Poveștile bărbaților români care fac psihoterapie: "Vin când le-a ajuns cuțitul la os"

„Bărbații nu trebuie să vorbească de emoții. Asta am învățat acasă, de când eram foarte mic. Tata îmi zicea să nu plâng când plângeam pentru că aveam nevoie să-mi descarc emoțiile și, în general, ai mei mă îndemnau să nu fiu supărat. Îmi negau efectiv emoțiile negative”, își descrie Alex, 35 de ani, primele lecții de educație emoțională primite în copilărie. 

În ciuda deprinderilor învățate atunci, Alex se numără printre puținii bărbați români care au recunoscut cândva că sunt deprimați și au avut resurse să facă ceva în privința asta. Mai exact, să meargă la terapie. 

Un studiu Eurostat publicat recent arată că doar 1% dintre români se declară deprimați, în timp ce estimări mai vechi indicau că cel puțin 5% suferă din cauza depresiei. Oricare ar fi cifrele exacte, defalcarea datelor Eurostat în funcție de gen scoate la suprafață o distincție interesantă: doar 0,7% dintre bărbații români se declară deprimați, în timp ce procentajul româncelor care fac asta se ridică la 1,3%. Cum studiul se bazează pe ce spun respondenții despre ei înșiși, nu pe statistici culese de la diverse instituții ale statului, pare că unei femei din România îi este mai ușor să admită că are o problemă decât îi este unui bărbat.  

Problema nu este pur românească. Conform aceluiași studiu Eurostat, discrepanța femei-bărbați există mai peste tot în Europa, iar un ghid publicat în urmă cu doi ani de Asociația Americană de Psihologie (APA) arăta că bărbații sunt mai puțin dispuși decât femeile să caute ajutor pentru probleme de sănătate mintală, cu toate că-s de 3,5 ori mai predispuși să se sinucidă. Elaborat de-a lungul a 13 ani și bazat pe 40 de ani de cercetare în domeniu, documentul APA identifică și o potențială cauză a fenomenului: normele tradiționale de masculinitate, care pun prea mult preț pe stoicism, competiție, dominanță și agresivitate, și prea puțin pe exprimarea deschisă a vulnerabilității. 

Adică fix ce a învățat și Alex în familie.

 „Nu mai plânge, că ești băiat mare!” 

„Dacă plângi, te faci de râs!” 

„Plânsul e pentru fete și femei!”

Ca bărbat român, e aproape imposibil să nu fi auzit îndemnuri din sfera asta cel puțin o dată de-a lungul copilăriei sau adolescenței, dacă nu și mai târziu. De multe ori, le auzi venind din gurile altor bărbați români. Spectrul de emoții la care ai acces și pe care le poți exprima public sau chiar privat este limitat. 

„E ok să fii bucuros, e ok să fii dezgustat, iar furia e cumva acceptată la nivel implicit, dar explicit nu. În sensul că e ok pentru un bărbat să țipe, să dea cu pumnu-n masă, dar nu-i spui «bravo, că ai făcut așa», îți pui întrebarea «ce a făcut celălalt de l-a adus în starea asta?»”, rezumă psihoterapeutul Răzvan Prală spectrul limitat de emoții la care au acces majoritatea clienților săi, până să ajungă în terapie. 

În climatul ăsta, găsirea unui bărbat român dispus nu doar să vorbească deschis despre faptul că suferă din cauza depresiei sau anxietății, dar să și caute ajutor în sensul ăsta, poate părea un demers dificil, mai ales când te uiți pe date și vezi cât de puțini sunt românii care merg la psiholog. 

De pildă, un studiu ATLAS (platformă online de servicii psihologice) de acum câțiva ani arăta că un specialist român din domeniu vede, în medie, doar 3,9 clienți pe zi. Fenomen explicabil și prin faptul că mersul la psiholog te poate costa de la 100 de lei/ședință în sus, iar decontarea serviciilor de sănătate mintală prin casa de asigurări se poate dovedi un proces anevoios, de cele mai multe ori. 

Răzvan spune că, dintre clienții lui, între 30 și 40% sunt bărbați. Cel mai tânăr are 19 ani, cel mai în vârstă pe care l-a avut vreodată avea 54 de ani, iar majoritatea au studii superioare și activează în cercuri sociale în care mersul la terapie a fost normalizat. De altfel, toți cei cinci bărbați intervievați de PressOne se încadrează aproape perfect în acest eșantion demografic: au studii superioare, sunt relativ tineri, își permit costul săptămânal al unei ședințe, iar în cercul lor social există persoane care au mers la rândul lor la terapie, deci și stigma asociată procesului terapeutic e drastic redusă.

