A doua revoluție a Timișoarei

Câștigarea titlului de Capitală Europeană a Culturii în 2021 este noua șansă pe care o primește Timișoara – oraș care, în ultimii 10 ani, a fost luat pe nepregătite de propria evoluție.

Trăind foarte aproape de granițe, într-un spațiu de tranzit, timișorenii ajung mai repede la Budapesta sau la Belgrad decât la București. Pentru ei, acest lucru nu e doar o realitate geografică, ci un soi de mândrie regională.

Iar din decembrie 2015, de când se circulă și pe bucățica de autostradă care unește Lugojul de Nădlac, lucrurile par că s-au precipitat și mai tare în cel mai mare oraș din vestul României.

Permanenta agitație nu înseamnă însă și mișcare ordonată. În ultimii ani, Timișoara intrase într-un con de umbră și, dacă nu primea vestea titlului din 2021, părea că își va pierde cu totul magnetismul de oraș cosmopolit şi haloul eroismului din decembrie 1989.

Cum s-a ajuns aici și care sunt avangardele creative ale Timișoarei, cele care, în noul context, pot reinventa unul dintre cele mai frumoase orașe din Europa?

``Orașele nu pot crește sub dictatură, pentru că totul rămâne neînsemnat atunci când e supravegheat`` – Herta Müller

*

Ruine

Câteva cuvinte dintr-un colț de poem al bănățencei care a câștigat premiul Nobel pentru literatură dau măsura unei istorii a oamenilor și a zidurilor care au îndurat timpul.

În urmă cu trei ani, sub Timișoara a fost descoperit un alt oraș, otoman. Un serai după tot tipicul, cu băi turcești, mori și cranii de cămile, chiar sub artera principală care unește Piața Libertății cu Piața Sfântul Gheorghe.

Ceea ce s-a găsit dedesubt a fost salvat și inclus în noul plan urbanistic. Dar marea problemă a Timișoarei rămâne ceea ce găsește la suprafață: clădirile istorice.

În 2011, potrivit datelor oficiale, în oraș existau peste 14.500 de clădiri istorice, dintre care o mare parte erau degradate în diverse stadii.

Majoritatea sunt localizate în trei zone: Cetate (Centru), cartierul Iosefin (situat în prelungirea Centrului istoric, înspre sud-vest, de-a lungul râului Bega) și cartierul Fabric (aflat în diagonală față de Iosefin, în nord-est).

Dintre aceste clădiri vechi – cele mai multe într-un oraș al României, potrivit primarului Nicolae Robu –, o parte însemnată au fost cumpărate de clanuri de romi.

Dacă adăugăm delăsarea proprietarilor și imposibilitatea legală a Primăriei de a aloca fonduri de reabilitare unor persoane private, obținem cele trei cauze majore care au făcut din Timișoara un oraș de ruine funcționale.

Una din străzile din apropierea Parcului Rozelor, acaparată de clanurile interlope. FOTO: Raul Ștef

Una dintre străzile din apropierea Parcului Rozelor care au fost acaparate de clanurile interlope. Foto: Raul Ștef

Piața Unirii a fost renovată de curând. FOTO: Raul Ștef

Piața Unirii a fost renovată de curând...

... însă numărul clădirilor care au probleme este foarte mare. FOTO: Raul Ștef

... însă numărul clădirilor cu probleme este foarte mare.

În 2005, pe filiera Agenției de Dezvoltare Internațională (GTZ) din Germania, municipalitatea timișoreană a contractat un credit nerambursabil de 5 milioane de euro.

Suma urma să fie alocată pentru reabilitarea clădirilor din cartierele istorice şi pentru alte lucrări de infrastructură.

Însă, cu toată disponibilitatea finanțatorilor, fondurile au rămas neutilizate, fiindcă nu s-a găsit niciun articol de lege în baza căruia administrația locală să poată oferi bani unor proprietari privați.

