Sorina mare și Sorina mică. Ce înseamnă, de fapt, asistența socială în România

Cristina Foarfă

Redactor

„O caut pe o doamnă cu un copilaș, o doamnă cu fuste frumoase, lungi, cu o fetiță cu ochi mari albaștri. Pe amândouă le cheamă Sorina - Sorina mare și Sorina mică. Nu le-ați văzut?”. În seara de 24 decembrie, Arina Buțu, asistentă socială la Asociația Carusel și coordonatoarea Centrului Comunitar ILO-Ferentari, bate din ușă în ușă, pe un bulevard cu zeci de case, în căutarea celor două Sorine.

Nu știe numărul, știe doar strada, și nici de ea nu este sigură. Ajunge la ultima casă, o casă cu un magazin, unde nu este clar dacă locuiește cineva. Bulevardul se termină într-un pod. „Sorina, Sorina!”. Nimic. E liniște și frig, iar vecinii sărbătoresc deja Crăciunul. Arina se pregătea să plece când, ca o nălucă, Sorina mare a ieșit dintr-o curte întunecată. „A fost foarte emoționant. Plângeam amândouă. Chiar m-am gândit că magia Crăciunului există.” A intrat în casa modestă unde mai mulți oameni stăteau la grămadă, le-a dat cadourile, au vorbit. Era și Sorina mică acolo, firește.

Arina Buțu, asistentă socială la Asociația Carusel și coordonatoarea Centrului Comunitar ILO-Ferentari

Sorina mare și Sorina mică 

Le pierduse urma de câteva luni, de când plecaseră din Ferentari. Soțul Sorinei murise recent, iar ea nu-și mai permitea chiria pentru locuința și așa precară unde stătea cu fetița. Cât timp trăise bărbatul, Sorina mare și Sorina mică locuiau într-o casă modestă aproape de Centrul Comunitar ILO-Ferentari. Veneau des la centru, mâncau, băgau rufe la spălat, își luau haine. Petreceau mult timp la ILO, așa că s-au cunoscut mai bine cu Arina, coordonatoarea centrului. Uneori, pe final de program, rămâneau și dansau împreună, pentru că asistența socială este uneori și despre dans.

Sorina mare a suferit mult după bărbatul cu care fusese căsătorită o viață. Dar și această poveste a căsătoriei are și o altă dimensiune, ca toate parantezele pe care le face viața: Sorina a fost luată de soție pe când era tânără, la Cluj, de un bărbat care a adus-o la București.

Și-au petrecut viața împreună, cu multe lipsuri, greutăți. În primii ani, a încercat să se despartă de el de câteva ori, dar s-a răzgândit de fiecare dată. „L-am iubit, ce să fac, chiar dacă am avut tot felul de necazuri cu el. Am trăit o viață împreună. Am avut o casă, copiii ăștia.” 

Unul din copiii Sorinei mari este tatăl Sorinei mici. Sorina bunica, Sorina nepoata.

Mama fetiței a părăsit-o la naștere, în spital, iar tatăl și-a refăcut rapid viața. A uitat de fetiță și așa a ajuns Sorina mică să fie crescută de bunică. Abia la 10 ani, și cu ajutorul Asociației Carusel, Sorina mică a obținut într-un final certificat de naștere. 

ILO, locul unde se adună oamenii nevăzuți ai Ferentariului 

La ILO-Ferentari, unul dintre cele două centre comunitare ale Asociației Carusel, veneau în fiecare zi în jur de 100 de oameni. Majoritatea din cartier, absolut toți trăind în sărăcie extremă, fie că aveau un acoperiș șubred deasupra capului, fie că locuiau pe stradă. „Cel mai mare avantaj al acestui centru este că e aproape de ei, pur și simplu”, spune Arina, asistent social și coordonatoarea centrului comunitar IlO-Ferentari. Iar acest „aproape” are două sensuri - vecinătatea și apropierea de nevoile lor. 

