Christine Thürmer. Despre umblatul ca meserie și forța discretă a disconfortului

Voicu Bojan

Oamenii faini

05/12/2025

Christine Thürmer este un fenomen. În urma unei revelații avute în 2007 a demisionat din funcția de manager a unei importante companii și s-a pus serios pe umblat. Deși în lumea outdoor e cunoscută drept „Turista germană”, ceea ce face cu greu poate fi numit turism. E meserie. 

În prezent, cu 70.000 de kilometri făcuți pe jos, 37.000 pe bicicletă și 7.000 vâsliți în caiac este considerată cea mai titrată drumeață de lungă distanță din lume. Christine e opusul perfect al tinerelor bronzate și trase prin inel îmbrăcate în culori țipătoare, neapărat de firmă, din industria de echipament montan. Refuză și azi să fie sponsorizată de firmele care o curtează, de dragul libertății de exprimare. 

Face toate lucrurile în stilul ei, fără constrângeri din afară, cu o superbă naturalețe, luându-se mereu peste picior. Show-urile ei iconice sunt pline de autoironie și umor, iar cărțile ei se află mereu pe lista de bestsellere. Cine o ascultă realizează că drumeția e cel mai democratic și mai la îndemână sport posibil. 

Conversația noastră urmează harta unui lung pelerinaj pornit din Polonia, unde ritmul de metronom al pașilor, oboseala, liniștea, nopțile reci și căldura rară a unor întâlniri mirabile se intersectează cu un traseu spiritual cunoscut în Transilvania drept Mária Út (Drumul Fecioarei Maria). Acesta se sfârșește în localitatea Șumuleu Ciuc din Județul Harghita (Csíksomlyó în limba maghiară). 

Am povestit cu Christine despre valențele disconfortului, despre redescoperirea credinței într-o Europă tot mai secularizată și despre traseele, atât terestre, cât și interioare, care ne pot schimba perspectiva asupra vieții. 

Nu în ultimul rând, am vorbit despre noua ei carte apărută în limba română – „25 de poteci fabuloase din lumea largă”. Printre acestea se numără și Via Transilvanica. Christine a fost prima femeie care a parcurs singură traseul cap-coadă, cu un an înainte de lansarea lui oficială din octombrie 2022. Iată dialogul nostru de la finele lunii octombrie 2025.

Spune-mi ceva despre ideea de călătorie solitară, în necunoscut.

Există călătorii care măsoară distanțe și altele care îți măsoară gradul de reziliență. Această ultimă poveste este despre ambele. Pe parcursul a peste 2.200 de kilometri, pornind din orașele sobre și bisericile catolice somptuoase din sudul Poloniei, până la dealurile unduioase și satele semi părăsite din nord-vestul Transilvaniei, am străbătut pe jos nu doar țări, ci m-am lovit și de întrebări legate de credință, rezistență și, mai ales, sens.

Înțeleg că de această dată ai intrat în rol de pelerin. Și nu te-ai îndreptat spre Santiago de Compostela, ci invers, spre Europa de Est. 

Da, drumurile de pe Camino au devenit un loc atât de comun și de aglomerat, încât demult le evit. Așadar, am pornit din Częstochowa, cel mai important loc de pelerinaj din Polonia. Deoarece îmi doream ca această drumeție să fie un adevărat pelerinaj în sens religios, am vizitat aproape toate bisericile de-a lungul drumului. Practic, mi-am propus să înțeleg mai multe despre creștinism. Ori de câte ori era posibil, intram să spun o rugăciune scurtă și să aprind o lumânare. Dacă acel lăcaș de cult avea cazare pentru pelerini, încercam să rămân acolo pentru a putea participa și la slujbă. Dacă nu, campam în cea mai apropiată pădure. 

Am văzut în jurnalul tău zilnic de pe Instagram că nu o dată ai umblat noaptea prin pădure, la lumina frontalei. Prin locuri total necunoscute și chiar nemarcate. Nu sună cam periculos pentru o femeie singură?

E o întrebare pe care o primesc recurent în prezentările mele. Nu e ciudat. M-am obișnuit. Adevărul e că se întuneca prea devreme și nu era distractiv să zaci 14 ore în cort, în frig. Așa că nu o dată am decis să împing limitele și să îmi continui drumeția pe întuneric, ca o nălucă, în căutarea unui loc potrivit pentru campare. Aleg de obicei locuri ascunse în pădure, fiindcă nu vreau să risc să fiu descoperită de muncitori forestieri, braconieri sau oameni care își plimbă câinii.

