Diana: despre cercul sărăciei și micile lui fisuri

Cristina Foarfă

Redactor

Are 40 de ani, opt copii și patru nepoți. 19 ani are fata cea mare, un an și o lună cea mică. Șase dintre copii încă locuiesc cu ea, iar două fete sunt deja mame și la casa lor. A crescut singură în stradă, a cunoscut drogurile, pușcăria, violența domestică, foamea, durerea în toate formele posibile, dar și ce înseamnă să te trezești dimineața cu un singur gând: să-ți hrănești copiii, să găsești apă să îi speli și să-i ții la școală.

Povestea ei, la fel ca multe altele, pune în oglindă un tipar din care este greu, uneori imposibil, să ieși, fără o intervenție puternică din exterior și un sprijin solid care, de ce să nu spunem, ar trebui să fie rolul statului. Antropologii și sociologii numesc acest tipar „cercul sărăciei” – o succesiune de privațiuni care se perpetuează între generații. 

Este sărăcia generațională, care nu înseamnă doar lipsa banilor, ci o lipsă de opțiuni reale. 

Viața Dianei a însemnat, fără excepție, supraviețuire - a ei, a fraților săi și apoi a copiilor. Despre supraviețuire e vorba cel mai des la Centrul Comunitar ILO-Ferentari, al Asociației Carusel, unde oamenii din comunitate și nu numai vin pentru hrană, duș, servicii sociale dar, cel mai des, pentru că acolo se simt acceptați, înțeleși și niciodată judecați. 

Diana știe să caute și să găsească suport la Asociația Carusel și să meargă, singură sau cu copiii, la Centrul Comunitar ILO-Ferentari, unde să fie sprijinită de asistenții sociali de acolo. Pe fetița ei cea mică o cheamă Arina, după numele coordonatoarei centrului, de care v-am povestit în acest articol.

Centrul ILO Ferentari

„Vagabonțeala” și viața străzilor

„Am luat viața de mică în piept, viața străzilor”, spune Diana. Femeia din Ferentari a rămas fără tată la 12 ani. Mama ei nu putea să accepte ideea că la 37 de ani trebuie să crească singură cinci copii. A devenit dependentă de alcool și copiii au trebuit să se descurce mai mult singuri, înghesuiți într-o garsonieră, fără îndrumare, grijă, dar și fără mâncare și împlinirea altor nevoi de bază. 

Diana vorbește repede și își duce toate frazele până la capăt. Explică - și așa retrăiește momentele grele din viață. Uneori se scuză, alteori e nostalgică. Viața nu i-a fost ușoară și asta i se vede pe chipul, de altfel, frumos și expresiv. 

„Am început cu vagabonțeala la 13-14 ani”, își amintește Diana. A renunțat la școală și a început să facă lucruri de care nu e mândră. A luat-o, spune ea, pe căi greșite - droguri, furat. „Nu avea cine să mă restricționeze, ce să știu eu la vârsta aia?”, spune ea. S-a angajat la negru la o secție de îmbuteliat alcool, la 13 ani. „Aduceam bani în casă, luam mâncare la frații mei”. 

În tot acest timp, era mai mult absentă din viața copiilor. „Mama nu ne-a arătat nimic, dragoste, grijă, nimic. Ea doar ne înjura și ne făcea în toate felurile. Se zbătea doar pentru votcă. Pentru mâncarea noastră, nu. Se ducea la ciubucuri. Avea un tomberon mare de gunoi pe roți și mergea la oameni să le ia gunoiul. Oamenii îi dădeau bani, mâncare și băutură. Tot ce producea se ducea la sora ei acasă. Toți cei zece copii ai surorii și nepoții mâncau. Copiii ei, nu.” Amintirile Dianei sunt dureroase. „Nu eram cuminte deloc. Nici nu aveam încurajare, un sfat, un sprijin, să știu că nu fac bine”. 

Dar și când i se întâmplau lucruri rele pe stradă sau când suferea de la consumul de droguri, nu spunea, o proteja pe mama ei. „De ce să-și facă mama grij, asta mă gândeam. Și o protejam”. 

