Cât de greu este să finanțezi etic presa independentă

Adrian Mihălțianu

Publisher

Scandalul de la Gazeta Sporturilor și Libertatea a iscat tot felul de reacții - unele de susținere față de redacțiile implicate (iar noi, la PressOne, ne numărăm printre cei care le sprijină), altele neutre, de genul „păi oricum i-au lăsat să scrie asta la ziar, deci care e problema că a plecat redactorul șef?”, dar și multe, multe reacții sarcastice la adresa acelorași redacții care au acceptat timp de ani de zile fondurile venite din partea caselor de pariuri, până când, „iată, acum au primit ce au căutat”.

Este foarte grav că singurul trust media internațional din România, cu valorile lui cu tot, poate pune presiune pe redacții să dea la verificat articolele referitoare la unii dintre sponsori. Dar nu e sub nicio formă ceva rar.

Dimpotrivă, este o practică atât de răspândită, încât de ori de câte ori ne apucăm, chiar aici la PressOne, să discutăm dacă acceptăm sau nu o colaborare media cu un potențial sponsor, ne trec fiori reci amintindu-ne meciurile care apar de aproape fiecare dată, chiar dacă temele sunt absolut legitime și țin de categoriile cele mai vulnerabile din România, de multe ori țintite doar de campaniile de CSR ale respectivelor companii, în absența vizibilă a implicării statului.

În cazul GSP și Libertatea nu e însă vorba de serii de articole sponsorizate și marcate ca atare. Ci de investigații chiar în interiorul industriei păcănelelor, fenomen care are efecte nocive clare și pe scară largă în România. Iar aici apare dificultatea majoră a presei independente: cea legată de finanțarea ei.

Îți poți investiga principalul tău sponsor? Este etic să continui să iei bani de la el, dacă dezvălui efectele nocive pe care le are sau le-a avut activitatea companiei sale? Cine ar trebui să ia decizia de a renunța la acești sponsori și când? Și, extinzând dilemele (nu râdeți, unii dintre noi chiar și le pun) - este etic să primești bani de la companii comerciale, atât timp cât faci investigații? Dar donații, de exemplu sub formă de sponsorizări din taxele pe impozitul pe profit? Când le accepți și când nu?

Știm, încă de la început, că oricare ar fi răspunsurile la întrebările de mai sus, sub nicio formă publisherul (compania care deține publicațiile respective) nu are voie să interfereze cu redacția atunci când vine vorba de conținutul editorial, dacă vrea să continue să pretindă că produce presă independentă. Acest lucru nu poate fi pus sub discuție pentru niciun fel de tip de material, cu atât mai puțin pentru investigații.

Însă fiecare publicație ia anumite decizii de business care nu sunt deloc ușoare. Companiile care-și fac reclamă vor trafic mare și costuri mici pentru publicitate. În epoca publicității programatice (automate, țintite către fiecare utilizator pe baza unor profiluri făcute de-a lungul anilor, atât de bine încât „Rețeaua” te cunoaște mai bine decât ai crede), e extrem de greu să primești suficiente fonduri ca să-ți faci meseria de jurnalist, tocmai pentru că presiunea este pe cât mai mult conținut, plătit cât mai puțin.

Din acest impas s-a ieșit acceptându-se bani mai zdraveni din surse mai greu de înghițit - partidele politice, industria de tutun, pariurile sportive, păcănelele șamd. Repet, este decizia etică a respectivelor publicații, iar cât timp reclama este la vedere, marcată ca atare, (sau, în cazul politicienilor, dacă este prezentă doar în cadrul campaniilor electorale), nici cititorii nu sunt păcăliți.

Din păcate, odată cu acești sponsori apar mereu și presiunile, derogările de la reguli, compromisurile mici și mari care duc la ruină un titlu de presă. Politicienii vor să apară, sub o formă sau alta, și în afara campaniilor electorale, de preferință fără să li se pună întrebări incomode - iar televiziunile în special prosperă de pe urma acestor târguri care încalcă fundamental noțiunea de presă independentă.