Cel mai plăcut moment al zilei?  

Momentul în care îmi scot pantofii este cel mai delicios. Atunci știu că pot să mă relaxez, să gătesc cina, să mai caut una alta pe internet dacă am semnal sau chiar să mă joc un pic pe telefon – cel puțin până îmi îngheață degetele. Dorm mult mai bine în cortul meu din pădure decât în orice hotel. Nu folosesc alarmă, mă trezesc când mă simt suficient de odihnită. Încropesc un mic dejun cu cereale integrale înmuiate în apă caldă, mă hidratez cu un ceai – fiindcă nu beau niciodată cafea –, îmi strâng echipamentul și pornesc la drum. 

Nu mori de plictiseală reciclând aceleași gânduri?

Nu mă plictisesc aproape niciodată, iar gândurile sunt mai mereu noi. Pentru că sunt curioasă, observ o grămadă de lucruri și învăț zilnic noutăți care îmi țin mintea ocupată. Mersul constant și egal îți oferă un soi de ritm mental. Iar în timp te obișnuiești cu toate, inclusiv cu frigul, murdăria sau foamea. În timpul sezonului de iarnă locuiesc într-un mic apartament în Berlin și, în cei șase ani de când stau acolo, nu am pornit niciodată încălzirea centrală, deoarece sunt foarte obișnuită cu temperaturile mai scăzute. Acolo îmi scriu cărțile și îmi pregătesc turneele de conferințe. În general, nu prea e loc de plictiseală în viața mea, deși ador să mă plictisesc uneori.

Mi-ai povestit că ai citit recent o carte interesantă scrisă de Michael Easter - „The Comfort Crisis: Embrace Discomfort to Reclaim Your Wild, Happy, Healthy Self”. Autorul începe cu două sfaturi brutale: 1. Asigură-te că o să-ți fie foarte greu. 2. Încearcă să nu mori. La ce e bun disconfortul în ziua de azi?

Cam 99% din vremurile în care oamenii au existat pe pământ a însemnat disconfort într-o formă sau alta. Au trăit în frig extrem sau în căldură sufocantă, au fost însetați și flămânzi, iar în general, cred că s-au simțit mizerabili și nefericiți. Abia în ultimii 200 de ani, majoritatea omenirii a atins un nivel ridicat de confort, în care ne răsfățăm cu toții de parcă așa ar fi fost dintotdeauna. Avem aer condiționat și medicamente pentru aproape orice.

Paradoxul e că sentimentul de siguranță crește nivelul de anxietate. Drept urmare, toată această creștere accelerată a gradului de confort vine cu un preț. Deși standardul nostru de sănătate și de speranță de viață a crescut exponențial, tot mai mulți oameni suferă de probleme mentale. Creierul nostru nu mai este obișnuit cu provocările. Or, se știe prea bine, doar acestea te ajută să crești, să te maturizezi. 

Lumea de azi trăiește într-o permanentă stare de frică, abil întreținută de mass-media. Pe toate canalele ni se livrează zilnic spaime, fiindcă acestea sunt un bun instrument de marketing. Prefer, așadar, să mă confrunt cu spaime reale, nu imaginare. Chiar dacă periodic îmi place să mă răsfăț cu un hotel și un restaurant bun, să merg la spa și să îmi trag sufletul. Poate chiar să mă plictisesc puțin. De când cu revoluția digitală nu mai suntem obișnuiți cu plictiseala. Uităm că plictiseala este motorul principal pentru creativitate.

Așadar, ce anume ți-a creat disconfort și frică în tot acest pelerinaj venind dinspre catolicism spre ortodoxie, trecând și prin lumea reformată? 

Ieșirea din zona de confort te ajută să-ți dezvolți puterea mintală și stima de sine. Călătorind din Europa Centrală înspre Europa de Est, cele trei mari provocări au fost următoarele:

De-a lungul acestui pelerinaj, ce ai descoperit despre creștinism sau ce a mai rămas din el într-o Europă din ce în ce mai secularizată?

Nivelul de devotament varia foarte mult în țările prin care am călătorit. Am văzut grupuri nesfârșite de pelerini înconjurând în genunchi altarul unei bisericii din Polonia, unde duminica se țin cinci slujbe pe zi. În general, acolo bisericile sunt pline. I-am invidiat pentru devotamentul lor profund înrădăcinat, care a fost un punct de sprijin pentru poporul polonez de-a lungul secolelor de tulburări politice.

