Somaro, magazinul social care luptă împotriva risipei alimentare

Câte își pot cumpăra oamenii dintr-un salariu minim, ne putem întreba, dacă tot este o discuție pe masa autorităților. Ce își permit să pună pe masa familiei lor? 

Există, însă, un loc unde lucrurile stau altfel, un magazin unde oamenii aflați în situații de vulnerabilitate simt că au libertatea de a alege din orice se găsește acolo. Din păcate, sunt doar trei în toată țara: unul în București încă două în țară, deși nevoia ar fi, evident, mult mai mare. 

Numele comun sub care funcționează aceste magazine? Somaro. 

Ce înseamnă magazin social?

În 2010, primul magazin social din România s-a deschis în Piața Matache. Somaro are acum trei astfel de magazine – cel din București, unul în Sibiu și, mai nou, un al treilea deschis în plină pandemie în Ploiești. În total, 1150 de familii beneficiază de produse la preț redus, adică undeva la 70-90 de clienți pe zi, care pleacă cu plasele pline. 

Iaurt la nici 50 de bani, parmezan sau gorgonzola la mai puțin de 2 lei, legume la câțiva bani kilogramul, haine la 3, 4 lei. Când vezi prețurile din micul magazin Somaro, ascuns într-un corp din piață, te întrebi de ce nu există mai multe astfel de locuri. Somaro este singurul magazin social din București și clienții lui sunt oameni cu o situație materială precară, care, cu 10,5 lei +TVA, își pun în coș produse alimentare la 10-20% din prețul lor de raft. 

De aici, oamenii cumpără lucruri pe care altfel nu și le-ar permite. În special mâncare. 

„Considerăm că avem clienți și nu beneficiari. E vorba de demnitate umană. Oamenii merg la cumpărături, pot alege ce au nevoie, nu primesc pachete predefinite”, spune Simon Suitner, directorul organizației. 

Nu oricine își poate însă face cumpărăturile de la Somaro. Clienții sunt selectați de către Direcția de Asistență Socială a Sectorului 1. Practic, ei primesc lista cu familiile vulnerabile din sector, oamenii primesc un card de membru și, pe baza lui, își pot cumpăra alimente în valoare de 10,5 lei+TVA, plus, dacă vor, câteva produse non alimentare. Sunt 720 de familii cu venituri mici și foarte mici din Sectorul 1, și oricare dintre ele pot veni aici de trei ori pe săptămână, pentru a-și face cumpărăturile. 

Simon și oamenii de la Somaro nu știu niciodată ce marfă va veni a doua zi. Vine ce decid partenerii lor că pot da. Nu există niciun fel de predictibilitate și nu Somaro nu poate oferi o gamă completă de produse. Clienții nu știu dacă a doua zi vor găsi roșii, salam sau un anume iaurt. 

Însă tocmai asta îi face sustenabili. Somaro nu aruncă niciodată mâncare, iar în puținele cazuri în care au cantități prea mari, le donează mai departe altor organizații prietene. „Noi nu aruncăm nimic, am reușit cu partenerii să ne construim o rețea, donăm produse când le primim, dacă ne dăm seama că sunt prea multe”. 

Pentru că în atâția ani, au învățat ce și cât cumpără oamenii. 

„Omul vine pentru mâncare. Dacă găsește și altceva, se bucură”. Când l-am vizitat, se bucura și Simon. Primise 1200 de perechi de pantofi de la un producător austriac, de calitate foarte bună, cu prețul de retail între 100 și 200 de euro. 

E și o poveste frumoasă în spate – în timpul pandemiei, compania producătoare de pantofi și-a rugat clienții fideli să cumpere câte o pereche pentru a a-i ajuta să supraviețuiască și să nu dea oamenii afară. Pantofii însă nu au ajuns la clienți, au fost donați – o parte pentru taberele de refugiați din Lesbos, o alta pentru oamenii vulnerabili din România, într-un gest de solidaritate atât al companiei, cât și al clienților ei fideli. 

De ce să arunci când poți să donezi? O discuție despre sustenabilitate și risipă alimentară

Conceptul Asociației Somaro merge în două direcții – reducerea risipei alimentare și susținerea familiilor cu venituri mici și foarte mici. Este făcut după un concept austriac și realizat cu sprijinul Ambasadei Austriei. 

La noi, însă, implementarea a fost mult mai grea. Simon râde amar când îl întreb de toată birocrația pe care trebuie să o parcurgă un astfel de magazin social. „Ai nevoie de o grămadă de hârtii”, spune el, glumind că, dacă ar fi realizat de la început cât de diferită e legislația din România de cea din Austria, nu știe dacă s-ar mai fi implicat într-un astfel de proiect. Probabil că ar fi făcut-o oricum. 

Tot ce se găsește în Somaro provine din donații și constă în produse care altfel nu și-ar găsi locul pe rafturile magazinelor din piața „normală” și pe care altfel retailerii le-ar arunca – produse cu defecte, cu termen de valabilitate scăzut, produse care au ieșit din sezon, cu mici probleme. 

Simon dă mai multe exemple: „De pildă, ai o promoție cu patru iaurturi la preț de trei. Se termină promoția, tu, ca retailer, nu poți desface pachetul de patru iaurturi și să le vinzi separat. Așa că ori le arunci, ori le dai. Sau ce faci cu Moș Crăciunii de ciocolată după ce a trecut Crăciunul? Cu ouăle de Paști? Cu legumele ușor bătute?”. 

