Ionuț a crescut într-un mediu în care discriminarea – experimentată chiar și în școlile speciale pentru nevăzători – și lipsa de interes a autorităților îi condamnă pe mulți la izolare socială și o sănătate mintală precară.

Totuși, în ciuda experiențelor negative din trecut, fie că vorbim de supraveghetori școlari care-l jigneau și nu-l învățau cum să se descurce în viața de zi cu zi, fie de bănci care l-au tratat ca pe un copil ce nu poate lua decizii de unul singur, Ionuț reușește astăzi să ducă o viață aproape normală. 

În București trăiesc peste 5800 de alte persoane cu dizabilități vizuale. La nivel național sunt peste 86.000, potrivit Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Persoanelor cu Dizabilități (ANPDPD). Cu toate astea, prea puține dintre municipiile, orașele și comunele României sunt adaptate pentru a ușura viețile persoanelor cu dizabilități. Nu doar vizuale, ci de orice fel. 

Din 3228 de localități, doar 129 pot fi considerate accesibilizate pentru nevoile persoanelor cu dizabilități, arată Agenția Națională pentru Plăți și Inspecție Socială (ANPIS) într-un răspuns transmis PressOne.

Bucureștiul pentru nevăzători: „Am făcut dreapta prea mult. A venit un bodyguard și m-a scos de pe șine

Când ne arată traseul pe care-l parcurge de câteva ori pe săptămână pentru a merge la sală, suntem nevoiți să mergem pe mijlocul străzii, pentru că ambele trotuare sunt ocupate de mașini.

Când simte că pericolul a dispărut, își reia traseul pe un pas grăbit, bucuros că a prins culoar liber preț de câteva secunde. 

Deși născut și crescut într-un oraș neprietenos cu toți oamenii, nu doar cu nevăzătorii, Ionuț duce o viață activă. Muncește ca tehnician maseur pentru mai multe corporații din București (înainte a lucrat la Spitalul de Boli Cronice Sfântul Luca), merge la sală, are terase de cartier pe care le vizitează frecvent și călătorește cât de des poate. Atât în România, cât și-n afara țării.

Spune că a avut dintotdeauna o „doză de nebunie” care l-a ajutat să iasă din zona de confort și izolare socială în care rămân blocate – și nu din vina lor – majoritatea persoanelor nevăzătoare din România. 


Vrem să putem investiga în profunzime evenimentele care afectează viața de zi cu zi a românilor. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.

Redacția PressOne

Ionuț așteaptă mașina care îl va duce la serviciu, unde lucrează ca maseur, în București, pe 24 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

„Celor care n-au folosit niciodată bastonul le explic mereu să-și ia niște repere în jurul casei. Apoi să meargă la cel mai apropiat magazin, să-și ia și acolo niște repere. După care să înceapă să exploreze. Dacă nu explorezi singur, nu înveți. La început poate să fie cineva în spatele tău care să te ajute doar dacă ești într-un pericol foarte mare.

E bine și dacă te ajută cineva care nu vede, cu mai multă experiență, să-ți explice niște repere. Doar că sunt foarte puțini printre noi. Nu știu dacă sunt 5% care se descurcă foarte bine cu bastonul, foarte mulți nu au curaj și nu au fost încurajați de părinți, au fost ținuți într-o bulă”, povestește Ionuț. 

Doza de teribilism care l-a ținut în afara acestei bule l-a făcut totodată să refuze folosirea bastonului până la 22 de ani. Erau vremuri în care circula chiar mai des decât o face acum și se miră că a scăpat cu viață. Mergea cu tramvaiul, metroul, trenul și pe toate le naviga fără baston. 

Ionuț, care e nevăzător, coboară la metrou, în timpul unui traseu obișnuit pentru el, pentru a arăta cât de dificil e să se miște prin București, pe 18 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

A început să-l folosească abia după ce a căzut de două ori la metrou. Prima dată la Victoriei, când a pus piciorul între două vagoane (n.r. era o garnitură veche) crezând că acolo e ușa. Norocul lui a fost că l-a văzut cineva și l-a scos repede dintre ele.

A doua oară a căzut chiar la stația din apropierea casei, la Apărătorii Patriei, după ce a plecat metroul și se îndrepta către ieșire.

Ionuț crede că teribilismul lui din acea perioadă era alimentat și de stigma asociată deseori folosirii bastonului. Astăzi le explică altor nevăzători că trebuie să lase rușinea deoparte atunci când sunt viețile lor în joc. În plus, de-a lungul timpului, a descoperit că folosirea bastonului îi încurajează pe oamenii din jur să sară în ajutor fără să le-o ceară el.

