Cum a ajuns flancul estic al NATO să stea pe un butoi cu pulbere (2): situația militară

Alexandru Gugoașă

Analize

01/10/2020

Lipsa de leadership din partea marilor puteri în rezolvarea conflictelor dintre aliații NATO de pe flancul sud-estic, pe fondul ascensiunii Turciei ca putere regională, duce la apariția unor noi surse de tensiune, alături de unele mai vechi, încă fără rezolvare.

Într-o serie ce va avea trei episoade analizăm dimensiunile politice, economice și militare ale modului în care se schimbă paradigma geopolitică într-o zonă ce privește România direct. Primul episod, publicat deja luna trecută, analizează situația politică.

Astăzi continuăm seria de analize cu episodul dedicat situației militare din regiunea Mării Negre și a Mediteranei de Est.

Reaprinderea conflictelor înghețate din jurul Mării Negre, cum este cazul azi cu războiul dintre Armenia și Azerbaidjan, arată cât de importantă este această regiune pentru un joc geopolitic mult mai extins decât pare la prima vedere.

Avem câțiva actori principali, care urmează dinamici și agende diferite, iar dacă România nu-și va juca cu inteligență și hotărâre cărțile, există riscul să piardă orice urmă de influență în această reașezare a regiunii. Așadar, actorii:

Provocările Rusiei și abordarea NATO diferențiată de pe flancul estic

Revenirea lui Vladimir Putin în fruntea statului rus, după 2012, a schimbat dinamica relațiilor dintre Vest și Rusia. Dacă în primele sale mandate Putin a încercat să coopereze cu Occidentul, după 2012 liderul rus a trecut la o politică tot mai agresivă în încercarea de a transforma Rusia într-o putere globală, așa cum era odinioară URSS.

Neavând însă resursele statului sovietic și nici capacitatea ideologică, Rusia a reușit mai degrabă să se transforme într-o amenințare pentru vecinii săi europeni, în special pentru cei din spațiul post-sovietic care au încercat să se rupă de sub dominația Kremlinului - a se vedea situația Georgiei și a Ucrainei.

Ambele state au fost oprite cu forța armelor din drumul lor către integrarea euroatlantică. Pentru a putea duce o astfel de politică de coerciție la adresa vecinilor și pentru a se putea opune expansiunii UE și NATO, conducerea de la Kremlin a trecut la un proces agresiv de modernizare a forțelor militare ruse.

Acest proces de modernizare a dus la o schimbare radicală a echilibrului de forțe de pe flancul estic al NATO. În regiunea Mării Baltice, NATO a oferit un răspuns mult mai adecvat decât în regiunea Mării Negre, după cum explică chiar generalul Frederick Hodges, care a comandat forțele americane în Europa, în prezent Pershing Chair în cadrul Center for European Policy Analysis (CEPA).

„Alianței Nord-Atlantice îi este mai ușor să descurajeze agresiunile Kremlinului în zona baltică decât în zona Mării Negre. Cooperarea dintre armatele Danemarcei, Germaniei, Poloniei, Lituaniei, Letoniei și Estoniei, la care se adaugă Finlanda și Suedia, la nevoie, oferă NATO un avantaj numeric semnificativ.

În cazul unei crize, accesul și ieșirile din Marea Baltică pot fi foarte atent controlate. Remilitarizarea insulei Gotland de către Suedia ajută cu siguranță. Germania a creat o componentă de comandament pentru regiune, cu baza în Rostock, care ajută toate națiunile cu ieșire la acea mare să își coordoneze acțiunile, exercițiile și capacitățile de conștientizare a situației. Pe scurt, cred că enclava Kaliningrad este de fapt o vulnerabilitate pentru Moscova și că Alianța ar putea obține controlul maritim într-o perioadă relativ scurtă de timp dacă este necesar”, a declarat pentru PressOne generalul american.

„Situația este însă diferită în regiunea Mării Negre și asta în detrimentul securității României și a celorlalte state NATO de aici.