Abia în 2015, Primăria Timișoara, alături de Ordinul Arhitecților și de mai multe ONG-uri, a reușit să treacă prin Parlament, cu ajutorul unor deputați, o modificare a Legii 153 prin care autorităților locale li se permite să cofinanțeze lucrări specifice la fațadă, tâmplărie și acoperiș și să-și recupereze banii de la proprietari prin introducerea unei taxe de reabilitare a clădirilor istorice.

După încă un an, la sfârșitul lunii octombrie 2016, Consiliul Local Timișoara a lansat o dezbatere publică pe marginea așa-numitului Program de sprijin financiar.

Acest Program le-ar permite proprietarilor de clădiri istorice să solicite o finanțare nerambursabilă din fonduri publice de până la 50% din valoarea lucrărilor.

De asemenea, ei ar putea solicita un ajutor financiar de 100% din deviz, cu condiția ca, în timp, să restituie jumătate.

Sumele aflate la dispoziția Primăriei Timișoara pentru finanțarea proprietarilor particulari se ridică la aproximativ 9 milioane de euro.

Banii ar trebui cheltuiți până în 2019, urmând un calendar al "zonelor de interes": Piața Victoriei (fostă a Operei), zona Cetății, precum și zonele centrale din Iosefin și Traian.

Or, potrivit analizelor de situație, numai în zona Cetății – aflată la kilometrul zero al Timișoarei – jumătate dintre clădirile importante sunt nereabilitate, iar 17 imobile sunt chiar abandonate.

În zonele Fabric, Iosefin și Elisabetin, 60% din clădirile de patrimoniu au nevoie de reabilitare, iar 34 sunt abandonate.

Arhitecții se tem că banii nu vor ajunge și în zonele de interes 3 și 4, ceea ce va înrăutăți starea deja precară a clădirilor situate în afara perimetrului central, cel mai vizitat al orașului.

"Continuarea procesului de reabilitare și pietonizare a centrului istoric, aducerea la același standard de amenajare a Ansamblului Urban Corso și a altor zone istorice ale Timișoarei și poate mai ales investiția masivă în reabilitarea patrimoniului arhitectural (cel mai însemnat din România, constând în 14.000 de clădiri) sunt puncte pe care trebuie să le atingem în perioada următoare."

Nicolae Robu, primarul Timișoarei

Există o poezie a clădirilor impresionante care sunt lăsate în paragină, ale căror ornamente oarbe mai păstrează ceva din gloria de altădată. E cazul Cazarmei "U" – situată la doi pași de Piața Unirii – sau al Fabricii Tipografia, aflată în vecinătatea Parcului Botanic.

La începutul anilor 2000, acest gen de nostalgie a dat naștere, probabil ca-n îndepărtatul Seattle, unei mișcări underground care a făcut din Timișoara una dintre cele mai cool destinații urbane ale tinerilor interesați de muzică.

Leizaboy

FOTO: Arhiva personală

Foto: Arhiva personală Leizaboy

Leizaboy aka Calibro 45 aka Horațiu Rus (37 de ani) s-a apucat să fie DJ la Anonim TM, un radio lansat în 1998 care se hrănea dintr-o zonă muzicală non-comercială, cunoscută de o comunitate restrânsă.

Cam în aceeași perioadă, debuta tot la Timișoara TM Base Urban Electronic Sound, un festival care a creat, timp de 13 ani, o platformă pentru muzica electronică din România.

În 2012, ™ Base a sucombat, căci stilul pe care îl promova devenise prea scump și prea la modă.

În 2014, Leizaboy, Mandel și DJ Rapala, trei timișoreni îndrăgostiți de muzică, încercau încă o dată, printr-o mișcare denumită Soulheads, să sfideze agenda oficială și să se învârtă în sens invers.

"Am început să facem aceste evenimente mai private, o dată pe lună, la Electric Theatre și, spre surprinderea noastră, au prins la lume", își amintește Horațiu Rus.

"Mișcarea se numește Northern Soul, a început din Anglia, la Manchester, când a fost criza aia de n-aveau nici curent, stăteau la lumânare și mergeau la ballrooms (săli de dans – n.r.) din alea vechi.

Discurile de vinil aveau pe-o parte un hit, iar pe cealaltă, o piesă care nu era așa de cunoscută. Și atunci ei rulau fix alea, piesele de pe flip, pentru că voiau să fie mai altfel, mai hip, să fie altceva decât se dădea la radio la ora aceea."