„S-a întâmplat să merg fără el și să creadă lumea că sunt beat. Dar când ai baston, oamenii sunt mult mai deschiși”, continuă Ionuț.

Citește și: O tânără nevăzătoare luptă pentru independența persoanelor cu dizabilități din România

Când omul se adaptează la oraș și nu orașul la oameni

Însă bastonul nu e suficient, cel puțin nu într-un oraș în care accesibilizarea spațiului public pentru persoanele cu dizabilități se face pe bucăți, fără să știe stânga ce face dreapta.

De exemplu, pentru a ajunge la sala de fitness, care se află la vreo 25 de minute de casă, teoretic ar trebui să traverseze intersecția dintre Șoseaua Berceni și strada Turnu Măgurele, ca să ia autobuzul 102 (și apoi 141) către destinație. Doar că intersecția este atât de aglomerată și semafoarele (nesonorizate, de altfel) se schimbă atât de rapid încât îi este teamă să traverseze de unul singur.

Așa că-i rămân două opțiuni: ori roagă pe cineva să-l ajute cu traversarea, ori merge cu 102 în direcția opusă, preț de două stații, ca să traverseze printr-un loc mai puțin periculos. Odată ajuns pe partea cealaltă, ia 102 în direcția corectă. 

Când ne întâlnim, pune în practică al doilea scenariu. 

Pe tot parcursul demonstrației îl ajută trei lucruri: tehnologia, disponibilitatea lui de a cere ajutor și bunăvoința oamenilor care-l văd folosind bastonul.

Când ajunge în stația de autobuz, în fața lui se face pârtie aproape instant, chit că se găsesc mai mereu doi-trei puști care să se holbeze insistent. Când roagă pe cineva să-i spună ce autobuz sosește în stație, primește de fiecare dată un răspuns. Când urcă în autobuz, există cel puțin o persoană care-i oferă loc pe scaun. Pe străzi, la metrou, pe oriunde merge, e întâmpinat de oameni săritori care-i oferă indicații – unii mai din topor, alții mai politicoși – și avertismente privind eventuale obstacole.

Ionuț primește ajutor de la un bărbat când coboară din autobuz, în București, pe 24 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

Apoi, viața lui Ionuț este ușurată semnificativ de iPhone-ul personal (n.r. mai toate telefoanele de astăzi sunt prevăzute cu opțiuni de accesibilizare) și aplicațiile pentru nevăzători instalate pe el. Când îl sună cineva, e suficient să dea cu două degete pe ecran ca să răspundă. Când vrea să acceseze o aplicație anume, trage cu degetul pe ecran, timp în care o voce îi spune ce aplicații se găsesc în zona respectivă. Când e menționată cea de care are nevoie, dă click de două ori și aia a fost, a intrat în aplicație. 

Cea mai utilă dintre ele este Lazarillo, o aplicație bazată pe GPS care-i spune tot ce se află în jur. Ea este cea care-l ajută pe Ionuț să știe la ce stație trebuie să coboare când merge cu autobuzul, unde se află cel mai apropiat magazin, cea mai apropiată bancă etc. Primește toate informațiile prin niște ochelari de soare conectați la telefon și care transmit sunetul prin conducție osoasă

„Înainte foloseam căști, dar e mai bine cu ochelarii, că auzi și ce se întâmplă pe stradă”, își explică Ionuț alegerea. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Altă aplicație, TapTapSee, îi descrie obiectele și persoanele din jur. „Bărbat în jachetă albastră cu fermoar”, îl informează aplicația după ce-mi face o poză cu ea. Iar dacă are de citit un contor de gaze, folosește BeMyEyes, o aplicație care lucrează cu voluntari din toată lumea.

Ochelarii lui Ionuț sunt conectați la Lazarillo, o aplicație bazată pe GPS care îi spune ce se află în jurul lui. Foto: Andreea Câmpeanu

„Există un voluntar la capătul celălalt care îți zice cum să îndrepți telefonul și apoi îți spune ce vede pe contor. Pentru că de obicei scrie foarte mic și alte aplicații nu pot citi ce scrie acolo”, spune Ionuț.