La fel și cu produsele nealimentare – haine care au mici defecte sau care au rămas la final de sezon.

Sunt aruncate cantități uriașe de alimente, spune Simon, una dintre preocupările lui fiind reducerea risipei alimentare. „Te uiți la un produs cum arată, cum miroase și ce gust are”, spune el. 

Îmi explică mai bine decât orice politician unde sunt hibele legislative, cât de mare este nevoia, care sunt barierele administrative, cum ar putea merge lucrurile mai bine și, mai ales, ce impact are un asemenea magazin în vieților oamenilor. 

Un exemplu: în România nu există o diferență între „a se folosi înainte de” și „expiră la data”, cum este în alte țări – best before și use by. Amândouă au același statut. Primul, în mod normal, are valoare de recomandare a producătorului pentru a fi fi sigur că produsul se păstrează în condiții bune, al doilea e obligație. 

În Austria, de pildă, povestește el, „în magazinele sociale, produsele care sunt trecute de best before sunt verificate de angajați și e legal apoi să le dai mai departe”.

În România nu e așa. Reprezentantul unui retailer mare se lăuda, într-o conferință, cu câtă hrană donează ei în Franța către magazinele sociale. Simon l-a întrebat de ce nu face acest lucru și în România. Tăcere. „Vorbim noi”. Nu au vorbit. 

Reticența retailerilor este una dintre marile bariere de care se lovește conceptul de magazin social. Legea spune că companiile pot dona, nu că ar trebui să doneze. Nu există o obligativitate, deci și companiile preferă, cu puține excepții, să arunce alimentele. Firmele pot decide dacă dau alimentele cu termen scurt, prin lege de sponsorizare sau lege de risipă alimentară. 

Doar că nu există în România mecanisme implementate la scară mai mare de colectare și distribuție a lor. Iar pentru comerciant este, sigur, mai ușor să le distrugă. „Beneficiarii sunt peste tot, teoretic produsele sunt peste tot, cu condiția să poți colabora cu retailul”, spune el, vorbind despre sărăcia endemică din țara noastră. 

Este o risipă inutilă, spune Simon, care militează pentru obligativitatea retailerilor și a producătorilor de a dona alimentele, în loc să le arunce. Este o luptă continuă aici. Sunt produse pe care „dacă nu le luăm noi, ajung la gunoi”. 

2020 a fost primul an în care Somaro nu a ieșit pe pierdere. Companiile au donat mai multe alimente și oamenii au venit mai des să cumpere. În 2021, lucrurile s-au schimbat la loc, adică au reapărut problemele cu găsirea furnizorilor, o luptă constantă a lui Simon. 

De ce produsele costă la Somaro dacă ele sunt donate, s-ar putea întreba cineva. Sunt două motive, unul practic și unul care ține de filosofia Somaro. Cel practic este că din prețurile mici cerute se acoperă costurile de funcționare ale asociației – salariile celor opt angajați și mașinile care transportă produsele de la retaileri sau producători la magazin, în fiecare zi. 

Al doilea motiv este legat de exact ceea ce spunea Simon – pentru stima de sine a oamenilor: ei nu sunt tratați ca beneficiari, ci ca clienți, care au libertatea și posibilitatea de a-și alege orice din magazin. 

Simon Suitner, austriacul pentru care România e acasă

Simon vorbește o delicioasă limbă română, corectă dar cu accent austriac. A venit în România pentru prima oară în România în 2005. Deși a făcut facultatea la Innsbruck, își petrecea verile aici făcând voluntariat. „Am stat chiar și un an întreg să fac un internship de asistență socială”, spune el. Din 2007 a făcut voluntariat și la Ambasada Austriei și, astfel, indirect, s-au pus bazele proiectului Somaro. Acum, familia lui e aici și copiii săi cresc în România. 

Ce îl mișcă? 

„La început, a fost farmecul de a face ceva nou, ceva ce nu exista”, spune Simon. „În munca de zi cu zi, bucuria cea mai mare e bucuria clientului care cumpără ceva ce altfel nu și-ar fi putut permite. Dacă în piață ar fi putut cumpăra poate o bucățică mică de brânză cu 5 lei, aici cumpără un kilogram. Poate face o mămăligă, poate pune ceva pe masa familiei. Sau poate lua o jucărie pentru copil cu 2, 3 lei, care altfel era 50-100 lei. Copiii nu primesc jucării în mod normal, sunt ultimele altfel pe lista de priorități ale părinților care nu au bani.” 

Îl impresionează poveștile mici, de zi cu zi, momentele din viața oamenilor care zi calcă pragul. Pe unii dintre ei a ajuns să îi cunoască bine, vin acolo de ani de zile. Se interesează de ei, dacă vede că cineva nu mai vine, întreabă la primărie ce s-a întâmplat cu omul. 

Pe plan personal, spune că îi place să se lupte cu problemele. Să găsească soluții. A învățat foarte multe și din interacțiunile pe care le are: „Uneori discut cu reprezentantul unei firme mari și, o oră mai târziu, îi explic unui client ce poate găti cu ce găsește la noi.” 

Acum este în discuții destul de avansate cu primăria unui alt sector, pentru a deschide un al doilea magazin social în București. Nevoia există, mai este necesară doar deschiderea administrației, cât și a furnizorilor. Iar aici, din experiență, Simon știe că nu e ușor.