Industriile tutunului și păcănelelor finanțează tot mai multe evenimente culturale și sportive, doar-doar ne vor convinge că efectele nocive ale produselor lor contează mai puțin decât implicarea lor în societate. Dar nu se opresc aici, ci, iată, își închipuie că pot pune presiune pe aceiași jurnaliști care le-au acceptat reclamele la ei pe site pentru că nu aveau alte surse de finanțare.

Așa s-a ajuns la Becaliadă, la promovarea tuturor non-valorilor și la presa de tip sport care nu scrie, de fapt, despre sport, ci despre orice altceva, sau la presa de actualitate care produce sute de non-știri pe zi și le marketează prin titluri de tip click-bait.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Așa s-a ajuns la televiziuni mari, care se promovează drept „quality”, dar în care jurnaliștii ridică mingi la fileu politicienilor prezenți în studio, le spală cadavrul politic sau pur și simplu trec sub tăcere investigațiile apărute în media independentă, publicând uneori doar răspunsul politicienilor acuzați, dar nu și investigația inițială.

Așa s-a ajuns ca în mare parte din presa românească să apară campanii la comandă sau doar când li se dă undă verde, pe teme deseori marginale, dar numai bune să distragă atenția publicului de la scandalurile reale ale momentului.

Totuși, înainte de a arunca cu piatra în jurnaliști, permiteți-mi să răstorn puțin cele scrise mai sus. Și să continui cu întrebările etice, multe dintre ele puse chiar de noi, aici, în redacția PressOne, de-a lungul timpului.

E corect să primești o sponsorizare de la o companie multinațională care are campanii sociale foarte bune pentru ajutorarea persoanelor vulnerabile din România, dar e acuzată că taie pădurile din țară sau că poluează mediul - deși nu are vreo condamnare legală, ci doar acuzații?

E corect să primești publicitate sau sponsorizări de la companii care fac foarte mult bine, prin eforturile lor de CSR din România, dar care n-au plecat încă din Rusia? Dar de la companii respectabile, fie din domeniul bancar, fie al băuturilor carbogazoase sau din industria auto, dar care, pe de altă parte, sunt acuzate că duc la sapă de lemn clienții lor prin dobânzile excesive și contractele-capcană sau că omoară mii de români anual prin conținutul de zahăr, că poluează mediul înconjurător din nepăsare sau că bat palma cu diverși corupți din statul român pentru licitații aranjate? Dar de la companii care sunt absolut legitime, dar patronii lor au avut în trecut meciuri cu legea și au ieșit basma curată numai ei știu cum?

Sigur, majoritatea publicațiilor din România nu vor avea astfel de zbateri etice, iar patronii lor ar bufni în râs numai la auzul acestora. Însă există o mână de publicații care se zbat să opereze într-un ecosistem în care absolut toate elementele care țin de existența lor: finanțare, operare, marketing de conținut - sunt de fapt aruncate împotriva lor.

Ele nici nu-și pun problema să devină dependente de sponsori sau clienți din domeniile jocurilor de noroc, tutunului sau din partea politicienilor. Dar sunt primele acuzate că fac compromisuri dacă acceptă publicitate din partea unor companii complet legale, însă cu decizii morale discutabile, precum cele de mai sus.

Dar tot aceste publicații sunt acuzate deseori că fac jocul „străinilor”, pentru că, în lipsa unei susțineri consistente și continue din partea cititorilor, sunt forțate să caute și să accepte granturi din partea Uniunii Europene, a USAID (fondul american pentru dezvoltarea internațională) sau a diferitelor asociații de ONG-uri sponsorizate de către suspecții de serviciu din propaganda extremistă: Soros, Gates, diverse monarhii și ONG-uri europene etc.

Din nou o problemă de etică. Dacă obții un grant european, din fonduri europene (deci bani publici), ce fel de tip de jurnalism vei practica? Vei putea critica Uniunea Europeană, Comisia Europeană, practic exact instituțiile care te finanțează?

Dacă ai obținut bani de la USAID, vei putea critica America și instituțiile sale? Dacă ai primit bani de la Soros, vei deveni automat neomarxist, unealta Ocultei? Întrebările rămân valabile, de fapt, pentru orice fel de alt sponsor binevoitor cu care împarți aceleași valori - vei evita să faci investigații atunci când îți dai seama că ele s-ar putea să ajungă fix la cei care te ajută să te finanțezi?

