Lipsa de leadership din partea marilor puteri în rezolvarea conflictelor dintre aliații NATO de pe flancul sud-estic, pe fondul ascensiunii Turciei ca putere regională, duce la apariția unor noi surse de tensiune, alături de unele mai vechi, încă fără rezolvare.

Într-o serie ce va avea trei episoade vom analiza dimensiunile politice, economice și militare ale modului în care se schimbă paradigma geopolitică într-o zonă ce privește România direct. Vom începe cu aspectele politice și cu relațiile dintre statele ce își văd destinele legate de vecinătatea celor două mări.

Ascensiunea Turciei ca putere regională redefinește dinamica relațiilor din regiune

Sub conducerea lui Recep Tayyip Erdogan, Turcia a adoptat în ultimii ani o politică mult mai agresivă de extindere a influenței în regiunea Mării Negre și a Mediteranei de Est.

Forțele navale turcești sunt chemate să apere „patria albastră”, așa cum numește Turcia zona maritimă contestată, plină de resurse energetice. Foto: Evren Kalinbacak | Dreamstime.com

Erdogan vrea să redefinească țara sa ca un pilon de sine stătător și o putere regională importantă, ieșită de sub influența americană și acționând independent, în ciuda menținerii Turciei în NATO.

În fapt, Turcia are din ce în ce mai puține lucruri în comun cu aliații săi din NATO, pe măsură ce se îndreaptă către o conducere autoritară sub conducerea președintelui Erdogan și acționează ca o contrapondere la influența Rusiei, Statelor Unite și a Uniunii Europene în regiunea sa de interes.

Mai mulți analiști se așteaptă ca tensiunile dintre Turcia și vecinii săi să dea în clocot și să ducă, poate, la un conflict armat cu Grecia, în primul rând.

Pentru a analiza potențialul unui astfel de conflict am discutat cu generalul Frederick Hodges, care a comandat forțele americane în Europa, în prezent Pershing Chair în cadrul Center for European Policy Analysis (CEPA).

Cred că situația este tensionată acum, însă nu cred că acești doi aliați NATO vor recurge de fapt la conflict deschis. Statele Unite ar trebui să se implice și să asigure mediere. Franța nu a fost de ajutor pe cât ar fi trebuit, dar Turcia și Grecia trebuie să se asigure că își pot rezolva neînțelegerile într-un mod diferit”, a declarat pentru PressOne generalul Hodges.

Mai mult, leadership-ul german este esențial în cadrul UE, iar Germania ar putea oferi mai multă asistență aici, crede Hodges. Cine poate profita de pe urma acestor tensiuni? Cel mai ușor răspuns este Kremlinul, explică generalul american, pe măsură ce faliile din NATO se adâncesc.

Poziția incomodă a României

Cum se poziționează însă România în tot acest conflict? Ei bine, pentru noi ascensiunea Turciei nu reprezintă o amenințare datorită relațiilor istorice bune. Mai mult, o Turcie puternică poate reprezenta o contrapondere la influența Rusiei la Marea Neagră.

Pe măsură ce lumea renunță la cărbune, gazele naturale, de două ori mai puțin poluante, îi vor lua locul în mixul de energie în multe țări pentru următoarele două decenii. Deși sunt de 40 de ori mai poluante decât energia nucleară, ele sunt preferate din punct de vedere politic. Chanjaok1 | Dreamstime.com

Cel puțin asta par să creadă oficialitățile române, care nu s-au implicat deloc până acum în disputele privind proiectele energetice ce se dezvoltă în Marea Neagră și în Mediterana de Est. Tot ce s-au limitat să facă a fost să ceară un moratoriu asupra forării în teritoriile maritime disputate.

Evident că, dacă privim lucrurile strict dintr-o perspectivă de „realpolitik” și ignorăm îndepărtarea regimului de la Ankara de valorile comune ale NATO în particular și ale Occidentului în general, un stat turc puternic, chiar și unul care renunță treptat la principiile laice impuse de Mustafa Kemal Ataturk acum aproape un secol, nu reprezintă o provocare pentru România.

Turcia nu are ambiții să refacă imperiul Otoman în Balcani și nici nu pretinde, ca Moscova, o relație de vasalitate ca o precondiție pentru relații politice și economice cordiale. Turcia își dorește cel mult să fie unul dintre liderii lumii musulmane sunnite, în contrapondere cu regimul șiit de la Teheran. De asemenea, Turcia își caută aliați în zonă, pentru că nu este suficient de puternică să țină Rusia în frâu de una singură.

De aceeași părere este și generalul Hodges, care consideră că „România, Bulgaria, Georgia și Ucraina sunt state care vor să vadă Turcia jucând un rol mai puternic în regiunea Mării Negre. Însă Turcia nu are suficientă putere în Vest pentru a-și susține acest rol în cazul apariției unei situații tensionate sau a unei crize cu Kremlinul. Reconstruirea relațiilor bazate pe încredere este cheia.