Bucuria de a face ceva care se propagă în cercuri mici, din vorbă în vorbă, fără afișe sau anunțuri oficiale, e cu atât mai mare cu cât, grație rețelelor de socializare, fiecare știe despre fiecare unde și-a dat check-in.

La party-urile Soulheads era cool să ajungi. Dar pentru asta, trebuia să "fii din același film".

"În România, publicul merge la evenimente ca și când ar avea ochelari de cal – Dă-i înainte, să vedem ce se întâmplă. Dacă-i fain, stăm, dacă nu, mergem acasă. Suntem un popor din ăsta care n-are consecvență, azi îi fain acolo, mâine îi fain dincolo", spune Horațiu Rus, și cască plictisit.

``Am început să pun muzică, și Breakbeat, și Drum and Bass, dar cu timpul mi-a plăcut tot altă muzică. Tot timpul mi-a plăcut să nu mă axez pe-un singur stil și atâta. Mă gândeam: Mă, câtă muzică faină îi în lumea asta, e păcat de Dumnezeu de ea!`` – Leizaboy

Fostul DJ are ceva din pasiunea exploratorilor atunci când vorbește despre ceea ce-i place. A adus la Timișoara muzică de la Budapesta, Roma, Berlin, Dublin și Viena, mereu pregătit să rămână cu gura căscată când descoperă un ritm sau un artist nou.

"La Viena, de exemplu, stăteam și cinci-șase ore în magazinele de discuri. Trei sferturi din bani îi cheltuiam pe viniluri. Există un magazin – Record Shack – și acolo e un prieten de-al nostru, Jörg, care organizase scena de soul din Viena.

La început eram sceptic, căutam funk, hip-hop, iar el tot încerca să-mi bage pe gât – ascultă asta, ascultă aialaltă. Încet-încet m-a prins. Așa am ajuns la un eveniment organizat de ei și așa de tare mi-a plăcut, că am zis – gata, trebe să facem și la noi."

Între timp, DJ Mandel a plecat în Germania, iar el, Leizaboy, și-a deschis o pizzerie. Așa că mișcarea timișoreană Soulheads, chiar dacă n-a sucombat, a fost trasă pe linie moartă.

Ce s-a întâmplat cu această lume care fierbea în underground-ul timișorean, Leizaboy nu știe.

Crede, totuși, că "dispariția" ei e cauzată și de avântul pe care l-a luat Clujul, de faptul că "studenții din ungurime" nu mai caută distracția la Timișoara, acum, că au Electric Castle și Untold. (La Timișoara, ungurime i se zice zonei aflate mai în nord, județele Bihor, Cluj, Satu Mare...)

"Aerul underground e rarefiat, nu mai sunt decât aere, atâta", mai zice Leizaboy.

Horațiu Rus, pizzarul de la Pizza Napoletana.

DJ Horațiu Rus s-a făcut pizzar, iar localul său, Pizza Napoletana, e foarte "hip".

Când a decis că "nu mai ține" cu muzica underground, Horațiu Rus, alias Leizaboy, s-a apucat să facă pizza. Și-a construit un cuptor în garajul din curte și a început să învârtă aluatul. Câteodată îi ieșea, câteodată nu, așa că a trecut la aprofundarea problemei.

"Am citit tot internetul despre aluaturi și făini, m-am împrietenit c-un italian din Napoli, care lucra la Pisa, și am făcut tot ce-am putut să mă duc acolo ca să fac un curs cu el. Dacă tot am băgat bani în chestia asta, trebuia să merg mai departe."

În octombrie 2015, el a inaugurat La Pizza Napoletana, în garajul localului Electric Theatre din Timișoara.

"Îmi place ce fac. Lumea vede asta, mi se tot spune că-i bun. Io-s convins că-i bun, dar e muncă multă, de dimineața până seara. De la o chestie în care trebuia să îmi fac io pizzele mele, am ajuns să umblu pe nu știu unde cu acte, dosare, hârtii. Îmi mai zic din când în când: măi, ce fac?"