De ce merg bărbații din România la terapie?

Din experiența lui Răzvan, există două situații importante care-i aduc pe bărbați în cabinetul său. În prima categorie sunt cei care apelează la psiholog în timpul unui episod acut de anxietate sau depresie, mai precis când una dintre cele două stări sau amândouă le afectează efectiv funcționalitatea. Apoi, sunt cei care vin din cauza unor probleme majore în relații, unii fiind trimiși chiar de partenerele lor de viață. 

„Nu prea mi-au venit cu probleme micuțe. Vin când le-a ajuns cuțitul la os. Dacă-l trimite partenera, e cu dus și întors, pentru că trebuie să vezi care e angajamentul lui în terapie. Pot lucra cu el, pentru că putem găsi niște obiective care să fie ale lui. Vine pe baza unor reproșuri, iar în terapie, ca să-i formezi angajamentul, trebuie să transformi reproșul ăla în ceva productiv pentru el. Să-i dea el un sens, alt sens”, explică Răzvan. 

Deseori, cele două situații despre care vorbește psihoterapeutul sunt complementare, în sensul că episodul acut de depresie sau anxietate e cauzat de o problemă în relație, poate chiar de o despărțire. Asta a fost și experiența lui Alex, care s-a dus pentru prima dată la 32-33 de ani, după ce ieșise dintr-o relație de lungă durată. Din cauza despărțirii, îi era greu să mai țină legătura cu prietenii lui, care erau și ai fostei partenere. Ori trebuia să se vadă el cu ei, ori ea, nu puteau merge împreună. Atunci și-a dat seama că nu mai poate continua așa și are niște lucruri de rezolvat. 

„N-a fost prima dată când m-am gândit la asta. M-am întrebat dacă n-ar trebui să fac și eu cu un an înaintea despărțirii, ea făcea deja. Nu știu ce m-a oprit atunci, cred că faptul că era ceva foarte nou pentru mine. Deși știam de la alți prieteni, mai exact prietene, cum e”, explică bărbatul. 

E rușinos să fii deschis și vulnerabil, dar e ok să te anesteziezi cu droguri sau alcool

În plus, Alex asocia și o anumită stigmă mersului la terapie, mai ales ca bărbat. Pe lângă fuga de emoții sau vorbit despre emoții – deprinsă în familie – a trebuit să ajungă la facultate pentru a-și da seama că poate discuta și despre lucruri mai personale sau emoționale cu amicii săi. Dar în afara ocazionalelor descărcări sufletești, n-avea alte instrumente de gestionare a episoadelor depresive. Se închidea în el și căuta o activitate care să-i distragă atenția. Se uita la seriale, se juca jocuri video, lucra la ceva. De regulă, trecerea timpului era cea care-i mai atenua suferința, dar fără a-i rezolva cu adevărat problemele. 

„Dacă nu te atingi de lucrurile alea, nu au cum să dispară. Și e mai rău când le îngropi. Crezi că dacă nu te gândești la ele, se evaporă. Dar, de fapt, se adună și ajungi în momente de anxietate puternică, în care ai atacuri de panică pe stradă”, își descrie Alex fostele întâlniri cu depresia și anxietatea.

Tendința asta, de a-și îngropa sau ignora problemele, o avea și Mihai, 28 de ani. De fiecare dată când trecea printr-un episod depresiv, ori îl lăsa să treacă de la sine, fără nicio intervenție din partea lui, ori recurgea la alcool și droguri. Până în pandemie, când a început să aibă atacuri de panică și insomnii, nu s-a gândit că terapia ar putea fi o soluție.

În familia lui, până de curând, nu se vorbea despre sănătate mintală. Nu pentru că ar fi fost considerat un subiect tabu, dar atitudinea generală era că viața vine la pachet cu greutăți și asta e, te descurci cum poți. Apoi, nici în cercurile de prieteni, până tot de curând, nu au existat oameni care să discute deschis despre subiect.