Instabilitatea familială este una dintre consecințele și, în aceeași măsură, cauzele vulnerabilității. O lume în care supraviețuirea e singurul scop lasă puțin loc pentru tandrețe, pentru emoții, pentru stabilitate și îngrijire. Un studiu din 1998 arată cum expunerea în copilărie la un mediu familial disfuncțional, la abuz fizic, emoțional sau sexual sau la nesatisfacerea unor nevoi primare duce la comportamente riscante precum consumul de droguri sau alcool și crește predispoziția la diverse afecțiuni fizice, dar și psihice.

41 de grade și un metru de lanț: câinii care trăiesc și mor prizonieri, în tăcere

Pe cod roșu de caniculă, câini legați în lanț, în soare, fără apă, nu pot striga după ajutor. De multe ori, ei sunt tratați fără milă de stăpâni și drept „bunuri mobile“ de către lege.

Copacii din Parcul Codrii Neamțului, rași de pe fața Pământului. Proprietarul terenului, patronul Auto Cobălcescu, spune că i-a tăiat pentru a preveni o nenorocire: „Eu bănuiesc că am făcut un lucru bun pentru copiii care sunt la școală”

Parcul Codrii Neamțului din Sectorul 3 a fost distrus în întregime de un afacerist abonat la contracte publice cu instituțiile statului - același stat care ar fi trebuit și ar fi putut putut să prevină dezastrul.

Echipa Carusel ajută oamenii vulnerabili care locuiesc pe stradă

În anii care au venit, Diana a mai încercat să vorbească cu mama ei, să înțeleagă de ce a fost atât de absentă și de ce ea și frații ei nu au primit grija și iubirea de care aveau nevoie. Deși spre finalul vieții și-a mai revenit, femeia niciodată nu și-a dat seama de efectul pe care l-a avut asupra copiilor. 

Oala de ciorbă care bucură copiii mai mult ca de un iPhone 16

De mâncarea fraților se ocupa mai mult ea. Din banii de la fabrica de alcool, din furturi și tâlhării, din mici ciubucuri pe care le mai făcea în cartier. Se ducea la oameni în curte, îi mai ajuta la curățenie. Una dintre femeile la care mergea îi mai dădea din când în când o oală cu ciorbă, știind de familia mare pe care o avea acasă. „Nu mai era nimeni ca mine cu oala de ciorbă, nici cel mai bogat om din lume nu se simțea cum mă simțeam eu cu oala aia, că duc mâncare acasă să mănânce frații mei. Copiii ăia se bucurau la mâncare mai mult decât se bucură cei de azi la un iPhone 16”, retrăiește ea întâmplările de atunci. 

Cel mai mult avea grijă de surorile ei. „Eu având strada în nas, știam vagabonțeala, știam ce se poate întâmpla. Ele erau mai mici și nu știau. Nu le lăsam să facă ce făceam eu sau mai rău”. 

 „Chiar dacă furam, le duceam mâncare”, adaugă Diana. La furat, a fost o singură dată și când a devenit adult, tot din disperare că nu au copiii ce să mănânce. A plecat din țară două săptămâni și s-a întors cu banii care au ajutat-o să supraviețuiască o perioadă. 7.000 lei. 

Drogurile ca refugiu

Dar banii pe care îi făcea copil fiind nu s-au dus doar pe mâncare. Pe la 14 ani, niște rude din „neamul mamei”, care au văzut-o că lucrează și are ceva bani, i-au dat droguri. „Doar să încerce”. Îi era frică la început și nu voia, dar un văr a luat seringa și i-a băgat-o în venă. „A fost o amețeală la început. Dar parcă îmi plăcea”. A încercat și a doua oară, și a treia oară și până la dependență nu a fost mult. 

 „Ăsta e Ferentariul, sunt și acum copii de 10 ani care consumă”, spune Diana. 

Pentru oamenii care trăiesc în condiții precare, marginalii, consumul este uneori singurul refugiu și singura modalitate de a gestiona o realitate dură. Contextul social uneori normalizează consumul și dependența se instalează rapid, de la vârste fragede. 

Din experiența Asociației Carusel în lucrul cu persoane dependente, „să te lași” nu este un pur act de voință. Este nevoie de suport, de tratament de substituție, de servicii psihologice, medicale și sociale și, cel mai mult, de schimbarea contextului. 