Ca să faci o pizza bună, zice Horațiu Rus, alias Calibro 45, trebuie să respecți făina, care are un timp al ei de dospire.

"Când aluatul intră la tine în corp, trebuie să nu te chinui să îl descompui în tot felul de compuși, că făina e amidon, iar amidonul e zahăr. Trebuie să-l transformi din zahăr compus în zahăr simplu. Dacă eu, pizzar-ul tău, am făcut o parte din treabă, atunci restul sunt detalii tehnice, sunt chestii personale și nu cred că trebuie să le zic."

Vechi și nou în Timișoara. FOTO: Raul Ștef

Vechi și nou în Timișoara. Foto: Raul Ștef

Re-inventarea

Timișoara s-a dezvoltat mai cu seamă prin angajatori mamuți, majoritatea străini. Grație lor, șomajul din județul Timiș este cel mai mic din România – puțin peste 1,2%.

Însă mărimea investitorilor se dovedește a fi și una dintre cauzele care au priponit Timișoara în ultimii 10 ani.

"Nu a fost încurajat și un alt tip de investiții, mai mici, ci s-a dat undă verde companiilor foarte mari, din domeniul automaticii. Rata de șomaj e foarte mică, forța de muncă disponibilă e deja angajată și, practic, Timișoara nu mai are unde să crească", consideră Nicu Fălcoi, fost pilot de vânătoare, actualmente candidat pe lista USR Timișoara pentru Senat.

45-1

În opinia lui Fălcoi, pentru ca orașul să se reinventeze, are nevoie de cât mai multe firme mici în servicii, IT și în zona tehnologiilor inovatoare.

La Timișoara nu se mai face nici măcar outsourcing, dar există clădiri întregi pentru call-center-uri, ne spune un alt candidat USR, Radu Lupan.

Cel mai mare angajator din zonă, compania de anvelope Continental, s-a extins și în zona de software pentru automobile și, după preluarea diviziei Siemens, a înghițit aproape toată forța de muncă disponibilă pe piață.

Astfel, Timișoara este principala destinație pentru căutătorii de joburi din județele Caraș-Severin, Dolj și Mehedinți.

Firmele mari din județul Timiș:

Timișoara – Delphi Packard România,
Continental, Profi Rom Food

Lugoj – Honeywell, Mondial

Sânnicolau Mare – Zoppas

Aflat la al doilea mandat, primarul Nicolae Robu, fost rector al Universității Politehnica din Timișoara, nu e de acord că orașul va trebui să se confrunte cu sine însuși.

"În ultimii ani, Timișoara a fost declarată de foruri prestigioase drept cel mai dinamic oraș din România, orașul cel mai propice pentru investiții, orașul cu cea mai ridicată calitate a vieții, orașul cu cea mai mare creștere a turismului, orașul cu rată de reușită de 100% la proiectele pe fonduri europene și cu rată de absorbție de 95,34 %", spune Nicolae Robu.

Scârț

Unul dintre spațiile unde crește liber resursa de creativitate a Timișoarei – cea care poate duce la reinventarea orașului – este Scârț Loc Lejer, aflat pe strada Zoe.

Aici funcționează un teatru independent – Auăleu, o crâșmă-culturală și, din mai 2015, Muzeul Consumatorului Comunist.

E un subsol ca o conștiință: ticsit de obiecte care ne-au asistat de-a lungul vieții în cotidianul comunist, care ne-au făcut fericiți sau de care ne-a fost teamă și pe care le-am urât.

"Cinci ani am strâns pentru acest muzeu. Oricât e el de mic și de neînsemnat, a fost vizitat de 600 și ceva de oameni, ne sună școlile. Ideea inițială a fost să reconstruim, pe cât posibil, un apartament din acea perioadă, folosind obiectele atât de ușor de recunoscut. Cam toate au aceleași culori șterse și sunt de calitate proastă. În mod paradoxal, a rezultat un inventar al consumatorului comunist, chiar dacă atunci nu prea aveai ce să consumi", spune fondatorul muzeului, Ovidiu Mihăiță.

