Gheorghe Ciuhandu: Am făcut razie la ţigani şi m-am trezit încondeiat la Bruxelles

Bianca Felseghi

Senior Editor

Fostul primar Gheorghe Ciuhandu s-ar fi bucurat în liniște de pensie dacă n-ar fi apărut știrile despre ancheta DNA cu privire la vânzarea a 967 de imobile, majoritatea aflate în centrul vechi al Timişoarei.

Ciuhandu a fost primar timp de patru mandate, din 1996 în 2012. Au fost 16 ani în care Timișoara a renăscut, înainte să alunece, din nou, în letargie.

Au fost anii cei mai efervescenți cultural și economic, dar și perioada în care, cum s-a aflat ulterior, au proliferat tranzacțiile dubioase cu imobile naționalizate, construcțiile nelegale și ocuparea centrului istoric de către clanurile de romi.

„În perioada 1996-2015, mai mulți funcționari publici din cadrul Primăriei municipiului Timișoara, precum și alte persoane și-au încălcat atribuțiile legate de aplicarea Legii 112/1995 și au deposedat Statul Român de 967 de imobile, majoritatea aflate în centrul vechi al orașului, producând un prejudiciu estimat la 40 de milioane euro în dauna statului”, se spune într-un comunicat dat publicităţii de DNA în 17 februarie.

Gheorghe Ciuhandu este un personaj care iscă dispute când îi menționezi numele în oraș: în timp ce unii timișoreni îi elogiază reușitele, alții îl consideră vinovat că ar fi închis ochii la vânzarea pe bucăți a unei părți însemnate din patrimoniul construit.

A fost primar în timpul preşedinţiei lui Emil Constantinescu, în ultimul mandat al lui Ion Iliescu și în 8 dintre cei 10 ani petrecuți la Cotroceni de Traian Băsescu.

După risipirea Convenției Democrate (CDR), el a păstrat încrederea majorităţii timișorenilor, în ciuda resurecției puternicului PSD al lui Adrian Năstase. Ulterior, după marele shift al puterii naționale către PDL, Gheorghe Ciuhandu – încă membru al unui partid care nu mai conta – a rămas să conducă marele oraș din vestul țării.

Cum răspunde acuzațiilor care i se aduc și ce compromisuri trebuie să facă un primar care nu are spatele asigurat de partid, despre aceste subiecte şi încă altele am vorbit în interviul care urmează.

– În 17 februarie ați fost audiat la DNA, iar la ieșire ați declarat aşa: „Consider că actuala legislație penală cu privire la abuzul în serviciu permite trimiterea în judecată și chiar și condamnarea unor persoane nevinovate…”

– Da, îmi mențin această declarație. În primul rând, văd, cu toată modestia, că în toată țara sunt trimiși oameni în judecată, mai relevanți, mai anonimi, și dup-aceea se dovedește că fie nu întrunesc condiția de a fi trimiși în judecată, fie dosarele care s-au întocmit nu sunt relevante.

Nu contest că sunt și oameni care, dintr-un motiv sau altul, au călcat pe bec. Dacă sunt și corupți dovediți, trebuie anchetați, judecați la modul corect, arătându-li-se drepturile. La noi, din păcate, judecata nu îți respectă întotdeauna dreptul de om, mai ales în faza preliminară – ca să mă refer doar la defilatul cu cătușe.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Deci, în astfel de situații întemeiate, trebuie lăsată justiția să aprecieze, iar acei oameni să suporte consecințele.

Dar, din păcate, la noi judecata e din start ipotecată de această manieră: dacă ești chemat la DNA, pentru opinia publică ești deja vinovat și condamnat. Nu vreau să vă spun din experiența mea personală, fiincă nici soției mele, nici familiei mele nu le e totuna…

Gheorghe Ciuhandu s-a prezentat la DNA pe 17 februarie, fiind suspect într-un dosar privind vânzarea unor imobile din Timișoara. Foto: Liviu Albei / Inquam Photos

Agenția Națională de Integritate m-a verificat timp de doi ani de zile, iar 18 instituții ale statului nu m-au găsit cu nimic.