Închisoarea

Activitățile ilicite, spunea antropologul Philippe Bourgois, pot fi înțelese ca o cultură a rezistenței sau a opoziției la exploatarea economică și denigrarea culturală. Ce alte soluții au oamenii aflați la marginea societății, crescuți într-un mediu precar, privați de educație, hrană sau suport de orice fel, pentru a avea un oarecare statut în comunitate? 

Multe dintre fetele aflate în situația Dianei începeau, din disperare și influențate de mediu, să practice munca sexuală. „Nu am ajuns la prostituție și îi mulțumesc lui Dumnezeu. Mai ales că am șapte fete și știți vorba aia, copiii fac ce au văzut la părinți.”

La 17 ani, Diana a intrat la închisoare. Cei cu care umbla comiseseră o tâlhărie, ea se întâlnise cu ei și polițiștii, care îi filau, i-au ridicat pe toți, chiar dacă, strict în acel caz, ea nu participase. A stat înăuntru un an și opt luni. La Rahova avea pe cineva care îi dădea droguri, așa că nu a simțit sevrajul. La Târgșor, unde au mutat-o, nu. Se ducea aproape zilnic la cabinet să ia pastile pentru durere. Ajuta și munca fizică, „mai scotea din răuri”. Când a ieșit, a sărit însă din nou în droguri. 

Chiar dacă era un copil, Diana își dădea seama că nu îi face bine ce face. Nu vedea însă o scăpare, oricât de mult ar fi vrut să trăiască altă viață. „Eu voiam să scap din Ferentari, voiam să scap și nu reușeam, voiam să merg cât mai departe.”

La Centrul ILO Ferentari, beneficiarii se pot bucura și de o mică bibliotecă

Scăparea și anii de fericire

Aparenta scăpare a venit de la un băiat pe care îl cunoscuse la fabrica de îmbuteliat alcool, unde s-a întors să lucreze și după eliberare. De multe ori, munca o ajuta să nu îi mai fie rău de la droguri. El a văzut-o și a ajutat-o. 

S-au împrietenit și a plecat la el, la Piața Ferentari, care deja i se părea departe de unde stătuse ea, în Livezilor. L-a prezentat mamei. „Cum era mama, blesteme, măscări. Încurajare, ce să zic”, râde ea amar.

 „Abia cu tatăl copiilor am cunoscut și eu fericirea. Am reușit să mă las. Îmi era rușine de el.”

Nu a mai pus acul în venă din momentul în care a aflat că e gravidă. „Am primit a doua șansă la viață”, spune ea. Prima oară nici nu a crezut că e însărcinată, s-a gândit că nu are menstruație pentru că își făcuse mai multe unități de heroină. 

„Nu că mi-aș fi dorit mult un copil, dar voiam o schimbare în viață, îmi era scârbă de mine”. Primul copil a însemnat schimbarea de care avea nevoie. „Din momentul ăla nu am mai pus gram. Vedeam pe stradă cum își fac, mi se făcea rău. E senzația aia oribilă pe care o știe corpul”.

Când s-a dus la spital să nască, grija ei era alta – ca medicii să știe că s-a drogat. „Focul meu era ca copilul să fie controlat, că am fost consumatoare. Nu m-au crezut”.

Pentru o perioadă, totul a fost bine. „Eram o familie normală, fericită în amărăciunea ei. Ne mergea bine, ne fierbea oala de zi cu zi, ne ajungea de un pampers, ne ajungea să ne scoată și în orășel.” La început, a fost un tată exemplar. Le lua haine copiilor, munceau și el și ea, se preocupau să fie totul bine în casă. Apoi lucrurile s-au schimbat. 

Violența domestică, copiii și, din nou, supraviețuirea

Când a ajuns la al patrulea copil, viața Dianei a început să se destrame din nou. Bărbatul ei a cunoscut o altă femeie, tot din cartier. „Era o fată amărâtă, cu un bebeluș mic, cu care mergea după gunoaie”, își amintește Diana. 

„Eu mă vedeam ca o mamă simplă, o femeie normală. Nu am știut că trăiesc împreună, am aflat după șapte ani, timp în care am mai făcut doi copii.”