Marea Neagră oferă provocări diferite. Cred că Marea Neagră este de fapt mai importantă strategic pentru Rusia decât Marea Baltică. De aceea Moscova a fost mult mai dispusă să folosească forța pentru a schimba granițe recunoscute internațional în Georgia și Ucraina, prin anexarea Crimeei, și încearcă să izoleze Ucraina de accesul la Marea Neagră,” continuă Hodges.

Flota rusă de la Marea Neagră beneficiază de superioritate numerică în regiune și acest lucru nu este probabil să se schimbe, chiar și în cazul unei crize, din cauza restricțiilor impuse prin Convenția de la Montreux, care stabilește regimul juridic al strâmtorilor Bosfor și Dardanele, și dorinței Turciei de a se concentra pe Marea Egee.

Din 2014, după anexarea Crimeei și crearea unui conflict înghețat în regiunea Donbas din Ucraina, Rusia a început un amplu proces de militarizare a peninsulei anexate.

"Fortăreața" Crimeea beneficiază acum de o legătură directă cu restul teritoriului rus, datorită unui pod construit peste strâmtoarea Kerci și de o serie de baze militare nou construite. Forțele navale, aeriene și de rachete ruse din Crimeea sunt acum mai puternice decât cele ale statelor membre NATO cu ieșire la Marea Neagră.

Rusia staționează 28.000 de soldați în Crimeea și, după decenii de declin, flota rusă beneficiază de noi nave de luptă introduse în serviciu după 2015.

Procesul său de modernizare include înarmarea navelor existente cu rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune Kalibr, lansarea a șase noi fregate Amiral Grigorovich și șase submarine din clasa Kilo. În vara lui 2018, marina rusă a transferat și o serie de nave de la flotila din Marea Caspică în Marea Azov. La aceste forțe se adaugă sisteme de rachete antinavă P-800 Oniks, bombardiere strategice Tu-22M3 Backfire și sisteme antiaeriene S400.

De partea cealaltă, marinele militare ale Bulgariei și României sunt mult rămase în urmă în ceea ce privește propriile capabilități. România se chinuie de câțiva ani să achiziționeze un nou sistem de rachete anti-navă, proces ce a suferit mai multe modificări, contestații și schimbări ale caietelor de sarcini, să modernizeze fregatele disponibile și să construiască 4 corvete noi.

Despre submarine nu are rost să vorbim, singurul submarin românesc, de fabricație rusească de altfel (tot clasa Kilo), nu este operațional. În plus, Turcia se concentrează pe Mediterana.

„Forțele navale ale statelor NATO care operează în Marea Neagră sunt insuficient echipate pentru a face față agresiunilor Rusiei. Nu sunt suficient de moderne și nici nu au suficiente forțe operaționale pentru a obține o coordonare a propriile capabilități. Situația este complicată de faptul că Turcia, care deține cea mai puternică forță navală, este axată pe operațiuni în Mediterana de Est (Cipru și Grecia) și pe cea de Vest (Libia)”, a spus pentru PressOne și Mark Montgomery, contraamiral american în rezervă, în prezent director executiv Cyberspace Solarium Comission, o agenție guvernamentală americană.

Alegerile din SUA, din noiembrie, pot influența însă situația de pe teren din Europa. O victorie a lui Trump se va trade printr-o prezență americană redusă pe continent, așa cum a fost deja anunțat.

Glen Howard, președinte al fundației Jamestown, una dintre cele mai importante organizații axate pe analize și cercetări ce se axează pe Eurasia, ne-a explicat, la rândul său:

„Nu cred că postura NATO se va schimba prea mult dacă va câștiga Trump. Forțele SUA vor rămâne în Europa, dar retragerea anunțată a celor 10.000 de soldați va continua. Dacă va câștiga Biden, cei 10.000 de soldați vor rămâne în Germania, la fel si USAAFIRCOM (comandamentul SUA pentru pentru Africa - n.r.) va rămâne la Stuttgart. Status quo-ul nu se va schimba. Din partea unei administrații Biden va exista mai puțină presiune asupra Germaniei să cheltuiască mai mult pe apărare. Sub Biden, prezența militară a SUA la Marea Neagră va crește, la fel și asistența acordată Ucrainei”, explică Howard.

