Buna Lina și copiii Coastei

Voicu Bojan

Redactor

Mâinile Bunei Lina, atunci când nu au nimic de făcut, stau locului, cuminți. Le ține culcate una-ntr-alta, în poală. Par a fi două păsări moarte dintr-o natură moartă flamandă.

Rar stau mâinile așa. De obicei sunt foarte ocupate cu lucruri concrete: vaci, fân, lemne de foc, pită, nepoți, plăcinte, brânză, găini, „petrinjei” sau cartofi, cărora le zice „picioace”.

Vecinei mele i se zice Buna Lina doar de când are nepoți: doi în vale, doi la deal, doi departe, în Spania. Înainte, a fost pe rând Elena, și apoi lelea Irină.

Când vine în vecini, se pune pe pat între geamuri și tot soarbe înghițituri minuscule, de vrăbiuță, dintr-o cană de cafea pe care o ţine între palme.

Țuguie buzele de parcă ar cânta la ceva fluier nevăzut. Când nu are nimic de zis, tace. Rar tace. De vreo câțiva ani, mă amenință constant:

„Viu joi. Tre’ să capăt un doctor pe undeva. Nu-ș ce am aci, în piept, da’ mă cam înnăduș. Mai demult, nu făceam nici o oprire pe Coastă. Zup! Urcam direct, fluierând.

Acum trebuie să fac cam 8-10 opriri, să-mi trag sufletul. Mă tem că inima-i de bai. Sau poate să fie buletinu’?”

 Nu vine niciodată joi, ci vine imprevizibil, de obicei pe la sărbători cu cruce roşie, când nu te aștepți sau nu ești acasă. Mereu e grăbită, de zici că ar fi ceva CEO.

Vrea înapoi la munte, la locul ei, cică are treabă. Mai demult, dădea vina pe galițe, acum dă vina pe nepoți.

O umbră de supărare îi trece pe chip când pomenește de păsăret. Rațele ei iubite le-a halit vulpea, pe rând. Găinile le-au dus ulii. „Păi, mai merită să ții, numa’ ca să te amărăști?”

Ce ne așteaptă în 2025. 5 tendințe în tehnologie

Avans uriaș în domeniul inteligenței artificiale, cu roboți tot mai „umani”, medicină personalizată și de înaltă precizie, energie electrică tot mai verde, noi misiuni pe Lună, mașinile hibride preiau conducerea - doar câteva dintre tendințele tehnologice ale lui 2025

Ce faci în weekendul 10-12 ianuarie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Expoziții în București, premiere de film în Cluj-Napoca, show cu drone în Timișoara și seri de teatru în Iași. Tu ce faci în weekend?

De la oraș, cursa o duce înapoi doar până-n vale, unde așteaptă „să-i pice oarice”. Dacă nu pică, o ia la pas, echilibrată de plasele ei clasice, de rafie.

Coasta e cordonul ombilical care leagă satul ei de munte de lume − o lume, așa, ca lumea, în care există primar, polițai, farmacie, școală, autobuz și dispensar. Sus în munte, nu e mai nimic.

Coasta are 5 kilometri și șerpuiește prin pădure, cu o diferență de nivel de vreo 600 de metri. La urcare, cel puțin, cam scoate sufletul din om, fie el chiar și mai tânăr.

Buna Lina bate acum spre 71. E slabă ca un țâr și șchioapă de-un picior, de când l-a avut rupt acum mulți ani.

Era iarnă grea pe-atunci. Omătul ajunsese aproape până la brâu. La capătul uliței, roțile au mai rulat un pic în zadar, apoi mașina mea s-a înfipt într-o troiană și a alunecat ușor într-o rână, cu un suspin. M-am împăcat cu ideea că oi mai scoate-o la primăvară, când s-or topi zăpezile.

Dar ce mă fac cu Buna Lina, care stătea pe bancheta din spate, privind cu niște mărgelușe de ochi speriați, de arici, îmbrobodiți în năframă și încadrați de rama ovală a unui tablou?

Am luat-o-n brațe și am dus-o așa, prin zăpadă, cam 200 de metri. Era certamente mai ușoară decât un sac de ciment. Era, de fapt, mai ușoară ca un braț mare de vreascuri uscate, sau ca zăpada numai puf, dându-se-n lături, la fiecare pas.