16 ani am fost primar țărănist într-o țară în care 12 ani am făcut opoziție. După 10 ani de zile m-au găsit cu Poli, iar după 20 de ani, cu aceste case. Eu nu neg dreptul autorităților de-a te lua la întrebări. E foarte corect. Dar cred că, până la proba contrarie, și eu mă simt nevinovat efectiv și-ntr-un caz, și-n altul…

Toate actele pe care le-am iscălit în decurs de 16 ani au avut aviz de oportunitate și aviz de legalitate. Avizul de oportunitate venea din partea Direcțiilor sau Serviciilor de specialitate, care apreciau oportunitatea vânzării apartamentelor, în cazul în speță, iar legalitatea era certificată de juriști.

Cred că în Timișoara s-au vândut vreo mie și ceva de locuințe; eu sunt vizat cu 61 de contracte ilegale, iar succesorul meu, cu două.

La 1.300 de apartamente, dacă judecați, asta înseamnă vreo 4-5%, cam procentajul pe care îl are doamna Kövesi cu plagiatul. Nu insinuez nimic, asta e, se poate greși.

Dacă greșeala e dovedită, o plătești civil, penal sau administrativ, cum se întâmplă și-n alte țări, dar nu stigmatizezi din capul locului niște oameni și funcționari că au făcut-o intenționat și că au luat șpagă.

– Dar acuzațiile concrete ale DNA-ului ce spun?

– Mi-au înșirat în față 61 de contracte. Acestea sunt considerate a fi nelegale pentru că s-au vândut pe Legea 112/1995, iar ei spun că nu s-au respectat condițiile legii.

– Adică aceia care le-au cumpărat nu erau chiriași la momentul când s-a dat undă verde la cumpărare.

– Da. Acuma, dacă vă uitați pe Legea 112, ea nu are o asemenea prevedere. Prevederea asta s-a inserat după vreun an de zile, într-o Hotărâre de Guvern care aproba norme metodologice.

Eu nu-s jurist, să apreciez dacă o Hotărâre de Guvern putea să intervină în esența unei legi. Dar, la momentul respectiv, aceste vânzări se făceau de către oameni specializați, care certificau legalitatea. Erau funcționari publici, care făceau evaluarea apartamentelor, dacă existau debite, dacă nu s-au produs daune.

Atunci am introdus, pe lângă actele cerute după lege, și o declarație pe proprie răspundere a chiriașului doritor de-a deveni proprietar, prin care să spună că întrunește condițiile legii. Vă dați seama, nu știi ce zace în om…

Una dintre străzile din apropierea Parcului Rozelor din Timișoara pe care au fost ridicate palate. Foto: Raul Ștef

– Dar cât timp ați fost în Primărie, n-ați auzit discuții despre funcționari corupți din instituția pe care o conduceați?

– Doamnă, eu nu am auzit astfel de lucruri. În acești 16 ani, niciodată n-am fost sesizat c-ar fi ceva nereguli…

– De nicăieri, nici de cetățeni, nici de instituții?

– Din nicio parte! M-au chemat la DNA pe data de 17 februarie și mi-au pus un dosar în față, mi-au spus că sunt suspect într-un dosar în care sunt vizate 61 de vânzări, considerate de dumnealor ilegale. Când au început dosarul, eu eram plecat din Primărie de trei ani.

– Ați găsit vreo explicație pentru care această anchetă a întârziat atât de mult?

– N-am găsit. M-au luat ca din oală. În 16 februarie, la ora 10, mi-au cerut ca a doua zi să fiu în București. Eu am și eu o suferință, ați văzut că merg mai greu, am niște probleme. Le-am spus că nu mă simt bine, au zis că, dacă nu mă duc, trimit ei oameni după mine, nu știu ce. Și m-am dus, normal.

Discuția a fost corectă. Am zis – Domnule, nu am ce declarații să dau. Mă iei la întrebări pentru perioada din 2000 până în 18 aprilie 2008? Au trecut 17 ani de zile. Eu mai știu?