Ce se face și nu se face pentru nevăzătorii din București

Așadar, Ionuț a trebuit să-și accesibilizeze singur viața, pentru că autoritățile locale din București (dar și din țară) nu și-au bătut capul prea tare cu asta, deși cadrul legal există de foarte mulți ani. Când călătorește prin Anglia, Germania, Belgia și alte țări europene spune că nu întâmpină toate problemele de care se lovește în București.

Există semafoare sonorizate, covoare tactile, autobuze cu difuzoare exterioare și interioare care anunță stațiile. Par niște investiții minime, dar pentru nevăzători aceste investiții pot face diferența dintre o viață socială activă și una trăită în izolare.

Lucrurile încep totuși să se schimbe și în București, chiar dacă în ritm de melc.

Ultimul update despre stadiul lucrărilor a fost publicat la sfârșitul lunii august, când compania susținea că a montat benzi tactile în câteva stații de pe magistrala 3.

Ionuț iese de la metrou, în timpul unui traseu obișnuit pentru el, pentru a arăta cât de dificil e să se miște prin București, pe 18 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

Când vine vorba de transportul public de suprafață, accesibilizarea se face pe bucăți, doar pentru anumite grade de handicap. În rapoartele de activitate STB din 2019, 2020 și 2021, cel din 2020 e singurul în care se vorbește despre montarea unor marcaje tactile în stațiile Bucur Obor și Vitan, în rest demersurile de accesibilizare din acei ani par să fi vizat doar dizabilitățile locomotorii.

Ionuț în autobuz, în București, pe 24 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

Alte lucrări de accesibilizare, ceva mai recente, au vizat peroanele de tramvai de pe traseele ce urmează să fie circulate de garniturile noi de la Astra Arad. 

Problema este că nici aceste lucrări nu par să fi fost realizate la cele mai înalte standarde. În septembrie, asociația OPTAR (Organizația pentru Promovarea Transportului Alternativ în România) semnala pe Facebook că un marcaj tactil montat recent este obstrucționat de un semafor înfipt chiar în mijlocul lui.

În ceea ce privește străzile și trotuarele Capitalei, cel mai recent demers de accesibilizare poartă semnătura unui consilier general USR, Andrei Rigu. La finele lui august, politicianul a trecut de Consiliul General un proiect de hotărâre prin care urmează să fie modificate rampele dintre trotuar și stradă în jurul spitalelor, azilelor de bătrâni, școlilor, instituțiilor publice, parcurilor și centrelor comerciale. Practic, accesibilizarea prevăzută de proiect constă în coborârea trotuarelor în zonele cu treceri de pietoni. Și atât. 

Ionuț, nevăzător, ne arată cât de dificil e să se miște prin București, pe 18 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

„Înainte să depun proiectul, am luat un scaun cu rotile și am mers prin oraș, ca să înțeleg o persoană care e obligată să meargă în felul ăsta. Așa am experimentat cel mai bine lipsa accesibilizării. Iar această măsură a coborârii bordurii astfel încât să poată fi urcată și coborâtă ușor nu e doar pentru persoane cu dizabilități, e și pentru cei care merg cu bicicleta și ajung pe trotuar, pentru trotinete, role, persoane în vârstă, părinți cu cărucior cu copii, susține Rigu într-un răspuns transmis PressOne. 

Spectrul foarte îngust de accesibilizare din proiect a atras criticile câtorva voci din societatea civilă bucureșteană. Atât Irina Zamfirescu (ActiveWatch), cât și Marian Ivan (OPTAR) susțin că accesibilizarea devine inutilă când e făcută pe bucăți și nu respectă standardele prevăzute în Planul de Mobilitate Urbană Durabilă și în Normativul de Accesibilizare NP51. 

„Accesibilizarea (n.r. din proiect) a fost gândită fix în proximitatea obiectivelor respective, de parcă oamenii se teleportează până acolo. Când vorbim de mobilitate, trebuie să te gândești la flux. Eu de acasă trebuie să mă duc la muncă, la școală, la magazin etc. Faptul că tu-mi facilitezi accesul 100 de metri în jurul acestor puncte de interes nu mă ajută cu nimic când vine vorba de plecatul meu de acasă”, spune Irina Zamfirescu într-un interviu telefonic acordat PressOne.

Să traversezi strada în București, ca nevăzător, poate fi o chestiune de viață și de moarte. Foto: Andreea Câmpeanu

Apoi, Marian Ivan observă că hotărârea de consiliu nu respectă nici măcar standardele minime prevăzute de lege. 