„Faptul că reprimarea, alcoolul și substanțele sunt cel mai vizibil mod prin care oamenii își gestionează dificultățile emoționale, m-au făcut multă vreme să cred că asta e calea. Văd mereu oameni care-și îneacă amarul în băutură sau bagă stimulente sau se prefac că problemele lor nu există, dar mai rar pe cineva care zice «băi, sunt deprimat, mă duc la terapie»”, povestește Mihai.

Refugiul în substanțe și alcool a fost și soluția aleasă de Cosmin până în 2017, când, la 25 de ani, a hotărât să înceapă terapia. Bea, fuma și începuse să folosească tot mai des droguri din clasa stimulentelor. I se părea un mecanism de coping ieftin și rapid, deși spune că la vremea aceea n-o gândea neapărat ca pe o metodă de anesteziere. Doar că, de fiecare dată, constata o coincidență stranie: dacă băga ceva, era fericit, chit că efectul era de scurtă durată. 

„Erau momente în care eram foarte trist și, dacă știam că urmează să bag ceva cu niște oameni, deveneam foarte entuziasmat. O parte din mine se gândea «bă, dar de ce sunt eu atât de entuziasmat pentru momentul ăsta de plăcere?»”, explică tânărul. Entuziasmul se ducea repede, pentru că high–urile foarte mari erau inevitabil urmate de căderi la fel de mari. Abia în terapie a înțeles că n-o poți duce așa pe termen lung, că ideal e să te păstrezi pe un făgaș mai așezat, fără a oscila permanent între extreme. 

Anestezierea cu alcool sau droguri, mai ales cu alcool, este, de altfel, un sport național. Conform unei analize realizate de Institutul Național de Sănătate Publică (INSP), 80% dintre bărbații români consumă alcool, 67% în mod excesiv, iar 2% sunt de-a dreptul dependenți. În comparație, doar 55% dintre femei sunt consumatoare, 31% în mod excesiv și abia 0,6% sunt dependente.

Când terapia te învață să pui limite și cum să fii trist

Totuși, ce înveți în terapie, la ce e bună ea?

Cosmin, care s-a dus la psiholog tot în urma unui episod depresiv cauzat de o despărțire, spune că prin terapie a înțeles mai bine felul în care funcționau relațiile sale cu oamenii, cum se raporta la ei și cum îi alegea să facă parte din viața lui. Tot mergând la ședințe, și-a dat seama că nu neapărat despărțirea l-a determinat să facă pasul cel mare, ci mai ales faptul că nu știa suficiente lucruri despre el însuși. 

Cadrul terapeutic i-a permis să-și exploreze mai în detaliu copilăria și traumele aferente, să discute deschis despre stima lui de sine, dar și să descopere idei care până atunci îi fuseseră străine, precum cea de a stabili limite clare în relațiile cu ceilalți.

„Înțelegeam ideea de a nu-i lăsa pe alții să te trateze urât, dar nu înțelegeam la propriu cum se pun limitele. Ușor, ușor, am început să observ unele transformări la mine. Inițial mă simțeam vinovat de transformările astea, pentru că, din moment ce nu știam cum să pun limite, mi se părea că atunci când le pun, sunt un om rău, agresiv. Dar nu era vorba despre asta, pur și simplu nu eram eu obișnuit să mă tratez cu respect”, spune Cosmin.

Odată ce a început să se cunoască mai bine, i-a fost și mai ușor să gestioneze episoadele depresive. Ele n-au dispărut complet, ca printr-o minune, doar pentru că a pus piciorul în cabinetul unui psihoterapeut. Dar, treptat, a devenit mult mai echipat emoțional, mult mai pregătit să le facă față. Înainte, fiecare episod de cădere venea la pachet cu incapacitatea de a face lucruri, un soi de paralizie emoțională. Moment în care el căuta să-și distragă atenția, să uite.

Astăzi, după ani de terapie, a învățat să fie trist, să-și dea voie să fie trist, nu-și mai face mii de gânduri că e ceva în neregulă cu el dacă nu plesnește constant de fericire. 

„Mulți dintre clienții mei nu știu să gestioneze emoțiile astea, pentru că li s-a băgat în cap că nu e ok. În terapie au ocazia să le exploreze. Trebuie învățați să nu fugă, ci să vadă ce trezesc ele, cum ajung să se manifeste și dacă se justifică sau nu. Până la urmă, au și emoțiile astea rolul lor. Tristețea, de exemplu, are rolul de retragere, de meditare la problemă, de comunicare celorlalți că ceva nu e ok, să vină către tine”, explică psihoterapeutul Răzvan Prală. 