Cea mai mare descoperire a fost însă faptul că în Europa de Est religia este o parte importantă a identității culturale. Am parcurs, așadar, un traseu de pelerinaj catolic maghiar în România ortodoxă, unde originea etnică definește religia. Venind din Germania, unde creștinii sunt fie catolici, fie protestanți, diversitatea confesiunilor din Ungaria sau România m-a copleșit.

M-am închinat în multe biserici ortodoxe majoritare. Știam că există în zona săsească luterani reformați, iar în Secuime unitarieni, însă nu aprofundasem teologic povestea. La fel, nu auzisem niciodată de greco-catolici și nu știam detalii despre istoria lor atât de greu încercată. Au fost teme care mi-au ținut mintea trează de-a lungul drumului și am petrecut ore bune pe net încercând să înțeleg.

Pe măsură ce te-ai deplasat din Europa Centrală spre România, cum ai perceput schimbările de-a lungul drumului? Ai avut senzația că Transilvania e o lume diferită? Cui ai recomanda așa un pelerinaj?

Desigur, nivelul de trai se deteriora pe măsură ce mă îndreptam spre est, însă ospitalitatea creștea. Din păcate, la fel și numărul câinilor care zburdau liberi. Noroc că nu sunt sperioasă și umblu cu bețe de trekking cu care mă pot apăra la nevoie. 

Diversitatea culturală părea, de asemenea, o lume diferită. Adesea mă simțeam teleportată cu 50 de ani înapoi în timp, ceea ce îmi provoca un amestec de nostalgie și compasiune pentru oamenii sărmani care locuiau la marginea satelor în locuințe improvizate, fără apă curentă, de prin Județul Sălaj. Am dat peste localități care aveau chiar și trei biserici mari și frumoase, însă casele nu erau conectate la un sistem decent de canalizare.

Traseul Mária Útare un potențial imens. Oamenii din Europa de Vest adoră pelerinajele, dar cum spuneam, încep să se sature de Camino-urile spaniole supraaglomerate și prea comercializate. Un traseu de pelerinaj într-o Europă de Est exotică și mai puțin cunoscută ar fi o alternativă excelentă, deoarece este aproape din punct de vedere geografic și poate deschide noi perspective. 

Din păcate, condițiile actuale ale traseului sunt departe de adevăr, iar organizațiile responsabile nu au, în mare parte, o viziune limpede și o abordare profesională pentru dezvoltarea lui. Traseul existent în Ungaria nu este mai deloc întreținut, nu are marcajul necesar. Nu există un ghid sau site web în limba engleză pentru pelerinii internaționali, drept urmare cazare poți găsi doar la nimereală sau cu recomandări de la localnici. 

Deși secțiunile românești încep să fie gestionate într-un mod oarecum profesionist, în acest moment nu pot recomanda acest traseu decât drumeților experimentați, cu o toleranță ridicată la frustrare și care, bineînțeles, își asumă echipament de camping.

Totuși, mă bucur mult că am făcut acest pelerinaj, chiar dacă nu l-am dus exact până la capăt. Pe aproape niciun alt traseu nu am învățat atât de multe despre istoria și cultura unei țări. Rar am întâlnit atât de multe persoane implicate în organizarea traseului. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost diversitatea culturală și religioasă care fac din Ungaria și România niște țări de-a dreptul unice.

Via Transilvanica te-a făcut să te îndrăgostești de România. Ai devenit ambasador și recomanzi periodic acest traseu. Cum îl vezi în viitor? 

Am considerat întotdeauna Via Transilvanica ca fiind o bună practică la nivel mondial în ceea ce privește construirea de trasee de lungă distanță. Încă de la început, organizația traseului Via Transilvanica a avut o viziune clară, susținută de o idee excelentă, o rețea eficientă de voluntari și un management eficient. 

Nu este de mirare că traseul a devenit un succes instantaneu în lumea drumețiilor și a câștigat practic toate premiile din acest domeniu. Combinația dintre natura relativ nealterată și diversitatea culturală pe care România le are de oferit este unică în întreaga Europă. 

Iar ideea de a sprijini financiar și revitaliza satele pe cale de dispariție, precum și aceea de a preveni tăierea ilegală a pădurilor prin turismul în aer liber este cea mai mare atracție a Via Transilvanica. Gândul că poți face drumeții pentru o cauză nobilă mi se pare extraordinar. Iar toată implementarea traseului reprezintă un model de profesionalism și dedicare. Acum aflu că Via se extinde și cărarea devine tot mai frecventată de către străini. Este clar că are un mare potențial de creștere.