Aici, oamenii vorbesc frumos unul cu altul, se respectă, au grijă de spațiu. „E important ca oamenii să se implice în activitățile centrului. Acuma, dacă văd coșurile pline, le golesc ei. Sau fac un pic de curat. Se simt importanți, e bine. Simt spațiul ca fiind și al lor și chiar așa e”. 

Oamenii vin să mănânce, să facă baie, să spele hainele sau să primească unele curate, să primească ajutor cu actele, să fie consiliați și sprijiniți cu ce au nevoie. Mai mult decât atât, oamenii vin aici pentru că e un spațiu sigur, unde se simt acceptați, înțeleși și simt că, pentru asistenții sociali de aici, ei nu sunt invizibili. 

„Ținem la fiecare om în parte, le știm poveștile, știm cum beau cafeaua, cu lapte sau fără lapte, cu zahăr sau fără zahăr, știm dacă vor șosete negre și nu albe. E important să le cunoaștem particularitățile”, spune Arina. 

Despre Sorina mare și Sorina mică, Arina a știut tot pentru că doar așa a putut să se implice atât cât a făcut-o. 

Arina Buțu, asistentă socială la Asociația Carusel și coordonatoarea Centrului Comunitar ILO-Ferentari cu o fetiță beneficiară

Pentru Arina, asistența socială începe de la „a-l cunoaște și a mă cunoaște”

De când lucrează cu oamenii fără adăpost, Arina nu se mai poate bucura de ploaie sau de ninsoare ca înainte. Vremea a căpătat pentru ea un alt înțeles - „cum se descurcă oamenii pe stradă acum, când e furtună, ninge sau e caniculă?”

Să fii asistent social e departe de a fi doar o meserie, dacă o faci cum o face Arina. Are 25 ani, și vorbește calm, cald, de parcă ar spune povești. Se bucură cu toată ființa ei când ceva bun se întâmplă cu un om vulnerabil cu care lucrează și suferă pe ascuns atunci când lucrurile nu ies cum ar trebui. Lucrează cu Asociația Carusel din 2020, la început ca voluntar, apoi, din 2021, ca angajat.

Amintirile Arinei din prima seară pe teren, ca voluntar, sunt încă vii. Ploua torențial, era pandemie, iar la Horoscop au venit peste 150 de oameni. Aici, Carusel oprea în fiecare miercuri, iar oamenii știau că îi vor găsi acolo. „Pentru prima dată am văzut ce se ascunde pe străzile Bucureștiului.” A văzut și de atunci nu mai poate să se uite în altă parte. „Am văzut că se poate chiar și când pare că nu se poate. Vedeam cum oamenii se schimbau la față când le ofeream ceva, oricât de mic.”

Arina Buțu, asistentă socială la Asociația Carusel și coordonatoarea Centrului Comunitar ILO-Ferentari

La început, Arina a făcut mari eforturi pentru a putea fi voluntar la Carusel. Era studentă la Sociologie și Asistență Socială în București, dar învăța de acasă. „Aveam zile în care plecam dimineața din Călărași, veneam cu trenul la București, făceam voluntariat toată noaptea și mă întorceam a doua zi dimineața acasă.” Mama sa nu înțelegea entuziasmul de a umbla noaptea pe străzi dar îl lua așa cum era. 

A mers apoi să facă voluntariat la ILO-Ferentari, unde a lucrat mai profund cu oamenii, iar când a primit oferta de a munci full-time la Carusel, a acceptat-o cu bucurie, chiar dacă nu știa exact ce va face sau unde va locui în București. Nu i-a fost simplu, dar s-a descurcat. 

„Mi-am dat seama că cei care ne spuneau că un asistent social n-ar trebui să plece cu poveștile beneficiarilor acasă ne mințeau. Nu poți”. 

