Din trei sacoșe de alimente, una va ajunge la gunoi. Cine e de vină pentru risipa alimentară: indivizii sau companiile? 

Andrei Gudu

Colaborator

Aproape un miliard de oameni din întreaga lume suferă de foame. Asta deși mâncarea pe care o producem în prezent e deja destulă pentru a hrăni întreaga populație a planetei. Ba ar ajunge chiar și pentru 10 miliarde de oameni - număr la care vom ajunge probabil după 2050. 

Suntem într-o situație aparent paradoxală. Pe de o parte, ridicăm munți întregi de mâncare expirată, iar pe de altă parte unul din zece oameni de pe pământ nu are suficient pentru a se hrăni. Greul e dus de anumite țări, în timp ce altele își permit să risipească în voie.

Situația se complică atunci când încercăm să aflăm cine e responsabil. Și nu, vina nu e doar a ta, consumator de rând, pentru alimentele nemâncate din frigider. Situația e de fapt mai nuanțată în realitate.

*raportat la nivelul din 2009, dacă se va menține procentul de risipă și pierdere alimentară din prezent conform datelor FAO

Foto © Katie Nesling | Dreamstime.com

Risipa alimentară este de asemenea și una din cauzele principale ale încălzirii globale. În 2011, raportul FAO estima că în jur de 8% din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel global sunt din cauza risipei și pierderilor alimentare. Aproape cât toată poluarea produsă atunci de toate mașinile din lume.

Astfel, dacă risipa alimentară ar fi o țară, ar fi a treia din lume ca emițător de astfel de gaze.

Calculul cuprinde atât resursele folosite pentru producerea și transportul mâncării, dar și metanul eliberat când acestea se descompun în gropi de gunoi. Astfel, nu doar că nu reușim să hrănim destule persoane, dar irosim pe apa sâmbetei o grămadă de resurse și mână de lucru pentru a produce mâncare pe care apoi o aruncăm la gunoi. 

Guvernele privesc cu atenție și îngrijorare

În 2015, Adunarea Generală ONU vota Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD) - o serie de 17 obiective precum eliminarea foametei și sărăciei care ar trebui atinse teoretic până în 2030. Printre ele se află și ținta 12.3, ce prevede reducerea la jumătate a risipei alimentare. 

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Cea mai plastică descriere a risipei alimentare este că, de fiecare dată când ai venit de la magazin cu 3 sacoșe de alimente, pe una din ele poți o arunci direct la gunoi. Foto: Anna Krivitskaia | Dreamstime.com

Ușor de zis, greu de făcut. Am trecut deja de jumătatea intervalului de timp și încă nu am făcut progresele necesare, conform unui raport din 2023. În alte cuvinte, dacă menținem același ritm, nu ne vom atinge ținta în 2030. Ba chiar e posibil ca risipa alimentară la nivel de consumator să fi crescut între timp. 

În acest sens, Comisia Europeană vrea să impună țărilor membre niște ținte obligatorii de reducere a risipei. România însă, a fost chiar prima țară din UE care a venit cu o lege împotriva risipei alimentare adresată întregului lanț alimentar, de la producție la consumator. Legea a fost modificată anul acesta ca să prevadă niște responsabilități mai clare și sancțiuni mai mari, însă rămâne de văzut cât de eficient se va dovedi și statul în implementarea ei. Franța a venit, de asemenea, cu o lege împotriva risipei tot în 2016, dar s-a ținut ceva mai bine de aplicarea ei. 

Căutăm responsabilii în carul cu statistici incomplete

Cea mai plastică descriere a risipei alimentare este că, de fiecare dată când ai venit de la magazin cu 3 sacoșe de alimente, pe una din ele poți o arunci direct la gunoi. Asta deoarece se estimează că o treime din toată mâncarea produsă la nivel mondial ajunge să fie pierdută sau risipită. Însă metafora nu e folosită corect. Acea treime din mâncare nu se risipește doar în frigiderul nostru. Pierderi se produc inclusiv la nivel de agricultură, depozitare sau la nivelul marilor lanțuri de magazine. În ce proporție suntem de vină noi ca indivizi?

Unele estimări spun că peste jumătate din risipa alimentară din Europa se datorează consumatorului de rând. În SUA se estimează că jumătate din toată mâncarea produsă ajunge să fie irosită tot de către consumatorul de rând. În Marea Britanie lucrurile ar sta chiar mai rău.

Așadar, la prima vedere pare că vina principală e a omului de rând. Care, din egoism sau ignoranță, aruncă mâncarea la gunoi. Înseamnă că trebuie doar să fie educați indivizii să fie mai responsabili și vom rezolva astfel problema risipei, corect? Nu neapărat. Această imagine unde aproape toată schimbarea depinde de acțiuni individuale e eronată din mai multe motive. 

În primul rând, felul în care e măsurată și definită risipa alimentară diferă de la o țară la alta și de la o instituție la alta. E o problemă criticată inclusiv de Curtea Europeană de Conturi. Inclusiv definiția anumitor termeni diferă. De exemplu, mâncarea care, în loc să fie consumată de oameni, ajunge hrană pentru animale nu e considerată în unele definiții ca fiind irosită, în timp ce în altele da. 