1.300 de locuințe a vândut Primăria. În Timișoara, în acei ani, s-au vândut 10.300 de locuințe, dintre care 9.000 au vândut Oficiul Județean de Vânzare a Locuințelor (OJVL) și ADP-ul, fosta Urbis, fosta societate a domeniului public.

Procedura v-o mai explic o dată.

Chiriașul care dorea să devină proprietar mergea la formațiunea de cartier – erau formațiuni ale societății de domeniu public – și acolo depunea o solicitare. Aici era verificată suprafața, dacă achită chiria, dacă n-a depreciat locuința prin lucrări neautorizate, dacă n-a creat daune.

Dup-aceea, pe această bază, era preluată solicitarea, care era avizată și juridic. Asta se făcea la nivelul Compartimentului de Administrație Locativă și la nivelul Direcției de Patrimoniu.

Erau patru semnături care atestau că treaba este în regulă. Abia apoi se făcea contractul. Pe contract era, din nou, semnătura directorului de la Patrimoniu, a Serviciului Juridic din Primărie, a directorului economic și a primarului.

Până la mine erau 5-6 filtre. Eu am introdus un regulament de ordine internă și un regulament de funcționare. Fiecare funcționar avea fișa postului, se știa exact circuitul hârtiilor, totul era la vedere.

Având aceste responsabilități stipulate clar, eu nu mă mai puneam să verific suprafețe, evaluări, asta nu era treaba mea. Le consideram de bune. Eu primeam zilnic de ordinul sutelor de acte.

Nu consider că am făcut niciun abuz. Nu vreau să dau vina pe funcționarii publici, că și ei erau atestați, dar nici nu pot să îmi asum fie incompetența, fie necinstea unora sau altora.

– Excludeți ca în Primărie să se fi falsificat hârtii? Ceea ce vi se reproșează, de fapt, este tăcerea…

– Nu am primit niciodată vreo sesizare. Vorbesc acuma de Legea 112. Nu m-a sesizat nici Camera de Conturi – ăștia făceau controale anual. Iar dacă s-au întâmplat, în cei 16 ani, eu nu am știut. N-am avut informații.

Atunci când am avut probleme și când am fost sesizat, am intervenit. Am intervenit, de exemplu, în cazurile cu casele țigănești unde s-au făcut falsuri, s-a umblat la CF-uri: am dat în penal și m-am implicat.

Dar acolo chiar și în Primărie am avut o persoană, o femeie, care într-adevăr era în culpă și am avut o dovadă… Dar eu nu m-am putut lega de oameni așa…

– Ați îndepărtat-o pe acea angajată din Primărie?

– Doamna aceea a mers în instanță și știu c-a plecat, până la urmă, din Primărie. Am avut pe urmă la Urbanism niște probleme cu oameni pe care i-am prins și i-am pașaportat. Dar și aici am avut dovezi clare.

Altfel, se întâmplă ca atunci, după ce-a scos Boc nenorocirea aia de Ordonanță prin care 25% dintre angajații primăriilor au trebuit să plece. Am căutat să rezolv în felul următor: să plece întâi cei bolnavi, cei în prag de pensionare. Până la urmă însă a trebuit să renunț și la alți oameni, ca să mă încadrez în numerele formulate de domnul Boc.

Și, evident, m-am orientat după caracterizările lor. Și au dat în judecată Primăria și au câștigat și au fost reintegrați. Ce vreau să spun cu asta: nu m-am legat de oameni decât când am avut dovezi certe.

De exemplu, m-am despărțit de arhitectul-șef, fost coleg, un om foarte competent. Dar, la un moment dat, aveam tot felul de dezacorduri. Nu vreau să intru în detalii, să dezgrop morții. Dar eu știu ce înseamnă să te legi de-un om pe nedrept.

Eu nici nu vreau să dramatizez. De când m-am născut și până la Revoluție, întotdeauna am răspuns pentru greșelile altora și nu am vrut să mi se reproșeze mie că eu fac la fel cu alții.