Ce poate face România

În afară de achiziția de tehnică militară modernă, România ar trebui să pună accentul și pe antrenamentul trupelor și pe cooperarea cu celelalte state NATO. În teorie, ar trebui ca programele de exerciții comune să fie stabilite și la inițiativa locală. Contraamiralul Montgomery explică modul în care acest lucru ar trebui să se întâmple:

„Forțele navale ale statelor NATO de la Marea Neagră trebuie să pună în funcțiune programe de operațiuni în cooperare. Pentru asta, va fi nevoie de un efort susținut finanțare a mentenanței și antrenamentelor. Au nevoie de asemenea de programe de bază axate pe modernizare, precum rachete de croazieră anti-navă și de sisteme de ochire. Cu ajutorul acestor programe, forțele navale în cauză vor putea coopera mai îndeaproape cu marinele militare mai capabile din NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Spania), într-o serie de exerciții navale. Un astfel de efort comprehensiv de dezvoltare va face ca Rusia să se gândească de două ori atunci când încearcă să forțeze mâna statelor de la Marea Neagră folosind propria flotă maritimă”.

Cu o perspectivă complementară vine Glen Howard, expertul în Eurasia: „În Marea Neagră, cred că Insula Șerpilor este un punct în care Rusia ar putea să încerce o provocare, fiind aproape de litoralul românesc și Odesa. O altă zonă este canalul din nordul Crimeei, această regiune fiind dependentă de importurile de apă potabilă”.

În ceea ce privește programele de înarmare, Frederick Hodges indică faptul că una dintre cele mai bune opțiuni de urmat pentru a contracara Rusia este reprezentată de sistemele de armament autonome.

„Consider că țările NATO cu ieșire la Marea Neagră și aliații lor - Ucraina și Georgia - trebuie să își dezvolte singure capabilitățile de protecția a zonelor de coastă și zonelor economice exclusive împotriva acțiunilor flotei ruse și eforturilor subversive la Rusiei. Aș recomanda dezvoltarea sistemelor de armament fără pilot în aer și sub apă… acestea se dovedesc a fi foarte eficiente în cadrul operațiunilor de deminare și luptă antisubmarin. Aș recomanda de asemenea achiziția unor sisteme de rachete cu rază lungă și a unor elicoptere de atac”, explică generalul Hodges.

Poziția strategică a Turciei

Cel mai important aliat al României la Marea Neagră rămâne Turcia, în ciuda faptului că acest stat se îndepărtează tot mai mult de principiile ce stau la baza alianței NATO și a faptului că armata turcă își concentrează eforturile în Marea Egee și în Mediterana de Est.

România se vede nevoită să meargă pe sârmă în cadrul NATO pentru a nu aliena Turcia, chiar dacă acțiunile acesteia sunt mai mult decât controversate și provocările și amenințările lansate la adresa Ciprului și a Greciei sunt la ordinea zilei. Nici implicarea Turciei în conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan nu ajută.

Turcia controlează strâmtorile Bosfor și Dardanele și are, conform convenției de la Montreux, dreptul de a le închide în caz de război. România nu se poate opune agresiunii ruse fără sprijin venit din Mediterana în caz de conflict. În plus, Turcia dispune de o flotă puternică pe care o poate muta fără restricții între Mediterana și Marea Neagră, înclinând astfel balanța puterii maritime.

Turcia și-a dezvoltat în ultimii ani flota militară într-un ritm fără precedent, în încercarea de a ajunge cel puțin la paritate cu flota Greciei. Timp de multe decenii, după înființarea statului turc modern, în 1923, Turcia a fost văzută ca o putere regională terestră, în timp ce Greciei îi revenea rolul de putere maritimă. Acest lucru este pe cale să se schimbe.