Cei de la Scârț mizează și pe faptul că în țară nu mai există o asemenea colecție – "muzeul chiciului românesc".

Teatrul Auăleu – care înseamnă 10 oameni, de la tehnicieni la actori – e una dintre cele mai cunoscute companii independente din țară. Produce între două și patru reprezentații pe săptămână, fie în deplasare, fie acasă, la Timișoara, în micul studio amenajat într-o încăpere de la Loc Lejer.

20

14-2

18-1

Milena

La Revoluție, Milena avea aproape vârsta de a merge în clasa întâi. Venise în Timișoara la 4 ani, când tatăl ei, Mirko Atanacković, fusese numit consul general al Iugoslaviei.

"Venind din Iugoslavia, unde se trăia foarte bine la vremea respectivă, oamenii erau destul de liberi și aveau de toate, am fost șocată de ce am găsit în Romania. Predominau spaima, întunericul și tristețea.

Eu, copil mic, am observat că în magazine nu sunt jucării și dulciuri, că alți copii sunt îmbrăcați foarte diferit față de mine, că nu prea sunt mașini pe străzi și că noaptea nu este lumină decât la noi, în fața Consulatului", își amintește Milena Atanacković.

Deși era o mogâldeață, simțea durere în jurul ei. Apoi a venit Revoluția.

"Mama, sora mea și cu mine am fost evacuate în ultima clipă. Tata a rămas să-i ajute pe revoluționari. El a fost singura cale de comunicare cu exteriorul țării, din momentul izbucnirii Revoluției. A trimis o scrisoare deschisă la peste 40 de agenții de presă, informându-i despre ce se întâmpla la Timișoara.

Din acel moment, Securitatea l-a condamnat la moarte și așa s-ar fi întâmplat, poate, dacă Revoluția n-ar fi fost victorioasă și dacă timișorenii nu erau acolo, în fața Consulatului General, organizați și pregătiți să-l protejeze.

Prin intermediul lui au ajuns, pe urmă, diverse ajutoare, inclusiv cele de la Crucea Roșie din Iugoslavia, cu medicamente, haine și mâncare."

Milena Atanacković (foto)

Milena

Mirko Atanacković avea să devină primul cetățean de onoare al Timișoarei de după revoluție. Familia sa a găsit în Banatul românesc nu doar o cauză la care a aderat, ci și un refugiu.

Când să se întoarcă la Belgrad, în 1992, la sfârșitul mandatului de consul, Iugoslavia fusese deja ruptă de primele războaie. Începuse o "perioadă lungă de suferință și destrămare", spune Milena.

"Tata a refuzat să adere la Partidul Comunist, care era atunci la putere, iar din acel moment, toate ușile ni s-au închis: aproape că am rămas în stradă.

Singura nostră șansă de supraviețuire era Timișoara, unde ni s-a spus că familia Atanacković va fi mereu în siguranță. De atunci s-a creat o legătură strânsă între acest oraș și familia mea, căci doar în situațiile cele mai grele poți vedea cine-ți este adevăratul prieten", mai spune fiica fostului consul.

Milena a absolvit Facultatea de Filosofie la Novi Sad și a ales să studieze inclusiv Limba și Literatura română. Novi Sad e tocmai orașul sârbesc cu care Timișoara va împărți, în 2021, titlul de Capitală Culturală Europeană.

Apoi, în 2008, Milena s-a întors la Timișoara, iar acum lucrează la o firmă de IT. În 2016, a obținut și cetățenia română.

Despre Timișoara și Novi Sad, ea spune că au în comun minoritățile sârbă și, respectiv, română. Ambele ar putea reprezenta un model de înțelegere pentru Europa:

"Nu sunt doar din Belgrad, sunt și din Timișoara, și ăsta e principalul motiv pentru care am hotărât să devin cetățean român. Nu pot să-mi imaginez că aș putea trăi în altă parte, deși mă întorc mereu, cu nerăbdare și cu mare drag, în Belgradul meu".

Minoritatea sârbă dă o culoare aparte Timișoarei. Senzația că te afli în inima Balcanilor este, parcă, mai pregnantă decât în alte locuri.