Când terapia îți permite să funcționezi în societate

Lui Laurențiu, 37 de ani, terapia a fost cea care i-a permis să fie funcțional după o perioadă lungă în care se simțise paralizat de anxietate și credea că îi lipsește complet controlul asupra vieții lui. Prima încercare a avut loc în 2015, într-o perioadă în care nu avea loc de muncă, părinții îl băteau la cap în legătură cu asta și cu faptul că-i neînsurat, iar fratele cel mare îl presa să dea examenul pentru permisul auto. Era convins că dacă ar încerca să-și caute de lucru, n-ar putea face față interviului. A și avut o tentativă în sensul ăsta. A fost chemat la un interviu și, când mai era doar o persoană înaintea lui, n-a mai putut sta, începuse să transpire și să respire ca după o oră de alergat. 

„M-am înmuiat complet, așa că am șters-o”, povestește Laurențiu. S-a așezat pe o bancă, l-a sunat pe fratele lui și l-a rugat să-l ajute cu plata unei ședințe de terapie. Deși n-a avut rețineri în privința mersului la psiholog în sine, anxietatea l-a urmărit și în timpul procesului terapeutic. De pildă, când a ajuns la ușa cabinetului, a încercat să anticipeze întrebările care urmau să-i fie puse, încercând totodată să-și pregătească cele mai bune și corecte răspunsuri pe care le-ar putea da. Parcă se ducea la examen sau interogatoriu, nu la terapie. La toate astea se adăuga frământarea că va trebui să se deschidă, în premieră, în fața unei persoane străine.

De atunci și până acum, Laurențiu a reușit să facă aproape doi ani de terapie, în trei reprize. N-a scăpat complet de problemă, ba chiar episoadele de anxietate au revenit în forță în ultima vreme, doar că e mult mai funcțional decât atunci când a început. Din 2015 încoace, a reușit să pună pe picioare un club local de astronomie, să aibă un job stabil, a început și o colaborare cu o revistă de popularizare a științei, iar acum se simte mai confortabil în preajma altor oameni. După ce se liniștesc lucrurile cu pandemia și mai strânge niște bani, spune că vrea să se apuce din nou.

Când afecțiunea de care suferi te împiedică să faci terapie

Alex, Cosmin, Mihai și Laurențiu au putut să facă pasul cel mare. Dar ce te faci când ai vrea să-l faci, dar nu ești convins că va funcționa sau că vei putea duce procesul terapeutic până la capăt? Cu ezitarea asta se confruntă și Nicu, 31 de ani, care în 2016 a început să creadă că suferă de ceea ce specialiștii numesc tulburare de deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD). 

Pentru el, ADHD-ul se manifestă printr-o inabilitate cronică de a-și duce orice sarcină până la capăt fără eforturi foarte mari de a se automotiva. Înainte de a se apuca de ceva, procrastinează cu orele, pierzând vremea pe site-uri și social media, fapt care-i amplifică stările de anxietate, mai ales când îi suflă deadline-urile în ceafă. I se întâmplă nu doar la muncă, ci și în viața personală, când știe că are planuri cu cineva. 

„Când m-am dus la clinică, aveam probleme la serviciu, mi se atrăsese atenție asupra performanței de vreo trei ori, deși era cel mai relaxat mediu în care am lucrat vreodată”, explică Nicu.

A încercat să obțină un diagnostic oficial la o clinică privată din Cluj, unde un specialist i-a spus că e „doar” anxios, așa că i-a prescris Xanax (medicament anxiolitic) și l-a trimis la o terapeută. Aceasta i-a dat de înțeles că ar avea ADHD și ar trebui să înceapă terapia, doar că fix în perioada aia urma să se mute în Marea Britanie și n-a mai avut răbdare să înceapă o chestie nouă pe care știa că trebuie s-o întrerupă. În UK, a obținut în sfârșit diagnosticul, a primit și medicație care să-l ajute cu problemele de concentrare, doar că efectele adverse s-au dovedit prea puternice pentru el.

„Pe lângă efectele clasice cauzate de stimulente, gen gură uscată, am început să am dureri musculare la gambe, nu-mi venea să mă plimb mai mult de cinci minute. Iar cireașa de pe tort a fost o alergie, o roșeață dureroasă apărută pe lângă gură”, explică bărbatul. 

