Andreea Ana, campioană mondială și europeană la lupte libere. Foto: Andreea Ana, arhiva personală

Campioană europeană la lupte libere la 21 de ani: „Pe saltea e pe saltea. Nu-mi pare rău de nimeni”

2 secunde. De atât a avut nevoie Andreea Ana pentru a scrie istorie pentru România. 

Tânăra de 21 de ani a câștigat medalia de aur în cadrul Campionatului European Under 23 de lupte libere desfășurat la Budapesta, după ce a învins-o pe ultima sută de metri pe ucraineanca Oleksandra Khomenets. Nu este pentru prima oară când sportiva aduce glorie țării noastre – în 2021, la doar 19 ani, Andreea a devenit campioană mondială Under 23. 


Cu o zi înainte să o cunosc personal pe Andreea, am dat play la video-ul cu finala de la Budapesta, unde s-a luptat cu o ucraineancă de 19 ani. Meciurile de lupte libere durează șase minute, cu o repriză de câte 3 minute și 30 de secunde pauză; obiectivul este să-ți duci adversarul la podea, prin diferite prinderi și tactici, astfel încât să obții puncte. 

Fără să fiu expertă în sportul ăsta, am putut observa determinarea româncei, chiar și atunci când era în dezavantaj. Nu s-a pierdut cu firea, deși în ultimele zece secunde, până la fluierul final, rezultatul părea decisiv – o victorie pentru Ucraina. Zic părea, pentru că fix cu două secunde înainte de final, Andreea a sărit pe adversara ei și a învins-o. Meciul s-a terminat cu 7-5 pentru România și titlul european pentru tânăra noastră.

A doua zi, la o cafenea din Cotroceni, am întâlnit-o pe campioană. O tânără mică de înălțime, slăbuță, julită în mijlocul frunții, gingașă și extrem de timidă, nicidecum luptătoarea hotărâtă și imbatabilă pe care am văzut-o în video-ul de pe YouTube. 

Nu știu ce clișeu stereotipic aveam în minte, dar m-am convins pentru a nu știu câta oară că aparențele înșală. Poate m-am așteptat ca titlurile istorice și faima să-i fi urcat la cap și să dau nas în nas cu o tânără arogantă și încrezătoare. Lucrurile au stat chiar invers.

„Nu știu ce m-a atras la acest sport, nu am nicio explicație”

Când m-am văzut cu Horia Colibășanu, alpinist de performanță care urcă munți de peste 8000 de metri fără oxigen, am întâlnit un bărbat de 45 de ani cu o carieră în spate, care știe exact ce vrea. Câteva luni mai târziu, când m-am văzut cu Andreea și mi-a spus că nu știe ce a atras-o la acest sport sau cum nu își vede viitorul pe termen lung, mi-am dat seamă că nu toți învingătorii au un fir roșu al destinului trasat liniar de la început, de la care nu se abat niciodată. 

Tânara sportivă a avut rezultate fantastice încă de la o vârstă fragedă și fiecare dintre ele a contribuit la maturizarea ei și la omul din prezent. E normal să nu știe exact, în 20 de ani lucrurile vor sta în mod cert diferit. 

Andreea Ana s-a născut în Mangalia, într-o familie modestă, unde mama este casnică, iar tatăl electrician pe vas; mai are o soră mai mică, care nu știe încă dacă vrea să urmeze la rândul ei o carieră sportivă. „Nici eu nu aș fi zis da inițial”, spune sportiva. Drumul către saltea a început la 10 ani, când antrenorul Marian Oancea a intrat în clasa ei și le-a explicat copiilor despre luptele libere.

Mai mergeau colege de-ale mele și am vrut să văd și eu despre ce e vorba. A fost primul sport pe care l-am făcut vreodată, dar nici n-aveam multe variante în Mangalia. Nu știu ce m-a atras. La început era o joacă, era simplu, nu ca acum. Am vrut să renunț de mai multe ori, și toată lumea îmi zicea să mă las. Nu am nicio explicație – de ce am rămas. Pur și simplu antrenorul Marian Oancea m-a ținut în sală. Mare parte din cine sunt astăzi îi datorez lui, că nu m-a lăsat atunci”, povestește ea.

După primul an s-a înscris la campionatul național pentru copii, unde a câștigat mai multe medalii. Viața ei s-a schimbat treptat.

Pe cont propriu, din clasa a zecea

În jurul vârstei de 12 ani, Andreea a început să vină la București, la lotul național, „un centru unde vin fete din toate părțile țării, care sunt campioane naționale, și se antrenează împreună.” Stătea câteva săptămâni la cămin, iar apoi se întorcea la Mangalia la școală, dar profesorii nu înțelegeau programul ei.