„Ori dacă legea spune că alea sunt regulile minime pe care trebuie să le respecți la orice proiect, culmea, într-un proiect de accesibilizare se restrânge aria de aplicabilitate a întregului normativ și se spune că doar se coboară bordurile”, susține fondatorul OPTAR.

De cealaltă parte, consilierul USR e mulțumit că măcar a făcut ceva. 

„E legitim că există Planul de Mobilitate Urbană Durabilă, e legitim că acolo sunt menționate mai multe măsuri și proiectul meu adresează doar un aspect al accesibilității. Dar asta e modalitatea prin care eu am înțeles să-mi aduc o contribuție în direcția asta, să încerc să mișc lucrurile”, se apără Andrei Rigu.

De ce nu se face

Explicațiile pentru aceste măsuri de „accesibilizare parțială” se găsesc într-un răspuns transmis către PressOne de Ministerul Muncii.

Inspecția Socială, instituție subordonată ministerului, a efectuat în 2017 și 2020 controale la nivelul a 445 primării de municipii și orașe, pentru a vedea cât de bine se respectă legea 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități.

Ionuț așteaptă în stația de autobuz, în timpul unui traseu obișnuit pentru el, pentru a arăta cât de dificil e să se miște prin București, pe 18 noiembrie 2022. Foto: Andreea Câmpeanu

Verificările s-au lăsat cu 909 măsuri de remediere, 76 de amenzi și-au dat naștere mai multor concluzii.

Cele mai importante dintre ele:

  • Hotărârile locale privind amenajarea spațiului urban nu țin cont (sau țin doar parțial) de legislația privind drepturile persoanelor cu dizabilități;
  • Resursele financiare sunt limitate;
  • La nivelul multor primării nu există personal autorizat care să verifice dacă proiectele respectă prevederile legale în domeniu;
  • Multe lucrări de reabilitare se fac fără autorizații de construire și fără proiect tehnic, deci fiecare contractor lucrează după cum îl taie capul, ca apoi să fie recepționate de funcționari publici care nu cunosc prevederile legale.
Ionuț circulă des cu autobuzul, dar e unul dintre puținii nevăzători care o fac. Independența și mobilitatea se obțin cu greu în România dacă ești o persoană cu dizabilități. Foto: Andreea Câmpeanu

Iar niște verificări ulterioare, consemnate în raportul de activitate pe 2021 al Inspecției Sociale, arată că lucrurile nu se vor îmbunătăți prea curând:

„(…) s-a constatat că numai 21 Unități Administrativ-Teritoriale (2%) cunosc prevederile legale în domeniul persoanelor cu dizabilități și au cooptat în comisiile de recepție a lucrărilor de construcție ori de adaptare a clădirilor de utilitate publică reprezentanți ai unui ONG.”

Până când lucrurile se vor mai regla, soarta persoanelor nevăzătoare din București (și nu doar din București) o să depindă în continuare de noroc. Norocul de a te naște cu „o doză de nebunie”. Norocul de a întâlni niște profesori care să te pregătească și pentru viață, nu doar pentru jigniri. Norocul de a avea un job. Norocul de a avea acces la tehnologii care să-ți ușureze viața. Norocul de a fi observat când pici pe șine pentru că nimeni nu s-a obosit să accesibilizeze rețeaua de metrou până mai ieri. 

Norocul de a fi avut niște părinți dispuși să te încurajeze la fiecare pas.

Ionuț și-a accesibilizat singur viața, prin aplicații mobile care îi ușurează viața și îl ajută să fie independent, în timp ce autoritățile nu reușesc să facă mare lucru. Foto: Andreea Câmpeanu

„Noi când suntem mai tineri avem tendința să ne judecăm părinții. Că nu ne-au ajutat, că nu știu ce. Ulterior mi-am dat seama că ei atât au putut. Nu-ți explică nimeni ce înseamnă să ai o persoană cu dizabilitate în familie, un copil cu dizabilități. Ei sunt tentați să te protejeze.

«Lasă, mamă, nu spăla farfuriile, că le spăl eu.» 

«Lasă, de ce să te arzi tu la mânuță când faci ceva de mâncare, lasă că fac eu.» 

Și ajungi la 30-40 de ani să nu știi să faci nimic. Părinții se duc, că asta e situația, tu intri în depresie sau ajungi într-un cămin, nu știu pe unde. Sau ajungi pe mâna rudelor, să-ți vândă casa, să te dea în stradă”, încheie Ionuț.


Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.