Așadar, la o primă vedere, alianța cu Turcia la Marea Neagră reprezintă o carte câștigătoare pentru noi, cel puțin atâta timp cât „sultanul” Erdogan nu se aliază cu „țarul” Putin atunci când cei doi lideri au interese comune, așa cum au mai fost situații. Însă astfel de alianțe, construite nu pe principii și valori comune ci pe interese comune de moment, se pot răsturna după cum dictează liderul absolut.

Totuși, România a primit recent, indirect, încă un imbold să lucreze strâns cu Turcia. Regimul de la Ankara a anunțat triumfalist că a descoperit un zăcământ gigant de gaze naturale în Marea Neagră în zona denumită Tuna-1, în apropierea punctului unde granițele maritime ale zonelor economice exclusive ale Turciei României și Bulgariei se întâlnesc.

Zăcământul se află la 150 de kilometri de coasta Turciei și la distanță relativ mică de zăcământul Neptun, din zona economică exclusivă română, unde s-a descoperit un alt zăcământ major în urmă cu opt ani. Din păcate, România nu a știut să pună bazele exploatării acestor gaze naturale, ci, printr-o serie de legi fără sens economic, a pus pe fugă investitorii inițiali.

Acum, odată cu interesul Turciei pentru exploatarea propriilor resurse, Bucureștiul are o șansă să se asocieze cu Ankara și să lucreze pentru a extrage și transporta gazele aflate la mare adâncime.

Gunboat diplomacy – diplomația făcută cu arma în mână

Cel mai recent conflict dintre Turcia și vecinii săi pornește de la resursele de petrol și gaze. Turcia a început să exploreze bazinul Mediteranei de Est în apropierea coastelor Ciprului și s-a lovit de opoziția Greciei, care beneficiază de susținerea Franței, Egiptului și Israelului.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne
Vasul de cercetare Oruç Reis, aflat în mijlocul înfruntărilor navale din luna august 2020. Foto: Batuhan Toker | Dreamstime.com

Disputele privind granițele maritime și zonele comerciale exclusive sunt chestiuni vechi în Mediterana de Est, mai ales după invazia Ciprului de Nord de către Turcia în 1974, invazie care a divizat pe linii etnice insula.

Majoritatea zăcămintelor aflate în zona economică exclusivă a insulei sunt dispuse în sudul acesteia, în largul coastelor controlate de Republica Cipru. Totuși, Turcia insistă că aceste resurse îi aparțin Republicii Turce a Ciprului de Nord.

Harta prezentată de un oficial turc arată cum se suprapun pretențiile Turciei cu cele ale Ciprului și ale Greciei în zona maritimă disputată. Sursa: Twitter.

Însă disputele acestea locale au căpătat valențe geopolitice extinse în 2015, odată cu descoperirea zăcământului Zhor în apele Egiptene de către compania italiană Eni. Odată cu această descoperire, Eni a propus ca resursele de gaze egiptene, israeliene și cipriote să fie procesate și vândute la pachet, pentru a le face mai atractive din punct de vedere al costurilor.

În 2018, gigantul energetic francez Total a intrat într-un parteneriat cu Eni, implicând astfel, prin extensie, și statul francez în disputele din regiune. Planurile Eni și Total au venit în contradicție cu ambițiile Turciei de a deveni un hub regional pentru resurse energetice, mai ales că Turcia nu a reușit să își găsească niciun partener credibil în regiune.

Marina Greciei nu poate face față singură forței Turciei, dar ajutorul dat de Franța este unul suficient pentru a echilibra balanța în zonă. Foto: Lefteris Papaulakis | Dreamstime.com

De altfel, singurul guvern care susține Ankara în demersurile sale este cel din Libia, țară aflată în război civil. Aici, Franța, Egiptul și, surprinzător, Rusia, îl susțin pe generalul Haftar în încercarea de a răsturna guvernul de la Tripoli, de partea cealaltă fiind Turcia și petrostatele din Golful Persic, care oferă asistență militară forțelor guvernamentale.

Astfel, marile puteri se regăsesc implicate din nou în conflictul ce pare fără sfârșit din Libia. Pentru a pune presiune pe ceilalți actori în regiunea sa de interes, Turcia a ales să își trimită navele militare împreună cu cele de explorare în ape disputate în încercarea de a stopa sau întârzia dezvoltarea proiectelor energetice ce nu o includ. Astfel de incursiuni au fost făcute în apele teritoriale cipriote și grecești și au fost la un pas să ducă la un conflict armat.

Alianțele și conflictele înghețate din Caucaz

Mergând spre est în regiunea Mării Negre, un alt conflict mocnit, ce durează de aproape trei decenii, este cel dintre două foste republici sovietice, Armenia și Azerbaidjan. La baza conflictului se află soarta enclavei Nagorno-Karabakh, parte altădată din republica sovietică Azerbaidjan, dar populată majoritar de armeni.

