Horia Colibășanu despre chemarea muntelui și bucuria vieții: „Bă, am mai trăit un an!”

Optmiarii, așa cum sunt numiți de pasionații de alpinism, își poartă alintul cu mândrie și reprezintă cea mai mare provocare pentru practicanții acestui sport.

Pe 1 aprilie, Horia își va începe expediția internațională cu numărul 23, alături de colegii lui, Marius Gane și slovacul Peter Hamor, atunci când vor încerca să cucerească vârful Kangchenjunga (8.586 m) din Himalaya.

„Kangchenjunga este al treilea munte al Pământului, în Nepal, la granița cu India. Stăm două luni acolo, încercăm să-l urcăm pe ruta clasică, în stil expediționar. Dacă ajungem în vârf, suntem primii români care ajung acolo. Este ultimul optmiar pe care nu a urcat niciun român”, explică Horia.

Din 2021, Kangchenjunga a devenit și al doilea cel mai periculos munte din lume, cu o rată de mortalitate de 29,1%.

L-am cunoscut pe Horia într-o după amiază însorită de februarie, după ce a mai avut câteva interviuri de-a lungul zilei.

Mai poți da interviuri? „N-aș vrea să mă întorc acum 20 de ani, când nu dădeam interviuri, nici sponsori nu aveam și mă chinuiam să plec într-o expediție și era ceva incert. Treaba asta a ținut până acum 12-14 ani și nu era fain să știi dacă pleci sau nu”, explică el. 

Acum, după 20 de ani, e mai ușor să obțină finanțare, mai ales că numele lui are o greutate internațională în alpinism, dar nu ezită să vorbească despre cum „sponsorii nu obțin neapărat cea mai bună afacere” din susținerea lui.

„De multe ori sunt entuziaști pentru idee, merg pe munte sau vor să insufle un spirit echipei lor și folosesc ca motivație o ascensiune din asta”, adaugă alpinistul. Proiectele sale sunt mai ușoare datorită lor, după cum subliniază: „Muncești și ești liniștit, te poți focusa mai bine pe logistică, pregătire și tot ce înseamnă viața ta acolo.”

Prima oară a încercat să cucerească Kangchenjunga în 2012, când a ajuns până la aproape 8000 de metri, cam la 200 metri sub vârf. „De acolo n-a fost chiar bună ruta pe care am mers și n-am mai putut să urcăm, era prea dificil. În general, dacă un munte nu e foarte greu și nu-ți iese o dată, de două ori, mai iei o pauză, te mai duci să-ți relaxezi creierii.” 

A hotărât să încerce din nou, după 10 ani, asta după ce, în ultimii trei ani, tot alături de Maris și Peter, a încercat să facă o rută nouă pe Dhaulagiri (8.167m), fără succes, dar cu multe peripeții la limita dintre viață și moarte.

„În primul an am reușit să parcurgem vreo 2000 de metri, a fost o rută foarte grea, anul următor nu am ajuns nici în tabăra de bază, pentru că a fost pandemia, iar anul trecut am reușit să mai avansăm 1000 de metri și mai erau încă 1000, numai că n-am găsit o soluție teoretică la rută, să nu ne punem în pericol, așa că ne-am adăpostit undeva cu cortul. A venit o avalanșă care ne-a îngropat în cort, soluția încă nu o aveam, așa că am zis că nu are sens să mergem să ne sinucidem acolo. Am pus hold pe proiect și poate-l vom continua vreodată sau nu”, povestește el. 

Deocamdată vrea să revină la toți cei 14 munți de peste 8000 metri, însă, așa cum explică, problema este că ei sunt ori în Nepal și Tibet, China, ori în Pakistan.

„Ne vedem în Nepal”

Variantele rămase pe listă au fost ori ultimul munte din Nepal care i-a mai rămas, Kangchenjunga, ori să meargă în Pakistan, unde a fost în 2004, pe primul lui vârf, K2 – o variantă periculoasă.

Va ajunge și acolo: „Nu se schimbă situația geopolitică acolo, dar mai amân un pic, mai trăiesc până atunci. S-au aliniat astrele și băieții au fost mai ok să vină în Kangchenjunga decât în Pakistan și a rămas să ne vedem în Nepal”, spune Horia.

Vor face traseul clasic, pe care îl știu deja, deși abia la fața locului vor putea vedea exact ce dificultăți tehnice au apărut. Nu exclude posibilitatea că poate avea sentimentul „unui alt munte, odată ce va ajunge acolo”, deoarece peste vară și iarnă ninge foarte mult, dar apoi spune relaxat că „muntele în sine seamănă, mai mult sau mai puțin. Știm ruta în principiu, n-avem mare lucru de făcut înainte, decât să ne echipăm. Acolo-i munca, vedem cum e, pe unde mergem, nu avem de studiat ceva anume.”

Alpinism pur vs. alpinism cu oxigen

În 2021, un documentar Netflix, „14 Peaks: Nothing Is Impossible”, a devenit extrem de popular. Urmărește povestea unui nepalez care urcă toți cei 14 optimiari în doar șapte luni, cu ajutorul șerpașilor, dar și al oxigenului. Filmul a readus în discuție întrebarea – poate fi egalitate între cei care aleg alpinismul pur și cei care aleg varianta cu oxigen? 

Horia face o comparație interesantă pentru a-și exprima punctul de vedere: „Închipuie-ți că ești la Turul Franței cu bicicleta, în tricou, tragi de tine, și trece unul cu o motocicletă, dar are și el tricou cu Turul Franței, îl consideri mai puțin breaz? Nici nu-l consideri.