De bucurie că ajunge acasă „dup-atâta amar de spital”, sporovăia întruna. Mă ținea prieteneşte cu mâna pe după gât, așa cum se țin petrecăreții după mai multe pahare, atunci când unitatea, fraternitatea și buna-nțelegere coboară tiptil din tavan pe ațe mai subțiri și mai nevăzute ca firele de păianjen.

„Femur rupt, deplasat, sucit și încă vreo două ghinioane mai erau, da’ le-am uitat. Trei zile m-au ținut cu picioru-n tavan, la întins. Greutatea aia de 15 kile mă trăgea jos din pat, nu alta.

Mă țineam cu ghearele de ce apucam. La 45 de kile ale mele, alunecam de pe cearceaf ca un ziar, îmi venea să și râd.

 Cinci ore m-au operat, auzi tu… Baiul era cu tensiunea și hemoragia. Doctorii forfoteau, erau toți năclăiți de sânge, iar eu mă uitam la ei așa, de jos în sus, și nici că-mi păsa. Putea să cadă și-o bombă.

 Nu știu de unde venea liniștea aia, poate că de la anestezie… La sfârșit mi-au băgat o ditamai tijă prinsă-n os cu șuruburi și m-au cusut la loc, ca pe un sac de rafie, vreo 30 de copcii”.

De pe geamul meu mic din hol, văd flăcări în cuptoriștea antică de pe deal. Buna Lina face pită ca în fiecare vineri, de când o știu. Execută aceleași gesturi arhetipale,  dintotdeauna. Totul la ea e articulat, precis, cu sens.

Mai întâi pregătește aluatul în covata mov. Îl lasă la dospit. Apoi se ocupă de încins cuptorul. Când flăcările se molcomesc bine, aranjează jarul spre intrare, iar în ușă pune o tablă. Deasupra ușii de lut, în negrul funinginei, e scrijelită o cruce. Nu se mai vede, dar e acolo.

Când termină cu băgatul pitelor în cuptor, ajutându-se de o lopată lungă, de lemn, rade sistematic cu o lingură tot aluatul rămas lipit de covată. Rezultă doi pumni de aluat din care face două turte cu brânză.

Se pune apoi pe un butuc, își aranjează năframa, iar mâinile cu vene străvezii, slabe şi noduroase la încheieturi, i se coboară la loc în poală, la odihnă.

O rog să-mi zică povestea pruncilor născuți pe Coastă. Mi-a mai spus-o, sigur că da, da’ parcă n-o mai țin minte… Așa o îmbrobodesc mereu. Ea se luminează pe loc și începe:

„Mă prinseră așa niște pișcături prin pântece. Tre’ să merem, zic. Și n-ajungem noi cu căruța până pe la a Marcului, că l-am și născut pe Viorel. L-am îmbrobodit bine cu niște țoale și dă-i înainte hurducăială pe deal în jos, cătră dispensar.

 Ieșea în sus din Răcătău badea Dumitru, beat cum ui pleazna. «Daaa, ce faceți aici?»

Păi, uite, io născui, ce să facem? Merem în jos. Știi ceva? Ia, fă bine dumneata și du-te la noi în ogradă de închide ușa de la poiată, că o lăsarăm deschisă. Să nu intre cumva câinii și să ne mănânce pita, îi zic. El dă din cap și se duce, năuc.

 Pe Maria am născut-o acasă, singură. N-am apucat să mă duc nicări, că era Postul Crăciunului. A nost’ era dus la oraș, mama era dusă la munte. Ăsta mic avea un an și patru luni, se cânta de mama focului. Tulai, da’ mică și vânătă mai era fata când am născut-o…

 Cu Viorica am ajuns tăt fain frumos la oraș, că am plecat din vreme. Da’ cu Dănuț, iar am pățit-o, tot pe Coastă.

L-am născut în dunga drumului, la izvorul ăla, nu departe de cărarea ce apucă spre Robești. L-am îmbrobodit bine și mână iar pe deal în jos, către dispensar”.

E sâmbătă. Buna Lina apare în ușă cu un vraf cu plăcinte cu brânză, coapte pe plită și văcsuite cu smântână din plin. E o cantitate care poate răpune un orășean subțire, unul care a aflat câte ceva despre colesterol.