Președintele Turciei are ambiții mari, iar vizitele sale în regiune sunt tot mai dese. Agresivitatea cu care se desfășoară Turcia în zonă nu este, însă, pe placul tuturor vecinilor. Foto: Malivoja | Dreamstime.com

După disoluția URSS, Armenia a revendicat părți importante din Nagorno-Karabakh și astfel a izbucnit un conflict, în 1991, în urma căruia Azerbaidjanul, majoritar musulman, a pierdut controlul de facto asupra provinciei rebele. Armenia a fost susținută de Rusia și a rămas un aliat apropiat al Moscovei până în ziua de astăzi, în timp ce Azerbaidjanul și-a găsit un aliat în Turcia.

În contextul ascensiunii Turciei ca putere regională, alianța cu Azerbaidjanul este una de maximă importanță pentru Ankara, întrucât, în afară de afinitățile culturale și religioase, cele două state împart o serie de interese economice comune, cele mai importante fiind legate de fluxurile de resurse energetice de la Marea Caspică.

Fosta republică sovietică dispune de resurse importante de petrol care ajung în Europa grației legăturilor strânse cu Turcia. La finele lunii iulie și începutul lunii august, armata turcă și cea azeră au desfășurat un amplu exercițiu militar comun ce vine pe fondul unor confruntări dintre soldați armeni și azeri în regiunea Tovuz, care s-au soldat cu moartea a 11 soldați azeri.

În mod tradițional, conflictele din această regiune sunt ignorate de către Occident, fie că vorbim de SUA, fie că vorbim de Uniunea Europeană. „Vestul, și aici mă refer la Washington și Bruxelles, ar trebui să acorde mai multă atenție regiunii, ca parte a zonei extinse a Mării Negre, și nu doar să o lase la cheremul influenței maligne a Kremlinului”, crede generalul Hodges.

În acest context, poate că și România ar trebui să învețe să-și susțină mai puternic interesele în aceste două poluri de putere.

Mizele Rusiei

Pe măsură ce Rusia și-a întărit flota de la Marea Neagră, după anexarea Crimeei în 2014, Kremlinul a încercat să-și proiecteze influența și în bazinul mediteranean. Implicarea în conflictul din Siria și redeschiderea bazei navale de la Tartus, abandonată după încheierea Războiului Rece, reprezintă tot atâtea provocări din partea Rusiei pentru aliații occidentali.

Stabilirea unei prezențe navale permanente în Mediterana reprezintă și o încercare de a diminua influența Turciei, care controlează, conform convenției de la Montreux, strâmtorile Bosfor și Dardanele, și poate să blocheze flota rusă din Marea Neagră.

Totodată, pentru Moscova, stabilirea unor alianțe regionale, cum este cea cu guvernul de la Tripoli, alături de Franța, poate fi o armă în încercarea de a diviza NATO. De altfel, nu mai târziu de luna iunie, ministrul de externe turc, Mevlut Cavusoglu, acuza la scenă deschisă Franța că încearcă să încurajeze Rusia să își extindă prezența militară în Libia.

Absența unei politici externe comune a Uniunii Europene

Uniunea Europeană, în ciuda faptului că are un Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe, nu are și o politică externă comună. Acest lucru este cu atât mai evident în zona Mării Negre și a Mediteranei de Est.

În ultimii ani, România s-a remarcat prin absență, noncombat și lipsă totală de viziune într-o zonă de interes strategic fundamental pentru viitorul său, lăsând inițiativa liderilor UE. Foto: CarolRobert | Dreamstime.com

Pe de o parte, interesul UE este să țină Turcia aproape, deși mai multe state membre au blocat eforturile de aderare ale acestei țări. Pe de altă parte, interesele divergente ale țărilor Uniunii din aceste două regiuni fac imposibilă realizarea unui front comun împotriva ascensiunii puterii turce și, de altfel, acest front comun, dacă ar exista, nu ar face decât să izoleze și să crească tensiunile cu un partener vital.

Grecia are tot interesul să își atragă de partea sa cât mai multă susținere din partea Italiei și a Franței, Ciprul fiind prins la mijloc, însă pentru state precum România, Ucraina și Georgia, un stat turc puternic este în propriul lor interes.

Toate aceste evoluții au loc pe fondul absenței Statelor Unite din ecuația puterii în regiune. SUA, sub administrația Trump, au abdicat de la rolul de mediator și lider în cadrul NATO. Astfel a apărut un vid de putere ce este umplut, în funcție de interese, de celelalte puteri din cadrul alianței.

Președintele francez Emmanuel Macron sintetiza foarte bine situația din NATO în noiembrie anul trecut, spunând că alianța este în „moarte cerebrală”. La acel moment mulți s-au grăbit să îl contrazică, însă felul în care evoluează conflictele din zona Mării Negre și a Mediteranei de Est ne arată că a avut dreptate.

Poate alegerile din SUA, în noiembrie, să mai schimbe ceva, dacă administrația Trump va fi înlăturată.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.