Cum să fii de bună-credință, chiar dacă majoritatea presei nu este

Una dintre întrebările la modă în interviurile din Silicon Valley este aceasta: poți să-mi spui un lucru pe care îl crezi, dar cu care majoritatea oamenilor nu sunt de acord?

M-am gândit multă vreme ce aș răspunde, dar răspunsul mi-a venit în urma feedback-ului pe care îl primim la newsletterul Revista Pressei.

Uneori, când un abonat găsește în newsletter o opinie cu care este într-un profund dezacord, ne reproșează că nu suntem obiectivi.

Așa mi-am dat seama că mi-aș dori ca mai multă lume să înțeleagă că nu există jurnalism obiectiv. Acesta este un mit predat în școlile de jurnalism de profesori care n-au practicat niciodată această profesie.

Există publicații care simulează obiectivitatea, dar orice redacție din lume este formată din jurnaliști cu anumite valori, anumite prejudecăți, anumite idei despre bine și rău, iar acestea fac obiectivitatea imposibilă.

Datoria unui jurnalist nu este să fie obiectiv, ci să fie de bună-credință și onest din punct de vedere intelectual.

Problema este că acest gen de jurnalism se pierde treptat, pe măsură ce tot mai multe publicații se pun în slujba unui program politic.

Jon Baskin, un intelectual progresist, a scris un eseu remarcabil despre felul în care revistele de stânga din Statele Unite au adoptat retorica think-tank-urilor politice:

Paragraful, propoziția, chiar și cuvântul individual se dovedeau a fi potențiali soldați în lupta pentru opinia publică și puterea politică. Era imperativ să avansezi mereu, către noi teritorii. Nu exista niciun alt scop decât să câștigi.

El notează că intelectualii de stânga își asumă rolul de activiști, folosind scrisul pentru a-și proclama singuri îndreptățirea și angajamentul față de cauză.

Jurnaliștii-activiști apelează frecvent la lozincile corectitudinii politice, pe care le folosesc pentru obținerea unui avantaj politic.

Ca editor al revistei The Point, Baskin a refuzat acest tip de înregimentare ideologică: „Nu pentru că încercăm să fim centriști sau pentru că am avea vreo fantezie legată de obiectivitate, ci pentru că noi credem că încă mai sunt cititori care sunt mai interesați ca ideile să le fie testate, nu doar validate sau confirmate”.

Problema e că acești cititori sunt pe cale de dispariție.

Celebrul jurnalist de radio Ira Glass a constatat și el că oamenii s-au obișnuit ca opiniile să le fie confirmate.

Într-un discurs adresat absolvenților de la Columbia Journalism School, el vorbește despre reacția agresivă a ascultătorilor progresiști după un interviu cu un student de dreapta:

Această intoleranță de a asculta măcar pe altcineva… Asta este ceva nou în rândul publicului nostru. Acum trei sau patru ani nu primeam asemenea răspunsuri. De multe ori, citind comentariile, unul dintre colegii mei spune că este îngrozit, pentru că simte că oamenii nu înțeleg ce este jurnalismul.

Motivul pentru care oamenii nu mai înțeleg ce este jurnalismul este că marile publicații occidentale au devenit canale de propagandă ale unei ideologii care tinde să marginalizeze nu doar gânditorii de dreapta, ci pe oricine încalcă noua ortodoxie hiper-liberală.

Cazul cel mai cunoscut este cel al lui Jordan Peterson, care a devenit ținta unui linșaj mediatic proporțional cu faima sa recentă.

Ideile lui Jordan Peterson sunt frecvent răstălmăcite sau scoase din context cu scopul de a-l stigmatiza, făcându-l să pară misogin, rasist sau fascist.

Același lucru se întâmplă cu Sam Harris și cu alți intelectuali pe care presa de stânga încearcă să-i asimileze dreptei radicale pentru a-i exclude din dezbaterea publică.

Însă, așa cum observa editorialistul Conor Friedersdorf, această tactică a presei progresiste lucrează în favoarea dreptei, pentru că oamenii care-i ascultă pe Jordan Peterson și Sam Harris își dau seama că aceștia nu sunt extremiști și își pierd încrederea în presa tradițională.

Scanând internetul pentru Revista Pressei, văd în fiecare seară acest tip de rea-credință și încerc să nu devin cinic, însă uneori am impresia că adevărul nu mai contează.

La stânga, la fel de mult ca la dreapta, oamenii preferă să se refugieze în bule informaționale care le confirmă convingerile despre tabăra adversă.

Smerenia intelectuală, moderația și politețea lasă loc unui tip de ură care-i face pe oameni să se simtă îndreptățiți în mod absolut, așa cum observa recent Horia-Roman Patapievici.

Nimeni nu mai este dispus să se întrebe dacă nu cumva greșește, pentru că toată lumea vrea să câștige un război politic și cultural care nu se mai termină.

Dacă vrem să ieșim cumva din această spirală a fanatismului și resentimentelor, atunci trebuie să învățăm din nou să discutăm cinstit unii cu alții.

În revista Wired, Jason Pontin propune patru reguli de bază pentru dezbaterea pe teme politice: