De ce avem nevoie de mai multă politică în universitățile din România

Vlad Adamescu

Colaborator

Răzvan Petri

Colaborator

Efectele aversiunii ipocrite față de politică sunt grave și reprezintă una dintre cauzele apatiei și lipsei de implicare civice din România.

Universitățile din România au o mare problemă: politica. Nu, nu este vorba despre politizarea facultăților, ci despre lipsa dezbaterilor politice și a discuțiilor despre politică în cadrul universități. Spre deosebire de facultățile din Occident, spațiile unde  au luat naștere activismul civic, politic și social, universitățile din România încearcă să se ferească de orice discuție despre politică. 

Aleșii noștri (mai ales cei care nu sunt la putere) sunt rareori primiți în campusuri, iar atunci când se întâmplă, sunt invitați doar în cadre formale care de multe ori descurajează discuțiile libere și gândirea critică.

Cum arată discuțiile politice în universitățile din România?

Din păcate, vorbim aici din experiență personală. De când avem proiectul „Politică la minut”, am primit multe invitații să vorbim cu studenții, invitații pe care le onorăm aproape mereu. Uneori ele vin de la profesori, alteori de la asociații studențești. 

Surprinzător, deși nu am avut niciodată probleme când profesorii erau în sală, ne-am confruntat de multe ori  cu cerințe stricte de nepartizanat politic, venite chiar din partea studenților care organizau respectivele evenimente. 

Câteva exemple, credem noi, absurde: 

Poate suna ca ceva desprins din Kafka, dar acestea sunt doar câteva exemple ilustrative. Evident, în niciuna dintre aceste situații nu ne-am gândit măcar să facem propagandă politică pentru un anumit candidat sau partid, ci doar să analizăm situația politică a momentului, să discutăm despre principalii actori politici, despre ce au făcut și motivațiile lor, ori despre politici publice. Sau am vrut să auzim propunerile electorale ale unor candidați pentru tineri și nu numai.

Scutul estic, fără noi? Ce-i lipsește României ca să conteze în discuțiile strategice europene

În Europa se discută planuri concrete de stăvilire a amenințării rusești asupra continentului. Discuții din care România lipsește, cel puțin la nivelurile cele mai înalte, pentru că între timp, politicienii noștri se înghesuie să se gudure pe lângă votanții loviți brusc de suveranism pacifist. Dar din care ar putea face parte.

Acasă de sărbători, pe drumurile din România: cioturi noi de autostradă cu sânge pe parapeți, gropi și șoferi care se cred la curse

Forțată de împrejurări, în vacanța de iarnă m-am urcat la volan și am condus, adunat, peste 1.500 de km în mai puțin de-o săptămână. Experiența de pe drum te face să te întrebi cum de numărul accidentelor auto nu este și mai mare.

Suntem siguri că aceste incidente se întâmplă constant în mediul universitar românesc, unde impulsul studenților spre autocenzură și izgonire a politicii într-un con de umbră atinge cote absurde, chiar și în absența unor mecanisme vizibile de aplicare a sancțiunilor. 

Din câte ne-am putut da seama, în niciuna dintre aceste situații nu erau prezente persoane cu „autoritate” - staff al facultăților, reprezentanți ai decanatelor, cadre didactice etc. Astfel, acest fenomen ne spune multe despre nivelul de internalizare al normelor anti-politică în rândul studenților.   

În fapt, politica nu lipsește   din universități. Ba dimpotrivă:  în timp ce studenții se autocenzurează și sunt învățați că nu trebuie să discute vreodată despre politică în facultate,  rectorii, prorectorii, decanii sau profesorii lor sunt implicați politic,  ocupă funcții de  publice, aleși și numiți deopotrivă. 

Menținonăm aici pe senatorul PNL Sorin Cîmpeanu care este președintele Consiliului Rectorilor și rectorul USAMV; Daniel David, actualul ministru al Educației, (momentan cu poziția universitară de rector la Universitatea Babeș-Bolyai „suspendată” pe durata mandatului); Tudorel Toader, faimos ministru al Justiției în era Dragnea,  care s-a reintors în funcția de rector al Universității Al. I. Cuza din Iași după „autosuspendare” din funcție, Remus Pricopie, fost ministru în guvernul Ponta și actual rectorul SNSPA, apropiat al  PSD, sugerat periodic pe surse drept posibil prezidențiabil sau prim-ministru

Mai amintim aici pe fostul senator și ministru PSD Dan Șova  care a predat ani de zile la Facultatea de Drept a Universității din București până a fost dat afară în 2023 după o condamnare definitivă pentru corupție; Gheorghe Piperea, proaspăt ales europarlamentar AUR care  și-a păstrat catedra de Drept comercial, unde le predă studenților cele mai noi teorii ale conspirației. 

Lista nu este nici pe departe exhaustivă. Desigur, legea permite cumulul de funcții politice cu cele universitare, însă ideea acestui exercițiu este să renunțăm la iluzia că nu ar exista politică în universități. Politica (și ipocrizia) există din plin, lipsesc însă discuțiile despre politică și dezbaterile. Evident, sunt și exemple notabile de organizații studențești și studenți foarte activi politic, care nu se tem să-și facă cunoscute opiniile, inclusiv cele politice. Însă, din câte am observat, aceștia sunt excepția de la normă.

Nu am atins deloc fenomenul fabricilor de diplome, precum Academia SRI, analizat în detaliu de Emilia Șercan. Rolul lor didactic, de cercetare sau de schimb de idei era neglijabil, scopul era socializarea elitelor politico-economice ale României și obișnuirea acestora cu rolul ieșit din matcă al serviciilor secrete, de cele mai multe ori prin obținerea unui titlu de doctor cu o teză plagiată. 

Cum e în universitățile vestice? 

„Stați puțin!” o să spuneți, „nu ar trebui ca spațiul universitar să fie nepartizan și apolitic? Nu ar trebui să nu influențăm studenții și procesul de cercetare?”. La care noi răspundem: nu în felul în care credeți. Premisa acestui argument este greșită din mai multe puncte de vedere. 

Universitățile din vestul Europei sunt, de multe ori, spații ale avangardei politice și ale activismului civic și social. Departe de a le ridica în slăvi, căci știm și noi problemele mari cu care se confruntă sistemele academice din Marea Britanie, SUA sau Franța (de la plata profesorilor la finanțare și orientarea către profit sau reprimarea protestelor pașnice), corpul profesoral și al studenților din vest au o relație mult mai sănătoasă cu politica și dezbaterea decât o avem noi. 

Livestream și dezbatere despre alegerile din UK, organizate de Facultatea de Științe Sociale și Politici Publice de la King’s College London

La majoritatea universităților din UK există societăți politice (societatea conservatoare, laburistă, liberal-democrată etc.), formate spontan și fără sprijin (fonduri) de la partide, care organizează dezbateri publice între ele de mai multe ori pe lună, întâlniri, conferințe etc.

Există un du-te-vino continuu între mediul academic și cel politic, dar într-o formă pozitivă: există seminare publice de politică „în practică”, în care politicieni sau funcționari de rang înalt vin să vorbească despre experiența lor în diverse structuri ale statului sau în partide. La rândul lor, politicienii vin la conferințe publice pentru a afla rezultatele celor mai recente cercetări, iar studenții nu ezită deloc să-i tragă de mânecă pentru activitatea din Parlament, de exemplu. Similar, în Franța, tradiția radicală și de implicare civică a studenților este arhicunoscută, cu rădăcini în mai 1968 și înainte. 

Proteste studențești din mai 1968, la Paris Sursa: Associated Press

De unde vine această diferență? În primul rând, trebuie să înțelegem că nu există cunoaștere neutră din punct de vedere al valorilor. Ideea că cercetarea sau cunoașterea în sine ar fi obiectivă și neutră  (că există „value-free knowledge”) este falsă. Orice cercetător, profesor sau student are un set de valori de care este mai mult sau mai puțin conștient. Este normal să avem înclinații politice și ierarhii valorice interne și să ne bazăm alegerea de a porni demersurile de cercetare pe aceste baze, iar apoi să vedem măsura în care cercetarea ne confirmă sau infirmă bănuielile. A fi deschis în legătură cu setul tău de valori este o chestiune de onestitate civică și academică. A ne ascunde preferințele nu înseamnă a le exclude din practica de zi cu zi, ci a ne tăgădui adevărata motivație din spatele acțiunilor noastre.    