Dar văd și câteva capcane care pândesc în viitor: principalul obiectiv al oricărui traseu ar trebui să fie orientarea spre drumeții din trecut, prezent și viitor, iar orice activitate ar trebui să vizeze atragerea și sprijinirea acestora. Când o organizație a unui drum de anduranță devine prea mare în timp prea scurt sau în ea se implică prea mulți oameni care nu sunt drumeți, acest obiectiv tinde să se schimbe. La fel, cu cât se implică mai mulți bani din partea guvernului sau a sponsorilor, cu atât ideile fascinante cu care s-a pornit la drum, se află în pericol. 

Pentru cauza nobilă a unei organizații non-profit, drumeții suportă în prezent tot felul de inconveniente, de la câini vagabonzi sau de stână, la unele cazări improprii din sate depopulate. Dacă organizația care se ocupă de traseu tinde să fie mai orientată comercial, atrăgând vizitatori cu așteptări mai mari, eu cred că, în prezent, acestea vor fi dificil de îndeplinit.

Personal, cred că dezvoltarea Via Transilvanica se află, prin urmare, într-un echilibru delicat. Le urez mult succes și am încredere că vor reuși să crească organic, fără să trădeze valorile cu care au pornit la drum.

Tășuleasa Social, organizația mamă a Via Transilvanica tocmai lansează a doua ta carte tradusă în limba română, în care recomanzi 25 de trasee pornind la cele mai scurte și mai accesibile la unele lungi și dificile. Acum la final, spune-mi te rog câteva cuvinte despre ea.

În show-urile pe care le țin în spațiul vorbitor de limbă germană primesc mereu această întrebare: Ce traseu îmi recomandați? E aproape imposibil de dat un răspuns, fiindcă fiecare om vine cu propriile așteptări. Întrebarea e ce cauți, de fapt? Liniște? Aventură? Cultură? Un sens? Vrei să mergi solo, cu familia, cu câinele sau chiar cu măgărușul? Cât ești de dispus la disconfort? Vrei să treci prin mlaștini, să urci pe vulcani sau mai degrabă îți dorești să descoperi frumusețile ascunse de pe meleagurile natale? Sau vrei un traseu comod și pe parcurs să te răsfeți din punct de vedere gastronomic? Sau poate unul având ca temă vinul? Sau berea?

Pornind de la aceste întrebări, mi-am propus în această carte să ajut și să motivez cititorii să-și descopere traseul preferat și poate chiar să-l parcurgă. Fiindcă e clar: nici unul nu se potrivește tuturor, însă cu siguranță există unul care să i se potrivească mănușă cuiva. 

Am ales așadar din colecția mea 25 de trasee foarte diverse pentru a dovedi că undeva, departe în lumea largă, te așteaptă o cărare ce merită explorată, fie că e vorba de aventuri în sălbăticie, pelerinaje, incursiuni istorice, cu tematică literară sau tururi gastronomice. Sau poate cineva ar prefera regiunea tradițională Franken, multiculturalismul din România, pustiul nordic Fjäll, spectaculoasa Patagonie sau mlaștinile din Florida, cine poate ști?

Cert e că pentru a scrie această carte am străbătut păduri neguroase, deșerturi, mlaștini și munți, am discutat cu călugărițe în vârstă, cu cowboys macho sau oameni simpli de prin sate uitate și m-am trezit nu o dată, în mlaștini până la brâu, în mijlocul unor turme de oi, a unor exerciții militare cu gloanțe reale sau chiar am asistat live la erupții vulcanice. 

Încerc deci să aduc argumente pentru fiecare traseu în parte, să ofer recomandări pentru toate bugetele și anotimpurile și să dezvălui secrete ascunse descoperite din mers. Îmi place să cred că această carte mă reprezintă la fel de bine ca toate celelalte pe care le-am scris. Cititorul o să descopere în ea tot soiul de ponturi de la firul ierbii, sfaturi practice și idei pe alocuri trăznite.

Sper că este o carte plină de umor, fără romantisme de foc de tabără sau clișee outdoor. Totul e să te lași inspirat, să ieși din spațiul de confort, să te încalți și să pornești la drum.

Ultima carte a Christinei poate fi comandată de pe Shop Via Transilvanica.

Fotografiile aparțin autorului și sunt făcute pe traseul Via Mariae în pădurea Hoia de lângă Cluj.