Sârbii sunt ortodocși pe stil vechi și își țin sărbătorile după calendarul iulian. Astfel, sărbătorile de Crăciun durează, la Timișoara, două săptămâni în cap, din 25 decembrie în 7 ianuarie, iar petrecerile sârbești de Anul Nou sunt printre cele mai animate. Doar se știe: în materie de mâncăruri, băutură și dans, sârbii nu se joacă.

"Aș putea să vorbesc oricât despre mâncare", râde Milena, care s-a adaptat bine la dieta românească. Nu neagă însă că uneori îi e dor de šljivovica (țuica), ajvar (o zacuscă făcută doar din ardei copți) sau de șnițelul Karadjordjeva, denumit după un prinț al fostei familii regale sârbe ("un fel de Cordon Blue, dar mai bun").

"Nu-mi pot imagina viața fără un burek cald cu telemea și iaurt Moja Kravica de dimineață, mai ales dacă sunt la Belgrad. În schimb, în România mă bucur de delicii autohtone: prăjitura cu brânză dulce și stafide, pomana porcului, varza à la Cluj", mai spune sârboaica adoptată de Timișoara.

Când juriul internațional menit să desemneze Capitala Europeană a Culturii din 2021 a vizitat Timișoara, în septembrie 2016, reprezentantul comunității sârbe ar fi declarat: "Nu putem fi numiți reprezentanți ai minorității, aici, în Banat, pentru că pur și simplu nu ne-am simțit niciodată ca o minoritate".

Acest spirit a contribuit, fără îndoială, la alegerea orașului câștigător, alături de situarea geografică: în jurul Timișoarei, pe o rază de 300 de kilometri se află cinci țări – Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Ungaria și Serbia.

Afișe cu Lepa Brena, o vedetă a Serbiei, în anii '80.

Afișe cu cântăreața Lepa Brena, o vedetă a Serbiei în anii '80.

Cuplul Timișoara - Novi Sad

63"Decizia juriului de a nominaliza și Novi Sad, după ce Timișoara a devenit Capitală Culturală Europeană în 2021, este una care va amplifica dezvoltarea transfrontalieră, dar va și aduce în fața Europei, cu mult mai multă tărie, un model de conviețuire și interculturalitate.

Corelarea inițiativelor antreprenoriale și culturale, într-o regiune care e amenințată de emigrarea excesivă a tinerelor talente, este o decizie strategică cu efect pe termen mediu și lung.

Novi Sad e un motor economic pentru Serbia, așa cum Timișoara este pentru România, iar modelul de dezvoltare al Timișoarei a fost adoptat de Novi Sad în aceeași măsură", a declarat, pentru PressOne, primarul Nicolae Robu (foto).

*

Timișoara mai are la dispoziție patru ani pentru a-și atinge obiectivele asumate în programul de candidatură la titlul de Capitală Europeană a Culturii. Primarul Robu spune că administrația pe care o conduce este "pe deplin conștientă de anvergura proiectului".

Potrivit municipalității, bugetul alocat culturii va ajunge, până în 2021, la 11,7 milioane de euro, anual, "în afara susținerii multianuale a programului Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021, care este în valoare de 20 de milioane de euro".

Într-un oraș care se pregătește pentru recunoașterea internațională, localnicii au, bineînțeles, și propriul sistem identitar. E un mod cum nu se poate mai potrivit pentru a încheia această radiografie.

Astfel, ești din Timișoara dacă:

  • ți-ai dat întâlnire, măcar o dată, la Pești;
  • ai copilărit cu Cipiripi de la Eurocrem;
  • ai ascultat Bajaga, Lepa Brena și Magazin;
  • nu întrebi: ce e pljeskavica?;
  • știi de Crtani Film;
  • ai băut, măcar o dată, la Omi;
  • ai mâncat, cel puțin o dată, "La mâini murdare";
  • ai fost joia în D'arc.
  • ți-ai luat de la Ocico blugi, mâncare sau mașină;
  • știi că Ciuhandu a tot fost primar, dar nu știi din ce partid a făcut parte.