În clasa a 10-a, când avea 15-16 ani, s-a mutat complet în București, la căminul din cadrul liceului sportiv Mircea Eliade. Aici a dat BAC-ul, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Sport din Timișoara, pe care o face la distanță. În 2018, tânăra s-a mutat la CSA Steaua, club care i-a oferit o cameră într-un cămin sportiv, unde stă și acum.

Părinții i-au dat încredere și au lăsat-o să meargă pe propriul drum, chiar dacă la început o sfătuiau să renunțe la lupte.

Țin minte că m-am lovit o dată la nas și taică-meu a fost foarte supărat pe mine – «Nu vezi ce nas ai?», îmi spunea. Când eram mică, la concursuri, mă luptam și cu băieți. Am ajuns să fac asta pentru că restul de fete nu erau îndeajuns de puternice, eram cea mai bună, câștigam repede și nu aveam cu cine să mă bat; nu aveam competiție”, precizează Andreea. 

Acum ambii părinți sunt mândri de ea și performanțele sale și „o distribuie mereu” pe rețelele sociale. Așa cum povestește chiar ea, acum tatăl ei e foarte fericit, iar mama i-a devenit cea mai mare fană.

Mama îmi ține un discurs motivațional de fiecare dată înainte de un concurs. Îmi explică să nu mă supăr dacă pierd, dar ea nu știe lupte. E amuzantă rău când îmi dă sfaturi despre sportul ăsta”, râde Andreea, când vorbește cu drag despre familia ei. Nu o însoțesc la competiții, dar asta pentru că este „mereu plecată, iar concursurile se țin în toate părțile țării și ale lumii”, însă vorbesc întotdeauna la telefon.

„Cred că mi-a intrat în sânge”

La început, se antrena două ore pe zi, când venea de la școală. Acum se antrenează de două ori pe zi și are undeva la 10 antrenamente pe săptămână. „Diferă intensitatea antrenamentelor, în funcție de vârstă. Avem un program bine structurat – astăzi facem lupte, mâine alergare, poimâine lucrăm la tehnică”, povestește ea.

Nu ține un regim special, dar încearcă să mănânce cât poate de sănătos. „Am exagerări de om normal, dar nu tot timpul, încerc să o fac cât mai rar. Eu fac categoria 55 de kilograme, acum am 57, dar 2 kilograme le dau jos ușor, reglez din alimentație. Însă categoria olimpică e de 53 kilograme și trebuie să am mai multă grijă. Cea mai mare poftă de suc o am când slăbesc. Stau două-trei luni fără și când nu trebuie, îmi vine să beau Cola”, continuă ea.

Andreea îmi explică cum luptele libere reprezintă un sport la care trebuie să ai forță, viteză, tehnică și tactică. A avut parte de mai mulți antrenori de-a lungul timpului și mereu s-a înțeles cu ei, dar acum are o relație specială cu antrenorul de lot Nikolay Stoyanov, cât și cu cel de club, Mihai Stroia. Toți au reușit să o țină în acest sport și și-au pus amprenta asupra personalității sale. 

Nu ar fi reușit dacă sportiva nu ar fi îndrăgit ceea ce face. „Cred că mi-a intrat în sânge, îmi place să câștig. Nu o fac pentru bani. Da, aștepți și recompensa când îți dedici 100% din timp, dar îmi place foarte mult”, confirmă ea.

Un milion de gânduri în două secunde

Luptătoarea recunoaște că are mereu emoții înainte de a intra în ring, dar spune că sunt constructive. „Nu cred că pot scăpa vreodată de asta. Înainte aveam emoții care mă trăgeau înapoi, dar cu timpul, și cu ajutorul unor lupte câștigate, le-am folosit în ajutorul meu. Aveam emoții atât de mari, încât mă copleșeau. Mă uitam la adversara mea și reușitele ei și nu eram 100% concentrată. Mă intimida.” 

Odată ajunsă pe saltea, Andreea are un singur obiectiv – să câștige și să dea cea are mai bun. Se documentează tot timpul despre celelalte jucătoare, urmărește toate meciurile și analizează tehnica fiecăreia în parte, chiar și în noaptea dinainte de meci sau în ziua concursului.

Când intru în ring mă gândesc dacă câștig, dacă pierd, la ce am de făcut; știu deja ce face adversara, așa că încerc să nu-i dau prizele care o ajută. Și în meci, când sunt pe spate, am un milion de gânduri în două secunde.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

În Budapesta s-a întâmplat la fel. Și-a spus că cedează, că nu mai poate, dar a acționat complet diferit. „Intrasem în panică, dar am avut contact vizual cu antrenorul care mi-a spus să stau calmă, pentru că mai avem timp, 10 secunde. N-am cedat, am atacat, am făcut puncte și am câștigat”, spune tânăra. 