Foto © Rkaphotography | Dreamstime.com

În al doilea rând, felul în care e măsurată risipa individuală lasă loc de interpretări. În fapt, e imposibil să măsurăm exact cantitatea risipită, de aceea ne bazăm pe diverse metode de estimare. Sondajele sau jurnalele alimentare sunt mai ușor de realizat, dar cu grad mai mic de încredere. Metode mai exacte precum cântărirea sunt mai costisitoare, dar au la rândul lor dezavantaje. Pe lângă asta, puținele cercetări care se fac pe această temă au loc de obicei în țări mai bogate, în timp ce pentru zonele mai sărace ale lumii nu avem nici la fel de multe studii și nici la fel de bine finanțate. 

În al treilea rând, nu putem ști nici dacă datele venite de la agricultori, producători, transportatori sau comercianți sunt exacte sau nu. Există un posibil conflict de interese atunci când datele sunt strânse prin raportarea proprie a companiilor. Mai mult decât atât, nu știm nici cât de mult efort depune fiecare companie din lanțul de producție pentru a măsura pierderea de mâncare. De exemplu, se întâmplă des ca marii agricultori să nu recolteze întreaga recoltă din motive pur economice, precum prețul prea mare al depozitării și prețul prea mic de pe piață. E evident în acest sens că aceștia nu vor cântări alimentele nerecoltate. 

Mihaela Vetan, președinta INTERSECT, o întreprindere socială care caută soluții pentru combaterea risipei alimentare, atrage și ea atenția asupra problemei colectării datelor: „O altă situație unde nu cred că risipa se reflectă în date este o practică din România realizată de unele supermarketuri care lucrează cu producători locali. Dacă supermarketurile nu reușesc să vândă în timp util legumele și fructele livrate, acestea cheamă producătorii să ridice produsele nevândute pe cheltuiala lor. E o practică imorală și probabil ilegală”.

Felul în care se măsoară risipa a început deja să se schimbe mulțumită unor studii mai noi. De exemplu, un studiu din Canada din 2019 conchidea că cea mai mare parte din mâncare este irosită ori pierdută în lanțurile de producție (86%). Asta contrazice studiile mai vechi care spuneau contrariul: consumatorul e sursa principală a risipei. Autorii explică această schimbare prin faptul că înainte nu aveau acces la date de calitate, în special din partea sectorului privat. 

Parteneriatul public-privat sau interesul public vs. privat? 

Deși România a fost un pionier în combaterea risipei prin legea din 2016, aceasta de fapt nu a apucat să fie aplicată niciodată în forma ei inițială. Motivul ar fi fost pentru că „a speriat operatorii economici” și lobby-ul puternic al acestora, conform Studiului de fundamentare a politicilor publice privind risipa alimentară. Studiul a fost realizat de Anca Elena Gheorghica, membru fondator al asociației Mai Bine, pentru Centrul de Politici Durabile Ecopolis și ulterior transmis guvernului pentru fundamentarea politicilor în materie. 

Legea inițială din 2016 prevedea mai multe obligații și amenzi menite să prevină risipa alimentară în rândul companiilor. Prima dată s-a amânat aplicarea ei, după care legea a fost suspendată cu totul. Ulterior s-a creat o altă lege care a eliminat amenzile și a transformat obligațiile în simple recomandări. Organizațiile din domeniu care au participat la consultări au ajuns la concluzia că „guvernul s-a poziționat oficial de partea interesului companiilor din industria alimentară, ignorând problemele pe care legea le-ar fi putut rezolva”, conform studiului.

Legea nu doar că nu a reglementat nici domeniul băncilor de alimente, dar era aproape să facă ilegală și activitatea unor magazine sociale precum Somaro (despre care PressOne a scris în 2021). Tot studiul citează una dintre persoanele intervievate, activă în grupurile de lucru, că ar fi spus despre lobby-ul companiilor că ar fi fost atât de puternic încât  „aveai impresia că cei din comisia de agricultură erau angajații supermarketurilor”.

Magazinul social Somaro, din Piața Matache, oferă alimente provenite din donațiii de la producători și supermarketuri care altfel ar fi fost aruncate, deși pot fi în continuare consumate. Foto Lucian Muntean

Noua lege din 2024 a reintrodus obligațiile de prevenire și diminuare a risipei precum și amenzile pentru companii. Rămâne de văzut însă cât de bine se va ocupa și statul de aplicarea legii. 

Donarea mâncării nu e soluția minune pe care ne-o imaginăm

Față de alte forme de risipă, irosirea mâncării are o dimensiune morală mai pronunțată. Dacă unii nu au ce mânca în timp ce alții au prea multă mâncare, atunci soluția pare evidentă. Magazinele și oamenii pot dona băncilor de alimente mâncarea care fie nu mai poate fi vândută, fie se află aproape de termenul de expirare. În schimb, acestea distribuie mai departe alimentele către organizații caritabile ori direct către persoane.