Am fost foarte circumspect și am căutat să fiu foarte exact și corect. Ăsta-i paradoxul – că m-am ferit să creez abuzuri și acum sunt acuzat de abuz în serviciu.

– Ajungem, din nou, la poziția dumneavoastră de la ieșirea de la DNA și, implicit, la discuția care a scos în stradă sute de mii de oameni în februarie…

– Putem discuta pe tema abuzului în serviciu. Așa cum îl definește legislația, e foarte lax. Se poate interpreta oricum, și DNA-ul asta face. În loc să fie o definiție exactă și să analizeze cum se face în Franța sau Germania, țări care ne reproșează așa-zisa corupție…

Și aici putem discuta. Abuzul în funcție devine corupție când e însoțit de luare de mită, de trafic de influență. Este conex corupției, și doar la noi există această anomalie.

 „Am sechestru pe o treime din venituri, după 43 de ani de muncă, din care 16 ca primar, fără să fi luat vreun sfanț. Dacă aș fi luat, credeți că eu, primar țărănist, rezistam atâta cu ăștia la Putere?”

Se poate sancționa și administrativ, civil: plătești o amendă, daună, prejudicii. Dar, în Germania, abuzul în serviciu este judecat penal când atentezi la libertatea omului, de exemplu, cu bună știință, să îl privezi de anumite drepturi.

DNA-ul lucrează 70% pe abuz în serviciu și numai 30% pe alte fapte de corupție. Ar trebui să se numează Direcția Națională Antiabuz. Să știm o treabă.

Prin această atitudine, singuri ne batem cuie în tălpi. Toată Europa ne consideră corupții corupților. Or, la noi, actele de corupție, de dare și luare de mită, trafic de influență, însușire de foloase necuvenite, acestea sunt minoritare în domeniul de activitate al DNA.

Eu am un apartament făcut pe vremea comuniștilor și am sechestru pe jumătate din el, pus de DNA. Am sechestru pe o treime din venituri, după 43 de ani de muncă, din care 16 ca primar, fără să fi luat vreun sfanț. Dacă aș fi luat, credeți că eu, primar țărănist, rezistam atâta cu ăștia la putere?

– Ați rămas la periferia sistemului?

– Eu, din 2000 în 2012, deși eram primar de mare municipiu, n-am fost înștiințat de SRI sau de SIE că sunt probleme. Păi, problemele cu țiganii SIE ar fi trebuit să le știe, iar SRI-ul – la fel.

Am demolat clădiri, total sau parțial, vreo șapte sau opt, inclusiv un monument funerar. Nu mă laud cu asta, că, fiind inginer constructor, știu ce greu se fac, dar am avut sentințe judecătorești ca să pot demola.

Și au venit prefectul PSD al județului, cu Mădălin Voicu, care era deputat PSD, cu Florin Călinescu, care era consilierul de imagine al ministrului Ioan Rus, să facă presiuni asupra mea să nu demolez. Tot cu circ.

Poliția nu a intervenit. N-am avut Poliție Locală decât din 2006, și de-asta m-am și grăbit: după Sectorul 2 din București, am fost primul oraș care a creat-o, fiindcă altfel nu aveam niciun instrument.

Când, prin 2004 sau 2005, am intrat cu razie prin piețele unde se vindeau țigări, în urma unei înțelegeri cu Jandarmeria, m-a sunat ministrul de Interne – Domnule, cum îți permiți să scoți Jandarmeria, Poliția? Și ce era acolo în Piața Iosefin, de notorietate? Veneau sârbii, veneau ucrainenii, toți vindeau țigări.

Am făcut razie la țigani, care veneau prin octombrie din Sălaj şi Mureș și dădeau iama prin periferiile Timișoarei, iar oamenii mă alertau.

Am pus Poliția Locală pe ei. Rezultatul: m-am trezit la Bruxelles, în Parlamentul European, încondeiat de o organizație cu drepturile romilor din Ungaria. A venit şi de la Ministerul de Externe să dau explicații ce și cum. Toți se fac că nu le știu acuma, dar atunci le știau și tăceau.