Pentru a fi foarte ușor de înțeles: niciuna dintre instituțiile de mai sus nu pune vreodată vreo presiune asupra redacțiilor, nu le setează politica editorială și nici nu cere să vadă cumva articolele înainte să fie publicate. Toate granturile care se dau - și PressOne este una dintre publicațiile românești care se finanțează deja în majoritate prin acest tip de granturi - se dau pe baza unor valori comune, care sunt, de fapt, drepturile fundamentale ale omului. Totul este auditat și la vedere (așa cum procedăm și noi, la PressOne), tocmai pentru a preîntâmpina orice discuții și acuzații atât de iubite de propagandă.

Însă în puținele redacții românești care practică acest tip de jurnalism există mereu aceste întrebări etice, atât cu privire la sponsorii comerciali, cât și cu privire la cei instituționali. E o diferență uriașă între această abordare și cea a presei care acceptă liniștită sponsorizări ascunse, mascate, din partea politicienilor și a instituțiilor statului.

Dilemele nu se opresc aici, însă. Presupunând că ajungi în fericita poziție în care cititorii sunt cei care te finanțează, prin donațiile lor recurente sau prin abonamente, vei mai putea practica o presă cu adevărat independentă și echidistantă?

Avem exemple care arată că nu e chiar așa de ușor. Când Rise Project a arătat goliciunea din spatele unui politician „din bulă”, o bună parte din donatori au abandonat publicația, considerându-se trădați. Nu mai contează faptul că trecerea timpului a arătat că publicația avea dreptate, contează doar că publicul care ține la democrație a avut o reacție chiar mai dură și imediată decât cea a multora dintre sponsorii care vor să vadă conținutul înainte să fie publicat: a rupt instantaneu modelul de finanțare al unei publicații realmente independente. De azi pe mâine.

Ce mai contează că Rise Project a publicat apoi investigații extrem de importante și că a continuat să-și respecte valorile fundamentale ale unei prese realmente independente? Bula face în continuare mișto de ei și nu le va mai acorda niciodată aceeași încredere.

Este mult mai greu, infinit mai greu să investighezi și să scoți la lumină fapte care nu-i onorează tocmai pe cei pe care îi simpatizezi - atât tu ca jurnalist, cât și ca redacție. În special când îți dai seama că publicul plătitor s-ar putea să interpreteze greșit asta și să te părăsească de azi pe mâine. Pentru că singurul tău capital este încrederea, iar asta se câștigă greu și, evident, se pierde foarte repede.

Rezumând, este o misiune aproape imposibilă să faci astăzi o presă nu doar de calitate, ci independentă. Una care să depindă doar de ce anume reușești să afli, ca jurnalist, și de valorile fundamentale la care te raportezi - care sunt, repet, drepturile fundamentale ale omului. Ai împotriva ta nu doar sponsorii ușor de arătat cu degetul, publisherii speriați că pierd clienți mari, politicienii care vor o presă obedientă sau instituțiile statului care răspund la comenzi politice.

Ai împotriva ta, de prea multe ori, chiar cititorii înșiși. Iar asta doare cel mai tare, indiferent că scrii despre sport, politică, mașini, investigații, finanțe sau lifestyle. E adevărat, prăbușirea încrederii cititorilor în presă este scuzabilă tocmai de comportamentul iresponsabil al unei mari părți a presei, însă generalizările și jubilările tocmai în cazul rarisim în care o redacție se opune public presiunilor nepermise sunt ceva extrem de trist.

Până la urmă, avem presa pe care o merităm. Fie că plătim sau nu pentru ea, fie că o susținem lunar, din când în când sau niciodată, fie că avem încredere în experiența unor oameni care scriu de ani buni pe un subiect sau știm noi mai bine decât ei, rămâne un fapt extrem de simplu: dacă nu sprijinim acum, chiar azi, presa care se mai zbate să rămână cu capul sus, să nu ne mirăm când însăși democrația noastră se va duce odată cu ea.

Nu mai e mult până acolo, după cât se pare.