La al șaselea copil, ultimul cu el, analizele i-au ieșit pozitive pentru hepatita C. Se lăsase de ani buni de injectat, iar vestea a venit ca un șoc. Singura explicație pe care o găsește este legată de perioada în care mergea după gunoaie: s-a înțepat într-o seringă abia folosită. „Am băgat mâna în ea. Sângele nu era cheag, era proaspăt. Altfel nu îmi explic — la manichiură nu am fost în viața mea, la dentist nu am fost că nu mi-am permis. E de la seringa aia, sută la sută. Era fix de drogați.” Expunerea constantă la mizerie, lipsa accesului la igienă și servicii medicale minime - toate astea fac ca boala să nu mai fie o întâmplare, ci o consecință previzibilă a precarității.

Acasă, lucrurile deveniseră tot mai grele. Partenerul ei nu mai aducea bani, iar Diana trebuia să se descurce singură ca să țină copiii. Spunea că își lasă banii la păcănele, dar ea a aflat apoi ajung de fapt la cealaltă femeie. A ajuns din nou să caute sticle și fiare, ca să aibă ce să le pună pe masă copiilor.

„Trei pulpe îmi permiteam să iau. Le dădeam pe din două și le făceam cu usturoi, ca să se întindă. Ce rămânea, acopeream să aibă copiii mai încolo. El venea acasă, începea să mă înjure, ridica capacul la castron și mânca tot.”

Apoi au început bătăile. Nu doar asupra ei, ci și asupra copiilor. „Copiii mei erau maltratați, și eu la fel.” Despărțirea a venit târziu, după patru ani trăiți într-un coșmar zilnic. „Nu producea nimic pentru copiii lui. Băutură, barbut, aparate, bătăi. Nu-i mai ceream explicații. Dacă nu fac un pas, ori mor, ori cine știe.”

 „Gelozia și dușmănia” pluteau în aer. O controla, nu o lăsa nici măcar să muncească - „să se uite ăla și ăla după tine?”. Pentru el era mai bine ca ea să caute în gunoaie decât să se ducă la muncă undeva.

Într-o zi, Diana a început să se întrebe cu voce tare: „Stai puțin, de ce stau cu tine în casă? Eu trebuie să te cresc și pe tine, și pe copii?”

Dar nu a cedat. A păstrat toți copiii. A insistat pentru asta. „Mare putere mi-a dat Dumnezeu. O femeie la 30 de ani să stea cu atâția copii.” Credința rămâne una dintre resursele de reziliență cel mai frecvent invocate în contexte de vulnerabilitate.

„I-am ținut în școală, m-am zbătut să le dau să mănânce măcar trei mese pe zi. Chiar dacă am stat cu chirie și nu aveam apă, mă duceam și cumpăram bidoane de zece litri și îi spălam pe toți.”

„Nu am vrut să-mi fac copiii să sufere. Nu am vrut să le dau un exemplu prost. Am vrut să aibă ce nu am avut eu.” Cum a reușit? „Mă duceam cu ziua la muncă. Mă duceam după sticle. Mă duceam și la primărie să cer ajutorul. Trebuia să plătesc chiria. Mă împrumutam de bani cu dobânzi mari ca să plătesc lumina, să iau lucruri la copii.”

Dar greutatea trecutului se resimte în prezent. „Una dintre fetele mele s-a dus la un moment dat la furat și la alta am găsit iarbă.” Diana nu le-a spus povestea ei - nu a vrut să le arate cât de jos fusese și nici să le dea un exemplu prost. Dar tatăl lor, în crizele lui de furie, o denigra în fața copiilor. Și rușinea pe care ea încerca să o țină ascunsă a fost scoasă la suprafață, cu tot cu durerea care venea odată cu ea. Iar cercul a continuat cu încă o generație, prin repetarea, chiar dacă punctuală, a unui comportament. 