Președintele turc Recep Tayyip Erdogan a proclamat încă din 2015 că Turcia trebuie să aibă o industrie de armament complet independentă și să fie capabilă să producă astfel orice este nevoie pentru propria armată. Acest lucru nu s-a întâmplat, a se vedea cazul importului sistemului antiaerian S400 din Rusia, dar dorința exprimată de președinte a fost urmată de un program masiv de înarmare și investiții cu efecte asupra numărului de nave de care va dispune marina turcă.

Astfel, șantierele navale vor produce până în 2023, când Turcia își sărbătorește centenarul, 24 de noi nave de luptă, printre care patru fregate și un portavion ușor, denumit Anadolu. Acest portavion este realizat pe baza navei spaniole Juan Carlos I și este construit în Turcia, de către un consorțiu turco-spaniol. În plan sunt incluse și șase submarine Tip-214 produse sub licență germană, dar construite în proporție de 80% pe șantierele navale turcești.

De partea cealaltă, Grecia apelează în special la Franța pentru a-și moderniza flota. Grecia intenționează să își înlocuiască o parte dintre cele 13 fregate pe care le deține cu fregate moderne din clasa Belharra, în prezent aflate în fazele finale de dezvoltare, și să cumpere 18 avioane de luptă Rafale.

Primele fregate noi ar putea fi livrate tot în 2023. Cooperarea dintre Franța și Grecia se vede și în teren. Franța a trimis recent în Mediterana de est portavionul Charles de Gaulle și alte nave de luptă în sprijinul Greciei și al Ciprului.

Pe termen scurt, Grecia promite că va cumpăra armament în valoare de 1,5 miliarde de euro, în ciuda crizei provocate de pandemie și a scăderii veniturilor bugetare. Cea mai mare parte a banilor va merge către industria de armament franceză, dar este de așteptat ca Grecia să apeleze și la SUA, Spania sau Marea Britanie în încercarea de a le "cumpăra" ajutorul în disputa cu Turcia.

Asul din mânecă al Greciei

Grecia dispune de un mijloc foarte simplu și perfect legal prin care poate restricționa definitiv libertatea de mișcare a forțelor navale turce. Conform Convenției Națiunilor Unite privind dreptul mării, care a fost semnată în 1982 și a intrat în vigoare în 1994, statele își pot extinde marea teritorială aferentă propriului teritoriu până la 12 mile marine, adică 22,2 kilometri față de liniile de bază stabilite.

Anterior acestei Convenții, limita era la jumătate. Având în vedere că Grecia deține aproape toate insulele din Marea Egee, extinderea mării teritoriale pentru toate aceste posesiuni ar însemna practic transformarea mării într-un lac grecesc.

Toate insulele grecești din Marea Egee ar fi astfel conectate datorită apelor teritoriale ceea ce ar face ca Grecia să controleze toate rutele de transport din zonă.

Această mutare, care a fost făcută până acum de Grecia doar pentru partea sa vestică, spre Marea Ionică, ar face ca toate navele ce vor să ajungă la strâmtorile Bosfor și Dardanele să treacă prin ape grecești. Convenția stipulează că navele militare pot trece prin ape teritoriale ale unei țări, însă doar dacă respectă o serie de reguli și se supun unor restricții.

Turcia nu a semnat această Convenție și foarte recent ministrul de externe turc, Mevlut Cavusoglu, a avertizat Grecia că extinderea apelor teritoriale în Marea Egee va constitui casus belli din punctul de vedere al Ankarei.

„Dacă Turcia intră în conflict cu NATO și Franța, singurul câștigător este Moscova. Rusia poate manipula Turcia pentru a crea o breșă în cadrul NATO, așa cum au făcut-o când au vândut sistemul antiaerian S400 către Turcia. Sistemul S400 va fi implicat în apărarea Turciei de atacurile franceze/grecești. Putin vrea să vadă dizolvarea NATO și implicarea într-un conflict între Grecia și Turcia doar va crește influența rusă în Mediterana de Est”, preconizează Glen Howard.

În acest context, faptul că România bate pasul pe loc în privința dotărilor militare poate deveni o amenințare gravă la adresa securității naționale.