Eu am căutat să mă lupt cu indivizii ăștia, iar acum se spune despre mine că am avut afaceri cu ei… N-am avut nicio afacere, doamnă, n-am avut niciun fel de concurs, nici de la notari, nici de la instanțe, nici de la Poliție.

Cât despre Servicii, eu nici n-am știut cine-i șef la SRI în 2000-2012. Înainte, până în 2000, mai colaborasem, dar atunci eram, cum ar veni, la Putere. Dup-aia am fost scurtcircuitat din toate punctele de vedere. Inclusiv Fiscul a făcut-o.

Le-am spus – Domnule, la impozite și taxe auto nu e problemă, că astea erau mici. Problema era de a taxa la urbanism. Când am avut sentințe, i-am demolat și era problemă la venituri.

De unde aveau ăștia atâția bani? Asta nu mai era treaba mea, era treaba ANAF-ului şi a SIE! Am avut informații, primite tot din mediul țigănesc, că un anumit personaj de relevanță de aici – n-am să-i dau numele, de etnie romă – e în oraşul Offenbach din Germania și că stă acolo.

Am cerut la Primăria din Offenbach – Dați-mi date despre omul ăsta, că e unul dintre cei care fac rele în Timișoara. Primăria mi-a răspuns că e cetățean german și că sunt date secrete, confidențiale, că nu le poate da decât pe filiera Ministerului de Externe, vă dați seama.

Eu voiam să văd ce face prin Germania, de unde vin banii cu care vine în Timişoara și face pe-aici tot felul de minuni. Asta a fost viața mea.

– De ce a ajuns Timișoara să fie vânată nu doar de speculanți imobiliari, ci și de faimoasele clanuri de romi?

– Fiindcă Timișoara, după București, s-a dezvoltat foarte mult în perioada 1996-2012, despre care pot să vorbesc eu. Asta cu tot respectul pentru Cluj, care-i un centru cultural. Părinții mei sunt refugiați de război din Cluj în Timișoara, unde m-am născut eu.

Acum, mulți oameni nu-și mai aduc aminte, și e normal să uiți ce-a fost în 1996. Dar când am preluat eu orașul, avea un șomaj de 12-13%, nimeni nu știa sigur.

Când am plecat, șomajul era de 1%. Faptul c-am atras atâtea investiții evident că a creat acestui oraș, dincolo de dinamismul economic, și un dinamism social. Ajunseserăm să creăm o societate metropolitană de transport, ca să aducem oamenii din comune la muncă, fiindcă nu mai aveam forță de lucru.

La nivelul țării, acest lucru se știa, prețurile la imobiliare erau mai ridicate și era tentant să vii să investești, să ai o afacere, fiindcă aici lucrurile se mișcau. De asta Timișoara a atras.

Plus că, fiind zonă marginală, de graniță, tot timpul s-a manifestat un interes din partea vecinilor, că-s unguri, că-s sârbi. Mai ales sârbi: după ce noi am intrat în UE, au început să vină să lucreze aici.

– Dar clanurile de romi?

– Ăștia au apărut după 1990, nimeni nu știe în ce circumstanțe. Atunci nimeni nu se interesa cine, ce și cum.

Ei au acționat, după părerea mea, în două etape. În prima etapă, până prin 1995, au mers pe achiziționarea de terenuri la modul ilicit, pe care au început să-și clădească, fără autorizație, tot felul de clădiri.

În etapa a doua, după 1996, au evoluat și nu s-au limitat la a construi clădiri, ci au trecut la achiziționarea de bunuri imobiliare pe față. Erau și legile de așa natură și s-au folosit de ele…

– Dar au avut o pavăză, că nu puteau face de capul lor…

– Aveau avocați foarte buni, aveau notari care legalizau diverse contracte. Şi mai era mizeria, care-i făcea pe români să vândă, fie că erau proprietari reintegrați în drepturile lor de proprietate, fie că erau chiriași deveniți proprietari pe Legea 112.