Arina și Sorinele - când asistentul social devine îngrijitor și sprijin vital

Arina a luat cu ea acasă povestea Sorinelor. Și a plâns mult. Relația lor, cu toată complexitatea și încărcătura ei, arată poate mai bine ca orice ce înseamnă să lucrezi în domeniul social.

După moartea soțului, Sorina mare și Sorina mică au plecat din Ferentari. Tot schimbau locuințele, dormeau pe unde apucau, pe la rude, pe stradă. Arina le-a pierdut urma de mai multe ori și le-a găsit de aproape tot atâta ori. Mai veneau din când în cartier, unde aveau prieteni și rude și o vizitau și pe Arina, la centru.

La un moment dat, le pierduse iar urma. Nu mai știa nimic de ele de câteva luni. Era pe teren când a auzit o voce subțire care o strigă. Sorina mică venea alergând spre mașină - Arina, Arina. A luat-o în brațe și a învârtit-o. Arina râde: „Sorina mică nu prea știa să își exprime afecțiunea, era mai bățoasă ea așa, dar chiar se bucura că ne vede”. 

Fetița stătea într-o locuință improvizată, cu unchiul și soția acestuia. Sorina mare mai venea, mai pleca, fiul ei și nora nu o lăsau să rămână prea mult și ea prefera strada. Se purtau urât și erau agresivi cu ea. Când a aflat unde stă, Arina a început să meargă des la Sorina mică cu haine, jucării și rechizite și încerca să medieze, atât cât se putea, relația dintre Sorina mare și fiul său. 

La un moment dat, nici Sorina mică nu a mai putut să stea. A ajuns singură, într-o seară, la ILO-Ferentari, cu mâna ruptă. I-a spus Arinei că unchiul a bătut-oși a dat-o afară. O căuta pe bunica. Arina i-a dat un ceai, mâncare, a calmat-o - copilul era lihnit. 

Arina Buțu, asistentă socială la Asociația Carusel și coordonatoarea Centrului Comunitar ILO-Ferentari cu o fetiță beneficiară

Bunica a ajuns și ea la ILO, speriată și ușor incoerentă. Sorina mare voia să o ia cu ea, dar nu știa unde să o ducă. La fel, pe stradă? Iubea copilul, dar nu avea ce condiții să-i ofere. Sorina mică, conștientă de situație, a preferat să mai rămână cu Arina și să tragă de timp: „Mai stau aici, mi-a fost dor de ea, mai beau o ciocolată caldă.”

Atunci Arina a contactat Protecția Copilului. Autoritățile au intervenit cu întârziere, abia după ce Sorina mică și Sorina mare plecaseră deja. Au găsit-o pe Sorina mică pe stradă, cu mâna ruptă și speriată. Fetița nu a recunoscut că a fost bătută. O vecină a intervenit, spunând că o cunoaște și o poate ține la ea. După un timp, femeia a luat copilul în grijă de tot, cu toate actele în regulă. „Este o femeie extraordinară și are grijă de fetiță”, spune Arina. Dar a fost o întâmplare fericită. Din păcate, experiența Carusel spune că de foarte puține ori lucrurile se termină așa. 

Asistența socială înseamnă contact direct, profund cu oamenii și atenție neabătută

„Asistența socială necesită energie, cunoștințe și multă empatie. Oamenii simt imediat dacă nu ești complet prezent. Dacă îți pierzi concentrarea, dacă îți muți privirea sau îți schimbi atenția, discuția se poate sfârși brusc. Este esențial să fii acolo 100% pentru oameni, mai ales în momentele în care își deschid sufletul și îți povestesc despre cum au ajuns să locuiască pe stradă, despre abuzurile prin care au trecut sau despre alte experiențe traumatizante. În acele momente, toată energia și atenția trebuie să fie dedicate lor, pentru că altfel riști să le pierzi conexiunea și încrederea”, spune Arina. 