De atunci, a încercat să țină lucrurile sub control prin meditație și suplimente naturiste. Opțiunea terapiei a devenit și ea tot mai prezentă în gândurile lui, doar că are rețineri. Nu din rușine sau pentru că ar avea prejudecăți în privința bărbaților care aleg să facă asta. Îl îngrozește, însă, tot procesul prin care ar trece, că ar trebui să fie vulnerabil, să-și pună toată viața pe tapet, așteptând validare, sfaturi de viață sau mecanisme de coping. În plus, știe că mersul la terapie presupune perseverență, răbdare, că există posibilitatea să nu nimerească terapeutul potrivit, lucruri ce vin în conflict cu modul lui de funcționare, care îl împinge să caute rezultate imediate.

„E aproape ca dating-ul, din punctul ăsta de vedere. Poate nu-ți iese din prima și trebuie să cauți iar și în mintea mea apare o nouă potențială sursă de frustrare, în loc să mă ajute”, spune Nicu.

Cui îi spui că faci terapie?

Dacă n-ai călcat niciodată în cabinetul unui psiholog, e foarte posibil ca percepția ta asupra procesului terapeutic să fie informată de filme, pop culture și stereotipuri locale privind sănătatea mintală. Pentru unii, psihologul e acolo unde merg „nebunii”. Pentru alții, terapia e echivalentă cu a-ți spune oful unui prieten în timp ce serviți amândoi o bere. Tu zici ce probleme ai, terapeutul dă sugestii, sfaturi, tu pui în aplicare sau nu, iar acolo se încheie tot. 

Alex s-a lovit chiar recent de percepția asta, în timp ce-i povestea unui prieten despre experiența sa cu mersul la psiholog. 

„I-am explicat că e și o poziție de putere acolo, că e cineva de încredere, un specialist. Terapeutul tău nu e prietenul tău, e o distincție foarte clară. E un profesionist care te ajută pe tine și în niciun caz nu-ți spune ce să faci. Te ajută să te înțelegi, poate să schimbi ceva la tine. Dacă terapeutul îți spune ce să faci, ăla nu e un terapeut bun din start. A fost greu să-l facă să înțeleagă că nu e ce credea el”, povestește bărbatul.

Stereotipurile de tipul acesta sunt cele care-i împiedică pe unii bărbați să abordeze subiectul cu oricine, în orice context. E relativ ușor să le spună prietenilor, amicilor, poate chiar și colegilor de muncă, dar nu anumitor membri ai familiei. Cosmin povestește că, mult timp, doar prietenii foarte apropiați și sora sa au știut că merge la terapie. Dacă se afla într-un grup mare de oameni, evita să vorbească despre asta, de teamă că mersul la terapie ar fi fost privit ca o slăbiciune pe care alții ar fi putut s-o exploateze. Acum nu mai are stresul ăsta, poate discuta cu aproape oricine, dar spune că părinții lui nu știu nici până în ziua de astăzi că a făcut sau face terapie. 

„Nu m-ar stigmatiza, dar cred că s-ar îngrijora foarte tare, ei mereu m-au considerat un băiat mai sensibil”, explică tânărul.

În schimb, părinții lui Alex știu că merge la terapie, le-a spus-o chiar el. Tatăl îl întreabă deseori de ce o face, de ce are nevoie de așa ceva? I-a explicat, dar spune că explicațiile au zburat pe deasupra capului său și crede-n continuare că terapia e cam degeaba. De cealaltă parte, mama sa a luat-o foarte personal, iar la un moment dat a început să întrebe dacă nu a greșit ea cu ceva.

„Doar le pusesem o întrebare de cum eram eu când eram foarte mic, înainte să-mi pot aminti. Că multe traume se întâmplă până în trei ani și nu ai de unde să știi de ele decât de la ceilalți. La un moment dat, acum doi ani, a zis «hai că vin în București și merg la terapie cu tine, hai să facem împreună». Eu îi spuneam că nu așa funcționează, că nu se poate băga în terapia mea. Există terapie de familie, dar trebuie să vreau eu, să propun”, își amintește Alex.

Această serie despre depresia la români este susținută de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”, prin care se dorește conștientizarea impactului tulburărilor depresive majore asupra a mii de români.