De ce vindeau la ăștia? Aici, statul român nu-și pune o întrebare? De ce doar ăștia erau oamenii cu bani? Ani de zile am ridicat această problemă.

Singurul care m-a înțeles a fost primul prefect din 1996-2000, Dumitru Ganț. El era avocat. Din 2000 încolo, eu n-am mai avut dialog cu Prefectura. Și le-am spus clar: Ăștia trebuie întrebați de unde au banii.

Nu i-a întrebat nimeni! Nu le știu filierele. Dar nu vă supărați, doamnă, eu eram primar, aveam niște atribuții pe Legea 215, care se rezuma la a nu construi fără autorizație și la a-și plăti impozitele și taxele locale, care erau plătite, fiindcă erau mici.

Dar ceilalţi, de exemplu ANAF-ul, nu se interesau, domnule! Se leagă de tot felul de nenorociți care trăiesc de pe-o zi pe alta, care vând prin piețe marfă adusă din Ungaria și fac tot felul de improvizații, iar de ăștia, care veneau cu banii și sfidau pe toată lumea, nu s-a luat nimeni.

Dacă s-a ajuns până acolo încât prefectul județului să vină la mine și să-mi spună să nu pun în aplicare o hotărâre de demolare!

„Din 2000 încoace, poate trebuia să îmi pun problema și așa: «Măi, fac parte dintr-un partid care-i terminat». Totuși, eram răspunzător pentru soarta unor oameni de aici. M-am gândit de multe ori la asta.”

Dumneavoastră credeți că mie mi-a fost ușor? Și mă sunau noaptea să mă amenințe… Nu erau telefoane mobile, erau telefoane fixe, sunau și întrebau.

Am vorbit cu un procuror, mi-a cerut să fac o sesizare, să spun cine sunt și cine face lucrurile astea. Păi, eu de unde să știu cine le face? Niște indivizi, care nu se prezintă la telefon. Nu au vrut să se autosesizeze.

Asta a fost relația mea cu oamenii ăștia. Și nu o spun în apărare – poate să mă judece oricine, că n-am luat un ban și dorm liniștit.

De fapt, nu chiar așa liniștit, că văd zbuciumul în care trăiesc oamenii care mi-s apropiați, funcționarii alături de care ne poartă ticăloșii ăștia prin tribunale şi care, în virtutea obligațiilor de serviciu, au iscălit niște ordonanţări de plată, în baza unor Hotărâri de Consiliu Local pe care acuma, după 10 ani, vine un procuror și le apreciază oportunitatea.

Hotărârile sunt și acum în vigoare, dar noi suntem judecați pe baza lor. Nu vă dați seama de absurdul situației?

Arhitectură monumentală în Centrul istoric al Timișoarei. Foto: Raul Ștef

– Cum vă așteptați să evolueze noul dosar, cel cu casele?

– Stați un pic, că, dacă voiau să rezolve ceva, să dezlege misterul, îl rezolvau atunci, când eram în funcție. După 20 de ani vii și mă întrebi ce-am făcut?

Cred că miza e una politică. În momentul de față, se dorește să se vină cu cazuri de răsunet, ca să se justifice vigilența și activitatea unor instituții. Sunt mulți oameni care sunt nedreptățiți.

Bun, am vândut 61 de apartamente între 2000 şi 2008. În intervalul ăsta am avut controale în fiecare an. Editam și Raportul Primarului, în fiecare an.

O să văd acuma, mă apăr. Să schimbe legea, să pună la Primărie unul de la DNA, care să verifice fiecare contract, dacă trăim în țara asta despre care unii zic că e țara procurorilor. Eu sper să nu fie așa.

– Din 2000, de când ziceți c-ați fost tăiat de la firele scurte din administrație, n-ați simțit că sunteți neputincios și că ați pierdut frâiele orașului?

– M-am simțit neputincios în raport cu ăștia de la București. Vă spun sincer. Dar tot am reușit să aduc în Timișoara investiții, pe care oricine le poate verifica și care există, orice s-ar spune.