Rețeaua băncilor de alimente fondată de Lidl - cea mai mare din țară - își prezintă misiunea ca o luptă pentru a reduce foametea și sărăcia. Doar că simpla redistribuire a surplusului de alimente nu va rezolva așa de simplu problemele. Există un studiu care arată că, deși poate fi benefică pe termen scurt, această soluție rămâne un simplu plasture pentru o rană mult prea mare. Problema sărăciei trebuie adresată structural de către autorități mergând direct la cauză - donațiile de alimente înseamnă doar tratarea efectelor prin care guvernul se spală pe mâini. 

În al doilea rând, dreptul la o alimentație adecvată înseamnă mai mult decât umplerea stomacului cu un simplu număr de calorii. De asemenea, dintr-o perspectivă a echității sociale, nu ar trebui considerat normal ca o parte din populație să-și aleagă mâncarea după preferințe, în timp ce altă parte să primească doar resturile nedorite de cei dintâi. 

Nu în ultimul rând, atâta timp cât există supraproducție și supraconsum, va exista și problema risipei. Fără presiune nu poate exista nici schimbare. Idealizarea donațiilor de alimente nu va face decât să acționeze ca o supapă. Asta nu înseamnă că băncile de alimente nu ar trebuie să existe în acest moment. Dimpotrivă, ele își au rolul lor până la tranziția către un alt model economic de producție și pentru situații de catastrofe sau lipsuri la scară largă. 

Pentru a vedea cum arată o altfel de viziune, putem să luăm The Trussel Trust ca exemplu, cea mai mare bancă de alimente din Marea Britanie. Abordarea lor pune, la fel, accentul pe compasiune și comunitate, însă vorbesc și despre justiție socială și despre cum problema sărăciei nu se rezolvă prin caritate, ci de către guvern prin politici publice și măsuri structurale. Numărul băncilor de alimente din Marea Britanie a crescut de la 35 în 2010 la 1200 în 2019. Dar asta nu este povestea unui succes, ci a unui eșec. Nevoia de astfel de bănci nu e niciodată un semn al bunăstării, dimpotrivă. Ei înșiși spun că luptă pentru o lume unde nu o să mai fie nevoie de bănci de alimente. 

Postare The Trussell Trust despre cum băncile de alimente nu ar trebui să existe. Sursa: Facebook The Trussell Trust

„Că vrem sau nu, tot la modul politic în care privim mâncarea ne întoarcem”

Multe din măsurile luate pentru combaterea risipei alimentare se concentrează pe acțiuni individuale. Campaniile de conștientizare și educare a consumatorilor fiind printre cele mai populare. Dar acestea nu vor fi îndeajuns dacă nu sunt responsabilizate și verigile lanțului de producție. De exemplu, un raport de la World Wildlife Fund din 2021 estima că 1,2 miliarde de tone de mâncare sunt risipite la nivel de ferme. Adică la fel de mult ca în tot restul lanțului de producție. 

Astfel, noua lege împotriva risipei obligă magazinele să ofere la preț redus produsele care se apropie de termenul de expirare, să le doneze băncilor de alimente sau să le ofere drept hrană pentru animale ori compost. 

O altă măsură ce poate fi adoptată ar fi regândirea etichetelor și a ceea ce înseamnă că un produs a „expirat”. Există produse care devin periculoase consumului uman după un timp, precum cărnurile, lactatele sau ouăle. Acestea sunt etichetate cu „a se consuma înainte de” o anumită dată. În timp ce alte produse - conserve, băuturi alcoolice, biscuiți - sunt de regulă etichetate cu „a se consuma de preferință înainte de” o dată. Acestea din urmă pot fi consumate și după acea dată, însă multe din ele ajung la gunoi.

În acest sens, în 2018 o companie din Norvegia a început să-și eticheteze produsele cu „best before, often good after” - adică a se consuma de preferință înainte de o dată, dar poate fi consumat și după. 

Cu toate astea, problema risipei trebuie văzută în întreg ansamblul sustenabilității și hrănirea tuturor. „Să ne concentrăm doar pe risipă ar însemna să vedem doar vârful aisbergului. Problema principală este acest model de supraproducție și supraconsum. Am ajuns aici pentru că privim hrana ca pe o simplă marfă, un bun economic și nimic mai mult” spune Mihaela Vetan, președinta INTERSECT.

Aceasta spune că dacă am avea lanțuri mai scurte de aprovizionare, atunci și risipa ar scădea pentru că nu ar trebui să le transportăm pe distanțe atât de lungi. „Există inclusiv studii care arată că există șanse mai puține să aruncăm la gunoi mâncarea de la piață sau producători mici cunoscuți. Însă acum s-a rupt relația dintre cei care produc și cei care consumă mâncarea. Fiind văzută ca un simplu bun economic, suntem încurajați să cumpărăm în exces. Trebuie mers dincolo de risipă și să schimbăm modelul nostru de consum. Fie că vrem sau nu, tot la modul politic în care privim mâncarea ne întoarcem”, adaugă Mihaela Vetan. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€