru în care poți gândi mai clar, mai concret”, adaugă ea. 

Un specialist în domeniul sănătății e antrenat să asculte, prietenii sunt antrenați să răspundă”, adaugă Andrei Alexandrescu. „Prietenul vrea să dea sfaturi, să spună ce crede el că e mai bine pentru tine, sau ce-a făcut el în anumite situații. Rolul prieteniei nu e să facem terapie unii cu alții.

Și da, terapeutul e un străin, dar ăsta e un lucru bun.

Cristi, de 33 de ani, spune că n-a avut o problemă în a se deschide față de un om pe care nu-l cunoaște. Însă faptul că a ajuns în cabinet într-un moment dificil nici nu i-a dat prea multe variante: „Oricum nu le mai puteam ține în mine”, spune el. „În fața unui străin e mai ușor să exprimi lucrurile fără teama de judecată sau că o să înceapă să te evite de a doua zi sau că o să poarte mâneci lungi pentru că i-ai mărturisit că ai un fetiș ciudat pentru coate. Iar străinul ăla nu e un străin de la magazinul din colț, e un specialist, cu asta se ocupă și te poate ghida mai bine decat prietenii tăi. Dacă rămâi în drum cu mașina noaptea în pustietate, ai mai degrabă nevoie de o platformă și de un mecanic decât de un pulover să-ți țină de cald.” 

„Mai e un factor acolo, care se numește calitatea vieții. Și care se măsoară”

N-avem încredere nici în psihiatru. Psihiatrul e „omul cu pastilele”, te face să te simți cu un pas mai aproape de „spitalul de nebuni”, iar ideea unei rețete medicale te face să-ți imaginezi că ești cu adevărat stricat. 

Dacă te duci la un psiholog înseamnă că nu ești atât de «nebun» cât ești dacă te duci la un psihiatru”, explică Mihai Bran. „Oamenii asociază psihiatria cu nebunia, cu ghilimelele de rigoare. Și cred că psihiatrul o să-ți dea pastile, care iarăși sunt asociate greșit, și că alea or să-ți dea dependență, că o să fii sedat, că te îngrașă, că te fac impotent. Da, ca orice medicamente, pot avea niște efecte secundare, dar dacă sunt administrate corect, sub supraveghere medicală, nu se întâmplă nimic. 

Au salvat multe vieți.

Oamenii nu știu nici că poți să te duci la psihiatru, să stai de vorbă cu el și el să te îndrume doar către psihoterapie. Și că nici măcar medicamentele nu sunt un buton minune care te repară instantaneu: majoritatea antidepresivelor încep să-și facă efectul abia după după 2-3 săptămâni. 

Însă cu medicamentele poți ieși dintr-un episod depresiv într-o lună, poate două, explică psihiatrul Mihai Bran. „Fără medicație poate să dureze și un an sau mai mult. Merită să pierzi timpul ăsta? Am mai avut cazuri de oameni care n-au vrut să ia, și da, au ieșit din episoadele depresive. Dar s-au chinuit luni bune, poate chiar ani. 

Mai e un factor acolo, care se numește calitatea vieții. Și care se măsoară. Ok, nu iei medicamente, dar ai o viață nasoală, merită?”, se întreabă medicul. 

Dacă ai o problemă și vezi că nu ieși din ea, cu cât o să trăiești așa, cu atât suferința va fi din ce în ce mai mare”, concluzionează psihologul Andrei Alexandrescu. „Mulți o duc până la finalul vieții. Trăiesc în aceleași tipare de gândire contraproductive pentru ei, trăiesc în suferință, pentru că au crezut că își pot rezolva probleme singuri sau s-au întrebat: «Ce să-mi zică mie un specialist?».

Foto: Ioana Epure

Epilog

Am cel puțin trei ani din viață din care, nici până în ziua de azi, nu-mi amintesc aproape nimic. În care toate zilele, experiențele, stările, se pierd într-un amestec în capul meu, într-un fel de ghiveci neinteligibil, o viață care parcă a fost trăită de altcineva, ca-n Invasion of the Body Snatchers – nicidecum de mine. Trei ani în care doar am asistat la toate evenimentele din viața mea, le-am urmărit de la distanță, de undeva din corpul meu, unde eram închisă, într-un soi de întuneric difuz, incapabilă să fac contact cu lumea exterioară.

Când toate stările mele au primit un nume, m-am bucurat. În sfârșit erau ceva concret. Un diagnostic. Și, deci, și o potențială rezolvare. În sfârșit aveam un plan. 

A fost prima oară, după mulți ani, când am reînceput să mă simt eu însămi. 

Au trecut șase ani și jumătate din ziua aia de martie. Și-mi amintesc fiecare zi din anii care au urmat.


Această serie despre depresia la români este susținută de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”, prin care se dorește conștientizarea impactului tulburărilor depresive majore asupra a mii de români.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...