Centrul ILO Ferentari

Punct și oarecum de la capăt

După despărțirea de tatăl copiilor, Diana s-a mutat cu chirie într-un bloc al primăriei, unde locuiau mai multe familii vulnerabile. Încerca să-și țină viața cât de cât în ordine, cu cei șase copii după ea, într-un spațiu nou, dar tot precar. Un bărbat din bloc a chemat-o într-o zi să-l ajute să facă ordine în hainele fetiței lui, pe care o creștea singur, după ce mama ei, lucrătoare sexuală, o părăsise. S-a dus, împreună cu copiii - nu doar pentru un ban în plus, ci și ca să nu iasă vorbe printre vecini. „Ne băgam în seamă. S-a interesat de mine, a început să mă ajute.”

Relația cu noul bărbat a început nesigur, cu rețineri și lipsă de încredere. Diana nu era obișnuită să i se dea atenție ca femeie. I-a explicat clar care este situația ei, cu tot cu bagajul vieții și cu copiii pe care îi creștea singură.

El nu bea. Era liniștit. Într-o seară, după o bere, a ieșit în fața blocului și a spus tuturor că o iubește pe „fata de la 1 cu mulți copii.” Copiii au auzit și au reacționat dur. „Mami, mă duc și îl omor.”

„Mă făcusem din neagră roșie”, își amintește Diana. A ieșit și ea din casă, iar bărbatul a tras-o ușor de mână: „Ea e.”

A aflat și tatăl copiilor. Tensiunea a crescut. Ce a durut cel mai tare n-a fost reacția lui, ci a copiilor. Pe tată nu l-au condamnat niciodată că a plecat cu altă femeie. Pe ea, da.

Totuși, bărbatul nou le-a câștigat cât de cât încrederea, cu gesturi mici. În primul rând, a fost prezent. „Ăsta, față de tatăl lor, a făcut multe pentru ei. A gătit, a strâns masa, el spăla vase, el spăla haine.” Fetele mai mari au prins curaj să-i ceară lucruri intime - bani de tampoane, de exemplu.

Au făcut doi copii împreună. Relația lor nu a fost mereu stabilă. Sunt împreună când da, când nu. Tensiunile cu copiii au afectat relația. Acum, nu stau împreună, dar sunt într-o strânsă legătură. 

Mama pe care fetele se pot baza

Cu timpul, fetele cele mari au început să se lovească de propriile greutăți. S-au mutat cu partenerii lor, au devenit mame, dar când lucrurile au scăpat de sub control, tot acasă s-au întors. Diana le primește de fiecare dată, fără reproșuri. Știe prea bine cum e să nu ai unde să te duci. Nu pentru mult timp, dar suficient cât să caute sprijinul pe care Diana nu-l primise niciodată.

„Fata cea mare nu e bine deloc. Și bătută, și chinuită, și nemâncată. Vai de capul ei. M-a rugat să nu vin, dar n-am rezistat. Am fost la poliție, am luat copilul cel mic. După o săptămână s-a dus înapoi.”

A doua e ceva mai bine. Trăiește cu un băiat care uneori o supără, alteori vine cu „flori, parfumuri arăbești, inele”. Dacă o supără cu o vorbă, „ia copiii și vine la mami”. Apoi se întoarce, când bărbatul își cere iertare. 

Micile fisuri în acest cerc al sărăciei

Povestea Dianei nu ilustrează doar cercul sărăciei, ci și micile fisuri care pot apărea în el - de obicei, nu pentru că statul intervine, cum spuneam la început, ci pentru că o femeie ca ea decide să nu mai repete, măcar nu în totalitate, istoria. 

„Nu am vrut să-mi fac copiii să sufere. Nici să le dau un exemplu prost. Doar să aibă ce n-am avut eu.”

Diana a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca copiii să meargă la școală, să aibă ce mânca, să fie curați și, cel mai important, să se simtă iubiți, așa cum ea nu s-a simțit. A muncit, a ieșit dintr-o relație abuzivă, și-a apărat fiicele, pe cât a putut, de violență. Când una dintre ele a fost bătută, nu i-a spus, ca mama ei altădată, „întoarce-te la el, e bărbatul tău”, ci a fost acolo pentru ea, căutând soluții. 

Acest articol este susținut de Kaufland România, care oferă sprijin financiar și logistic pentru Centrul Comunitar ILO-Ferentari, echipa mobilă și Cabinetul Medical, ale Asociației Carusel. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€