Există multe prejudecăți legate de asistența socială. Probabil, crede Arina, dacă întrebi pe cineva ce e, îți va răspunde fie că asistentul social face doar anchete sociale, fie că se ocupă cu reintegrarea persoanelor și atât. Până aici e cale atât de lungă, râde Arina, încât în multe situații nici măcar nu te poți gândi la reintegrare socială. Uneori, pur și simplu nu se poate și e de așteptat să nu se poată, dacă iei în considerare contextul din care vin oamenii. „Afli ce nevoi au, afli de unde au plecat și ce-i cu ei. Și pentru noi contează să vedem ce-i cu ei. Dacă nu înțelegi contextul, nu poți să-i ajuți”, spune Arina. 

Arina adesea simte nevoia să plângă când vorbește cu beneficiarii, însă știe că trebuie să rămână fermă. Consideră esențial ca aceștia să vadă în ea o persoană puternică, nu vulnerabilă. Din acest motiv, își stăpânește lacrimile pentru a construi o relație bazată pe încredere. „Nu le-am spus oamenilor că nu se poate. Nici că se poate. Dar am zis întotdeauna că încercăm”. Unul dintre principiile Carusel e să nu se creeze așteptări nerealiste oamenilor, să nu fie dezamăgiți. „Sunt dezamăgiți oricum în viața lor de zi cu zi”, adaugă Arina. 

Sorina mare și rănile ei adânci

„Între mine și Sorina mare s-a creat o legătură puternică.” Într-o noapte, Arina a visat-o, iar a doua zi, Sorina mare a venit la centru arsă. Intrase într-un canal și căzuse pe țevile de apă fierbinte. Era arsă până la os, dar refuza să meargă la spital. „Mi-e frică, nu vreau, îmi e rușine. Am mai fost la spital, m-au tratat ca pe ultimul om” repeta ea. Pentru oamenii ca Sorina mare, mersul la spital e altă formă de umilință și violență din partea statului. 

A acceptat însă să fie văzută de medicul de la Carusel. Domnul doctor Neagu s-a îngrijorat când văzut gravitatea arsurii. Iar dânsul nu se îngrijorează ușor - e medic militar și a fost în teatrele de operațiuni. Din păcate, la cabinetul medical de la Carusel, tot ce putea face era să o dezinfecteze, să o panseze și să-i dea medicamente pentru durere. Arsura era imensă, din zona inghinală până la genunchi, și trebuia îndepărtat țesutul necrozat, dar acest lucru nu se putea face într-un cabinet obișnuit. Medicul îi îngrijea zilnic rana dar era prea mare și prea gravă. Au convins-o până la urmă, cu greu, să meargă la spital. Arina a ajuns în urma ambulanței, Sorina refuzând să facă orice fără ea. A găsit-o la spital agitată și speriată. Striga după Arina. Medicii au tratat-o pe fugă - au tăiat țesutul necrozat fără anestezie, au pansat-o și i-au dat drumul înapoi pe stradă. 

Sorina a venit timp de un an la ILO Ferentari aproape în fiecare zi. „Luni și joi o duceam la domnul doctor să o bandajeze (la Centrul Comunitar Grivița-Cișmigiu, tot al Asociației Carusel, unde se află cabinetul medical - n.red.), marți și miercuri o bandajam eu”, își amintește Arina. În tot timpul ăsta stătea pe stradă și starea ei fizică, psihică și emoțională se înrăutățea pe zi ce trece. 

Nu stătea cu absolut nimeni altcineva. Arina o dezbrăca, o îmbrăca, o ținea de mână, îi prindea părul. Între ele se crease o anumită intimitate și multă căldură. Fie că făceau drumul din Ferentari la Cișmigiu sau că o bandaja Arina la ILO, totul începea cu o baie pentru a curăța rana. „Îi era greu să facă asta singură”, așa că Arina intra cu ea și o spăla, dincolo de munca ei obișnuită de asistent social. Pe Arina o durea să o vadă cum decade, dar nu își arăta durerea. „Ajungeam acasă și nu mai puteam să fac nimic.” Lăcrimând, povestește cum trebuia să rămână puternică pentru Sorina. „Venea, draga de ea, în fiecare zi.”