Pe vremuri, se scria în ziarele nemțești despre fenomenul Timișoara. Când a fost Năstase în Italia, în 2003-2004 – asta am aflat-o de curând de la consulul italian –, Berlusconi l-a întrebat de ce nu generalizează modelul Timișoara. Năstase nici nu știa că exista un model Timișoara. Nici eu nu știam că era perceput așa.

Aveam geolocație informatizată, ți se dădea locația și regimul juridic al terenului, puteai primi certificatul de urbanism într-o săptămână, în regim de urgență. În 1998, când am adus firma Continental aici, am fost la concurență cu Lituania și cu Ungaria.

Voiau să facă o mare uzină. În Lituania, terenul vizat era în litigiu între două state, nemții nu voiau să bage banii fără să aibă garanții, iar în Ungaria legislația era mult prea complicată.

Aici au venit în octombrie, iar în februarie au început șantierul. Așa a pornit avalanșa, fiindcă pe filiera lor au venit toate firmele cu care lucrau ei. Asta a fost șansa.

Noi, din taxele și impozitele locale colectate, ajunseserăm să avem venituri mai mari decât alte orașe din țară subvenționate de București. Dincolo de investițiile directe străine, am fost interesați să intrăm în programe naționale și internaționale, pe PHARE, pe ISPA, le-am exploatat din plin.

Așa am reușit să asigur o supraviețuire acestui oraș și apoi o dezvoltare. Nu vreau să spun că a fost meritul meu, să cad în păcatul actualului primar, care crede că totul începe şi se termină cu el.

– Cine-s oamenii care fac politică azi?

– Din păcate, sunt oameni de proastă calitate. Pot să compar, din experiența mea, primul Consiliu Local din 1996-2000, în primul meu mandat de primar, când Convenția era net majoritară, dar și din opoziție au venit oameni de calitate, doamnă: erau profesori universitari, oameni realizați profesional, erau tineri care erau fie universitari, fie întreprinzători, și ei veniseră efectiv din dorința de-a face ceva.

Ei bine, mandat după mandat, am constatat că această compoziție a Consiliului Local s-a deteriorat. De fiecare dată au venit tot mai slabi. Cei mai bătrâni s-au retras.

Au venit și tot felul de oameni, nu vreau acum să îi categorisesc, dar oricum nu corespundeau unor criterii pe care antecesorii lor le întruneau. Asta a fost conjunctura. Și cred că va fi tot mai prost, la cum văd că merg treburile și în plan național.

Sorin Grindeanu a fost viceprimar al Timișoarei într-unul dintre mandatele lui Ciuhandu. Foto: Lucian Muntean

– Cum explicați victoria categorică a USL în 2012, împotriva candidatului susținut de dumneavoastră? Nu ați resimțit-o ca pe un eșec personal?

– În primul rând, USL-ul era pe val. Și dacă puneau un ficus în stradă, toată lumea era cu USL, pe considerentul că, într-adevăr, Băsescu era urât, cel puțin aici în zonă.

În al doilea rând, viceprimarul pe care l-am susținut, Adrian Orza, nu s-a implicat în suficientă măsură și a luat toată treaba ușor. Eu anunțasem cu doi ani înainte că nu voi mai candida. Peste tot m-am dus cu el, l-am prezentat, l-am arătat…

Probabil populația nu l-a perceput ca atare. Orza avea calități, era tânăr, inteligent, prezentabil, dar s-a bazat pe alții. Pe mine, USL-ul m-a curtat foarte mult, deși eram hotărât să nu mai candidez.

Ei făceau sondaje, asta mi-au spus, că îi știam pe Ilie Sârbu, pe Ponta, și îmi tot spuneau să candidez, să candidez. Am refuzat. Eu în PSD nu pot să intru nici mort. Ar fi însemnat să îmi reneg toată existența de până atunci.

Iar în PNL iară nu intru. Că nu-mi plăceau figurile din PNL. Îl apreciam pe Antonescu pentru discurs, dar în afară de faptul că vorbea frumos, ca om de acțiune n-a făcut nimic.