Sincer vorbind, e cam cât ai hrăni trei cosași flămânzi. Doar că, în sat, demult nu mai este picior de cosaș. Acum bâzâie motocositoarele.

În loc de căpițe, fânul e rulat în suluri. În loc de cai, tractoare, în loc de căruțe, jeepuri. Doar dispensar tot nu e. Și nici farmacie. Nici primar, dar ăla nu pare să-i lipsească nimănui.

Lumea s-a schimbat, doar plăcintele astea magnifice nu și-au schimbat rețeta. Nu știu cum le-o fi făcut, că mai deunăzi se tăiase la un deget. Îl are legat acum cu o cârpă, ca o păpușă mică, pe care o ține ceremonios în sus, la piept.

Pita e și ea neschimbată: albă și cu coaja tare, periculos de bună. La fel de neschimbată e și Buna Lina, autoarea lor, care a rămas la fel, egală cu sine, împăcată cu lumea − așteptând, vorba ei, „să se mute mai către centrul satului, că doar acolo e cimitirul”.

Fotografii: Voicu Bojan

Între timp, e la fel de curioasă ca întotdeauna:

„Ia dă-ncoa’ ocherii ăștia a’ tăi, să văd cât îs de tari. Dă și Scriptura. Vai, da’ ce bine văd cu ei! Zici că am 20 de ani. Tre’ să viu joi la oraș să-mi fac și io o pereche. Da’ o pirulă n-ai, că-mi pleznește capu’?”

Oricât ar vrea să arate că nu-i pasă, Buna Lina ține la imaginea ei atunci când vine vorba de poze. De curând am tipărit o fotografie cu ea stând, ca de obicei, pe pat, la cafea.

O ia delicat, cu două degete, o privește atentă chiar și pe dos. Apoi enunță verdictul, fără menajamente:

„Ai de mine, uite baba! Tulai, da’ urât m-ai mai scos cu năframa asta. Şi păru’, vai! Da’ zici că-s picată dintr-o claie de fân. Bată-te să te bată, că bolund mai eşti”.

În câțiva zeci de ani colea, de la Buna Lina nu am învățat doar că orice boală din lume se poate vindeca cu un simplu Codamin.

Am mai învățat și că zeama de picioace e mai gustoasă dacă nu te zgârcești deloc la smântână. Sau că nessul frecat cu două lingurițe de zahăr te poate face fie să vrei să levitezi în Nirvana, fie să vrei să recitești Deuteronomul.

Am mai învățat o chestie, poate cea mai tare: că un destin se poate asuma cu seninătate, curaj și demnitate pe de-a-ntregul, exact așa cum se livrează. Cu o condiție: să stai locului, să faci pace cu lumea în care ai fost pus. Să îngropi securea războiului cu mai binele, mai multul, mai altfelul.

Drept urmare, este posibil să croiești ceva bun în bătătura ta oricât de sărac și de șifonat ar fi materialul clientului − bucățica de stofă care ți s-a dat sub soare, atunci când ai venit pe lume.

Iar Buna Lina știe mai bine ca oricine că pe lume se poate veni într-o căruță, lângă un izvor în pădure, acasă sau, dacă apuci, la maternitate, la oraș, ca doamnele.

*

P.S. În mica sa carte „Eu și Tu”, Martin Buber spune: „Cuvântul fundamental Eu-Tu întemeiază lumea relației”. De aici am pornit.

Aceasta e o serie de portrete care celebrează Alteritatea. Oamenii adunați aici reprezintă câteva dintre interacțiunile mele esențiale cu Celălalt.

Fie ele doar pasagere sau de anduranță, aceste întâlniri mi-au reconfigurat, într-un mod tainic, traseul existențial. M-au inspirat. S-au fixat în memoria mea afectivă.

Fiecare dintre acești oameni mi-a predat, fără să o știe, o lecție de viață. Le sunt recunoscător.

Celelalte articole ale seriei:

− Lehel ciuguleşte mure pe Transalpina;

− Albert cade, se ridică şi alege să râdă

− Nenea Ghiță B. − Regele mincinoșilor

− Doctorul

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€