Au trecut niște luni și rănile Sorinei celei mari s-au închis. Nu însă și cele sufletești. Sorina era din ce în ce mai afectată mental de traiul pe stradă, de pierderea familiei și de toate rănile pe care le purta cu ea. 

Când moartea devine parte din proces 

La un moment dat însă, Sorina mare nu a mai venit. „Știam foarte bine unde e și ce face”. Arina o vedea mereu într-o stație de autobuz din apropierea centrului, mereu singură. „Mă opream la ea când mergeam și când mă întoarceam de la muncă.”. Nu îi răspundea când o întreba de ce nu mai vine la centru și de ce alege să stea doar acolo.

„Greu, mi-am dat seama că nu mai voia să trăiască. Iar câte zile mai avea, voia să stea acolo, singură, printre oameni totuși, în stația ei de autobuz”. A fost dureros pentru Arina și un proces în care ea a trebuit să accepte inevitabilul. „Mi‑a luat câteva săptămâni să înțeleg că, de fapt, ea nu mai voia să lupte. Cine eram eu, până la urmă, să mă opun alegerii ei? Soțul nu mai era, copiii nu o mai băgau în seamă şi nu mai aveau nicio legătură”. Știa și că Sorina mică era bine, că nu o mai poate ajuta și are pe altcineva care îi poartă de grijă ca o mamă: mergea regulat la şcoală și era îngrijită. 

„Am încercat să vorbesc cu ea. Sunt aici pentru tine orice ar fi. Nu mi-a răspuns, n-a mișcat-o nimic, se uita la mine. Mi-am dat seama că nu am ce să fac mai mult”. Arina trecea pe la ea să îi ducă mâncare, să schimbe o vorbă. Oamenii din zonă o întrebau cu un oarecare reproș de ce nu o duce la spital. Sorina răspundea: „Lăsați-o, că s-a luptat pentru mine, m-a dus peste tot, e îngerul meu păzitor”. Nimeni altcineva nu se putea apropia de ea. 

Într-o zi, Sorina cea mică a venit la centru să îi spună: „Mamaie a murit”. Arina a fost șocată. Împreună cu colegii de la Carusel, Arina a început să-i sune copii, au ajutat la înmormântare, au cumpărat un sicriu, au făcut cele trebuincioase. Au împărțit ceva de mâncare, au aprins lumânări. 

„Pentru mine, tot procesul pe care l-am avut cu Sorina, de la Bună ziua, eu sunt Arina, la mersul la spital, la cum urla după mine, inclusiv la faptul că am spălat-o, că am mers cu ea peste tot, am avut grijă de fetiță, pentru mine, toate astea înseamnă asistență socială”, rezumă ea. 

„Înainte, moartea era un final tragic. Era un eșec al meu, ca asistent social, și un eșec al sistemului. Cu Sorina, am învățat că moartea face parte din proces și că trebuie să o acceptăm așa cum ea, atunci când vine. E singurul fel în care am putut trece mai departe, să continuăm ce facem aici”. 

Cuvintele Arinei cad greu. Asistența socială este, cel mai mult, despre însoțire în viață și, uneori, și în moarte. Într-o lume în care mulți sunt uitați și nevăzuți, Arina și Asociația Carusel continuă să le ofere celor vulnerabili nu doar hrană și haine, ci prezență, implicare, solidaritate, demonstrând că adevărata asistență socială înseamnă a fi alături de oameni, chiar și în cele mai întunecate momente ale vieții lor.

Acest articol este susținut de Kaufland România, care oferă sprijin financiar și logistic pentru Centrul Comunitar ILO-Ferentari, echipa mobilă și Cabinetul Medical, ale Asociației Carusel. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€