Campionatul a fost unul special, deoarece atât atrenorul Nikolay Stoyanov, cât și adversara sunt din Ucraina. Andreea vorbește despre cum atmosfera a fost una emoționantă, însă „meciul e meci.”

El încearcă să nu-și amestece viața personală cu cea profesională, dar normal că războiul l-a afectat, are copii, nevastă, familie în Odessa. Colegele adversarei mele au fost unite, au cântat imnul, a fost emoționant, dar meciul e meci. Nu poți să rămâi indiferent, îmi pare rău de ei ca oameni, dar pe saltea e pe saltea, nu-mi pare rău de nimeni.

„Nu am mai pierdut de mult, sună nasol, dar ăsta e adevărul”

Un psihic puternic pare un element cheie în acest sport, și fiecare ezitare sau descurajare te poate costa medalia. Andreea confirmă treaba asta, dar momentan recunoaște că nu face nimic special pentru a se ține tare.

Cel mai bun psiholog e un meci câștigat, dar și cantitatea de transpirație pe care o dai la antrenament. Câștigi o dată, de două ori, te întărești, fără să vrei.

Am întrebat-o cum se simte atunci când pierde și mi-a răspuns fâstâcită: „Deocamdată nu știu, nu am mai pierdut de mult. Sună nasol, dar ăsta e adevărul.” 

De fapt, a pierdut la Jocurile Olimpice de la Tokyo, dar acolo știa care îi era nivelul la momentul respectiv și nu s-a demoralizat.

Ăsta e sportul. Azi poți să fii sus, mâine jos, sunt pregătită pentru orice. Contează să o iei de la capăt, nu să stai cu suferința în suflet. Te duci acasă și te antrenezi iar.

Mihai Stroia a ajutat-o la acest capitol, mai ales cu sfaturi realiste: „Cred foarte mult în el și mi se pare că orice îmi spune e corect. Nu m-a mințit, e sincer și a fost mereu corect cu mine. E realist la orice meci și avem o conexiune bună, iar stilul pe care mi l-a indus mi se potrivește.

„Toată lumea știa să cânte, să deseneze, să danseze, eu nu aveam nimic. Iar acum am asta”

Andreea n-are cuvinte să descrie satisfacția simțită odată cu realizările sale unice în România. Cu toate astea, mărturisește că nu cuprinde total imaginea de ansamblu. Încă se descoperă:

Poate peste câțiva ani o să-mi dau seama ce fac eu acum. Privesc totul ca pe o foarte mare realizare, dar nu la modul ăla suprem, nu știu ce ar trebui să fac să câștig și să fie la modul suprem. Cred că mi-am atins și întrecut limitele și că sunt la maximum de potențial acum, dar simt că pot să fac mai mult.

Sper ca Olimpiada să fie o satisfacție care să mă copleșească. Sunt fete de 18 ani care sunt campioane mondiale, olimpice. În România e ceva wow, dar am exemple internaționale care mă fac să știu unde mi-e locul.” 

Luptătoarea vrea să participe la Olimpiada din 2024 de la Paris și să vină cu o medalie acasă. Îmi spune că nu știe cum face să rămână motivată dar apoi îmi arată cum brelocul de la cheile de la mașină este un turn Eiffel, luat de când a fost în cantonament în capitala Franței.

Andreea vorbește despre cum poți face acest sport atâta cât „mai poți”. Știe fete din Polonia care au 35 de ani și nu s-au lăsat. „Nu mi-aș dori nici să ajung aici, dar dacă aș câștiga aurul în 2024, sigur nu m-aș lăsa. Nu știu sincer ce aș vrea să fac mai departe, nu m-am gândit încă. Treaba cu luptele a venit perfect, deoarece toată lumea știa să cânte, să deseneze, să danseze, eu nu aveam nimic. Iar acum am asta.

„N-are nicio treabă sportul pe care-l fac eu cu bătaia”

Campioana recunoaște că este o fire introvertită, dar nu a fost niciodată marginalizată pentru asta sau pentru sportul ales. A întâlnit însă persoane care au ținut să facă comentarii despre pasiunea ei și i-au recomandat să nu se bată pe stradă.

Dar n-are nicio treabă sportul pe care-l fac eu cu bătaia. Nu sunt deloc o fire agresivă, iar dacă mă vezi pe stradă nu știi că fac lupte. Cred că sunt la fel de fricoasă ca o fată normală seara, pe stradă. Mi-e frică. Da, dacă ar fi cazul – și nu a fost până acum – aș riposta, dar nu îmi doresc să se întâmple.” 

Andreea spune că e posibil ca luptele să-i fi afectat feminitatea, dar că ea se consideră foarte sensibilă.