În ianuarie 2012 m-am dus la București să discut cu USL-ul împreună cu Victor Ciorbea. El insista foarte mult să ne cuplăm cu ei, spera ca pe filiera asta să intre în Parlament, mă rog.

Ideea e că întâlnirea n-a mai avut loc. Și atunci l-am sunat pe Crin Antonescu și i-am spus că noi am venit cu inima deschisă, dar, dacă una zic și alta fac, sănătate bună!

L-am sunat pe Ponta, la fel, pe Ciorbea, la fel, și din momentul ăla m-am retras din combinația cu USL. M-am pensionat și am plecat liniștit. Sau așa am crezut atunci.

– Știind ceea ce ați aflat în cei 16 ani la Primărie, ați mai intra în politică?

– Acum n-aș intra. Nu regret, dacă mă uit în spate. Eu am intrat în PNȚ în 1990 și pe baza unor tradiții de familie. Când am intrat, a fost pentru că l-am respectat foarte mult pe domnul Coposu.

Întâmplarea face că Coposu îl cunoscuse pe taică-meu prin 1936. Tata fusese la cursurile de chimie de la Cluj și nu era activ politic în perioada aia, dar, eu știu, erau tineri amândoi, s-or fi cunoscut…

În 1991, a venit Coposu la Timișoara, la un mare miting pe care l-am organizat noi. Și atunci m-a abordat: Nu ești fiul lui…? Ba da.

Eu conduceam organizația din Timișoara, împreună cu alți colegi. Și m-a întrebat de ce nu mă implic mai serios. Eu tocmai intrasem în învățământul superior, aveam doctoratul, m-au promovat conferențiar direct, că așa era, răspundeam de un institut de cercetare și l-am pasat, i-am spus că nu sunt pregătit.

În primăvara lui 1995 a revenit Coposu la Timișoara și din nou mi-a zis: Îți fac o propunere fermă, te rog să candidezi, ai o datorie față de familie, de oraș. Și din nou am refuzat, că aveam oroare de intrat în sistem. Apoi, în noiembrie, Coposu a murit.

– Vă reproșați ceva privind felul în care ați gestionat administrația publică din Timișoara?

– Cine muncește greșește. Evident că, probabil, am făcut și eu greșeli, şi nu vreau să neg. Cred că am greșit de multe ori în evaluarea oamenilor, în sensul că am mers pe încredere, fiindcă așa am fost obișnuit, nu am mers pe ascunziș sau să promovez oameni simpatici, deși… au fost și din aceștia.

În 1996, nu puteam închide ușa de câți voiau să se înscrie în PNȚ. Îmi reproșez o prea mare încredere în anumiți oameni. Cred că majoritatea și-au meritat încrederea, dar au fost și unii pe care i-am apreciat greșit, sau am fost și eu foarte subiectiv, influențabil, nu știu.

Asta ar fi o chestiune: alegerea cadrelor, că n-am avut întotdeauna mâna cea mai bună.

Gheorghe Ciuhandu are 69 de ani. Foto: Raul Ștef.

Am văzut întotdeauna un personaj pozitiv în omul cu care am discutat, nu mi-am putut închipui că vine să mă tragă în piept sau să mă înfunde sau să-mi facă un rău. Ceea ce s-a dovedit că nu-i așa. Și se dovedește și acum.

Când ești la greu, foarte mulți se spală pe mâini. Nu mă deranjează, că poate scap și eu așa de un balast cu care m-am încărcat fără voia mea sau din prostie.

Din 2000 încoace, poate trebuia să îmi pun problema și așa: Măi, fac parte dintr-un partid care-i terminat. Totuși, eram răspunzător pentru soarta unor oameni de aici. M-am gândit de multe ori la asta.

Dar nu am putut face gestul să mă duc în PSD, în niciun caz, să mă duc în PNL sau PD sau să mă fac că plouă și să plec pe baza unor sinecuri care mi s-au promis, în diplomație. Nu am vrut. Asta e realitatea.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€