Există și motive dincolo de onestiate pentru care universitățile sunt și trebuie să fie spații ale activismului civic și politic. Nu putem să evităm politica toată viața sau, mai bine spus, politica nu ne va evita în niciun moment al vieții. Tocmai de aceea avem nevoia de spații în care putem învăța să dezbatem liber și argumentat temele de actualitate, înainte de a fi aruncați în arena electorală ca adulți. Nimeni nu se naște pregătit pentru a face față responsabilităților pe care democrația ni le pune pe umeri. Trebuie să ne pregătim când încă avem în jur oameni și contexte care ne pot tempera excesele și ne pot învăța că este normal să ne schimbăm opiniile pe parcursul evoluției noastre intelectuale. Mediul academic este un astfel de spațiu, un spațiu în care e ok să greșești și să ai opinii radicale, în care e în regulă să fii idealist și să încerci să găsești justificări pentru opiniile tale politice. 

Mai mult, politica reală se face prin și cu partide politice sau politicieni. Nu există altă variantă. Trebuie să ne obișnuim cât de repede posibil cu acest aspect. Dacă plecăm din școală sau universitate cu ideea că „toți politicienii sunt corupți/răi/proști” și că interacțiunea cu politicul „pătează”, vom rămâne, posibil tot restul vieții, cu această impresie. 

Normalizarea interacțiunilor cu aleșii este un mod bun de a stimula implicarea civică, de a crea o societate activă și de a duce oamenii către politică. Politicienii sunt cei care decid costul biletelor de tren, câți bani merg spre sănătate și educație, legile pe care aplică autoritățile, finanțarea pentru cultură și multe altele. Este normal să știm că un ministru PSD, PNL, USR sau UDMR a luat o hotărâre care pe tine, medic în devenire sau actor în pregătire, te va afecta. La fel de normal este să discuți cu profesorii tăi despre decizia respectivă sau să vină un ministru în facultatea ta căruia să-i poți pune întrebări și să îți arăți dezprobarea pentru propunerile acestuia, dacă e cazul.  

Avem nevoie de politizare, nu de propagandă politică 

Autocenzura, încurajată direct sau indirect de conducerile universităților sau de studenți înșiși, este falimentară și absurdă. O cvasi-izolare a mediului universitar de lumea politică nu poate decât să ducă la o înțelegere greșită a modului în care facem și interacționăm cu politica. Refuzul de a „politiza” dezbaterile din campusurile universitare contribuie la degradarea dezbaterii publice și la o frică de asumare care le dă avânt doar celor de care spunem că fac din politică ceva „murdar”.

Pe de o parte, mișcarea studențească trebuie să treacă peste reflexele de autocenzură insuflate de decenii prin echivalența „politică = murdărie”, să-și ceară răspicat drepturile și să transforme campusurile din România în adevărate locuri de dezbatere pe teme politice și nu numai. Nu a fost tot timpul așa. Cu toate problemele lor, România a avut mișcări studențești puternice care, în anii ‘90, deveniseră tradiție, iar vocea lor avea greutate în discuțiile din spațiul public. Pe măsură ce numărul de studenți din România crește (avem, în continuare, cel mai mic număr de absolvenți de studii superioare din Uniunea Europeană), mișcarea studențească are șansa să revină la influența pe care o avea în trecut. 

Recent, am văzut exemple de acest fel cu encampment-ul pro-Palestina de la Facultatea de Psihologie, din vară, sau la felul în care studenții și tinerii s-au organizat să protesteze pașnic împotriva extremismului după turul I al alegerilor prezidențiale, sau imediat după anunțarea ordonanței „trenuleț”, care a tăiat o parte din beneficiile acordate studenților. Suflul este acolo, dar trebuie încurajat și întreținut prin renunțarea la discursul „apolitic.”

Sursa: Inquam Photos, student encampment pro-Palestina UB

Pe de altă parte, avem nevoie de intervenții targetate în mediul pre-universitar: mulți elevi termină 12 ani de învățământ fără a deprinde elemente de bază pentru a putea fi cetățeni activi civic și responsabili politic, fără cunoștințe minime despre sistemul politic român sau european.

Orar primit de toți elevii unui liceu din București, cu fața primarului de Sector de la acea vreme. Sursa: Edupedu (2019)

Ore de educație pentru democrație, predate de profesori avizați, în clasa a XI-a, când majoritatea capătă drept de vot dar nu se îngrijorează încă de Bacalaureat, ar fi perioada ideală pentru astfel de cursuri. Altfel, riscăm să rămânem doar cu propagandă politică, nu cu informații despre politică în școli și în universități.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€