Toate suntem sensibile și cred că suntem mai sensibile ca niște fete normale, oricât de dure părem. Nu știu de ce, poate din cauza condițiilor de viață, din faptul că suntem plecate de mici de acasă și nu avem foarte multe persoane de încredere în jur. Toate sentimentele pe care le ai le dai către ele, nu ai o mulțime de oameni din care să alegi, și atunci e posibil să fii dezamăgit și asta doare cel mai tare”, povestește Andreea.

„Am trecut singură prin toate, dar nu m-am blocat, le-am luat cum au venit”

Tânăra de 21 de ani s-a maturizat din adolescență, când a început să învețe cum să-și gestioneze bugetul, dar și când a fost rănită să descopere că oamenii sunt ipocriți.

Am întâlnit tot felul de oameni. La început nu-mi imaginam cum cineva poate fi bun în sensul rău. Nu înțelegeam de ce cineva te vorbește pe la spate. A fost greu. Țin minte că m-am întâlnit cu tata și cum îmi spunea să am grijă la prieteni, pentru că nu toți îmi vor binele. «Știu deja, tată, am trecut prin asta», i-am spus. Da, am trecut singură prin toate, dar nu m-am blocat, le-am luat cum au venit.” 

Are câțiva prieteni buni, iar asta pentru că a învățat să nu aibă încredere ușor în oameni, mai ales după ce s-a despărțit de gașca ei din Mangalia. „Mi-a fost foarte, foarte greu să mă despart de prietena mea Adelina din Mangalia. Aveam o relație foarte strânsă, mai mult ca surorile. A fost greu, dar tot ea este prietena mea cea mai bună, iar când ne întâlnim în orașul natal, totul este la fel ca înainte”, adaugă ea.

Andreea are și un iubit, care face același sport, și este foarte bucuroasă de asta: „E bine, ne dăm sfaturi, ne înțelegem și știe ce sacrificii presupune alegerea asta. Dacă aș fi avut un alt iubit, nu ar fi înțeles de ce vreau să dorm după un concurs, spre exemplu.

„Nu am mai luat bani de la ei mei de când aveam 16 ani”

În mare parte, sportiva și-a făcut singură educația financiară, dar a fost și genul care și-a urmat un obiectiv și a investit în pasiunea ei, fără să facă excese specifice vârstei. Atât antrenorul de la Mangalia, cât și cei de la București au îndrumat-o să-și strângă banii, așa cum a sfătuit-o și mama ei.

Nu mai primesc bani de la ai mei de când aveam 16 ani. Când am câștigat prima sumă mare de bani, vreo 8000 de lei, nu știam ce să fac cu ei, cum să-i gestionez. Țin minte că mi-am pus aparat dentar”, își aduce aminte tânăra.

Campioana mărturisește că nu are nicio pasiune, dar e preocupată de modă. Îi place să se uite la prezentări, să urmărească trendurile și să-și ia haine. Însă păstrează un echilibru și-și vede scopul – și-a luat deja o mașină din banii câștigați, iar acum visează la propria ei casă.

„Îmi doresc să am casa mea, totuși sunt niște bani pe care-i câștig și poate nu mă mai întâlnesc cu ei. Nici nu provin dintr-o familie bogată, ai mei nu ar putea să-mi cumpere o casă. Chiar dacă am primit sfaturi legate de ce să fac cu banii, eu mi-am dorit și m-am educat și singură. Dacă nu voiam, nu eram atentă. Pot să-ți spună și un milion de persoane ce să faci, dacă nu vrei, faci altceva.

„Viața este despre ce alegeri faci”

Andreea Ana nu regretă nimic, dar ar fi regretat dacă s-ar fi lăsat de lupte, în toate momentele în care s-a gândit la asta. Sportul ales vine cu sacrificii, dar tânăra le îmbrățișează pe toate asumat.

Viața este despre ce alegeri faci și mă bucur că am făcut alegerile alea atunci. Dacă stau să mă gândesc logic, renunț puțin la viața personală, dar nu mă deranjează, îmi place mult ce fac. Încerc să le combin cumva, pierd unele momente, dar e prea mare satisfacția atunci când câștig. Îmi place prea mult, chiar e cel mai frumos când câștigi. Te simți cel mai bine, plus de asta, te poți realiza singur, la o vârstă fragedă, chiar poți”, adaugă ea.

Medaliile sale stau drept mărturie, iar pe cele mai importante le are la București, la vedere. O motivează și își dorește să fie „cât mai multe și strălucitoare.” 

Campioana a scris istorie la 21 de ani, dar este doar un prag în procesul ei de maturizare și obiectivul de a ajunge la Olimpiadă și de a câștiga o medalie de aur. Până atunci, urmează un cantonament de relaxare pe 14 aprilie, primul din viața ei, un turneu în iunie și campionatul mondial de seniori din octombrie. 

Nu a pus toate piesele puzzle-ului în ordine și nu știe 100% ce-și dorește, dar știe că nu vrea și nu este pregătită să renunțe. 

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...