Pentru mine, ei nu au nicio legătură cu ce facem noi, ei sunt în filmul lor, și nu-i văd mai jos, pentru că fac altceva. S-au pregătit financiar să-și ia șerpași, au făcut eforturile pe care le-au făcut, au dreptul să fie pe munte, pentru că muntele este al tuturor și fac ceea ce vrea suflețelul lor.

A, dacă unul care vine cu oxigen vrea să aibă sponsori și vrea să spună că și așa e greu și vrea să intre într-o competiție cu noi, ăștialalți, îl calc pe cap imediat, când pot, l-am ras. Dacă ei au impresia că sunt sportivi și vor să intre în aceleași competiții cu noi, pe niște resurse, pe atenție, mașini, pastă de dinți, ce vrei tu, îi calc pe cap. Sunt niște nesimțiți.”

Cât despre băiatul din documentarul „14 Peaks”, Nirmal Purja, alpinistul susține că nepalezul e bun pe marketing și pe logistică, dar nu are nicio legătură cu sportul. Îl felicită pentru că a reușit să bată recordul la viteza absolută de ascensiune a vârfurilor, dar subliniază că un alpinist fără oxigen nu are cum să facă mai mult de trei vârfuri într-un sezon. Horia crede că Nirmal a avut toate avantajele pe care un alpinist occidental nu le-ar fi avut: ruta pregătită, fără taxe, șerpași gratis, elicoptere, dar și influența politică a nepalezilor, care i-au deschis un vârf care pentru restul era închis.

„A făcut logistica, a gândit proiectul, trebuie să vezi și partea tare a lucrurilor. A avut curajul să creadă că i se vor alinia planetele. Are și niște vârfuri la care nu are poză, dar nu e treaba mea, că nu-s judecător. A avut curajul, iar dacă le-a mânărit pe alea, le-a mânărit bine, de-l crede lumea. A reușit să-l ducă de la un cap la altul, bravo lui.

A făcut multă publicitate Himalayei, Nepalului, chiar și alpinismului și a introdus discuția asta cu oxigen și fără. Însă el a fost pe Netflix, dar asta nu înseamnă că a ajuns în revistele de profil. Una e să ajungi pe Netflix, alta e să iei Pulitzer, acolo n-a ajuns”, mai spune Horia.

Singur pe Everest

Toți munții de peste 8000 de metri au taxă, iar în Nepal, zice Colibășanu, sunt taxe până la munții de 5000-6000 de metri. Oamenii de aici, adaugă el, trăiesc cu un dolar pe zi și turismul este foarte important pentru ei. Ascensiunea costă mulți bani, dar asta și pentru ca muntele să nu se aglomereze, așa cum deseori se întâmplă pe Everest. Dacă vrei să atingi vârful, te costă 10.000 de dolari, indiferent dacă reușești sau nu. Primul român care a atins vârful Everest, în 2017, spune că muntele este aglomerat pentru că „e o chestie de ego și toți vor să-l pună la palmares.”

Mai mult de o treime din bugetul unei expediții se duce pe taxa de vârf și, spune Horia, abia după 15 ani de urcat vârfuri, a reușit să strângă banii pentru Everest. În cele din urmă, însă, n-a reușit să urce, deoarece bătea vântul foarte tare.

„N-am ajuns nici în tabăra doi, mai era încă o tabără. Apoi, n-am mai reușit să adun banii ăia până în 2017. Am muncit de m-a luat naiba, media, sponsori, iar dacă-ți povestesc cum am urcat, ăștia au zis că sunt nebun. Nu aveam cort pentru că mi l-au furat, nu aveam mâncare, bătea vântul.

Nu am coborât, am dormit la unii în cort, au venit ăia să mă dea afară, scandal. M-am dus mai sus fără cort, am găsit pe alții care au plecat, eu am mai rămas o oră, pentru că la mine e fără oxigen și e mai frig. M-am întors singur, nu mai era nimeni pe tot muntele”, își aduce aminte alpinistul. 

După vârf, odată ajuns înapoi în cort, mort de oboseală, avea în cap doar două lucruri – să-și facă apă din zăpada topită și să o sune pe soția lui, Andreea.

„Aveam două voci în subconștient, una în stânga și una în dreapta: fă-ți apă, sun-o pe Andreea. Lăsați-mă, fac apă și o sun pe Andreea.” A reușit să-și facă apă, să bea două guri. Abia reușea să se mai ridice, a trebuit să stea puțin pe spate să-și revină. Când a deschis ochii, era 4 dimineața, se luminase de ziuă.

Abia atunci a reușit să-și sune soția, care l-a întrebat scurt dacă e bine și i-a spus că vor vorbi mai multe acasă. Extenuat, abia în trei zile a reușit să coboare de pe vârf, în timp ce oamenii care au avut oxigen s-au mișcat mult mai repede. „Tu faci calcule, trebuie să estimezi, să fie foarte exact, să n-o gherlești, iar ăia au o marjă de eroare de ore, chiar zile. Au șerpași, provizii, oxigen, doctori, elicoptere. N-au nicio legătură una cu alta.”

„Am clacat nervos, nu mă puteam deconecta”

Înainte de nuntă, Horia și Andreea au negociat și au bătut palma: el avea să urce pe munte doar o dată pe an. În restul timpului, se poate pregăti. Merge aproape weekend de weekend pe munte și singura pauză mai serioasă pe care o ia este după o expediție, când are nevoie de timp să-și revină. 

În restul timpului, Horia este stomatolog în Timișoara. A fost foarte stresat în ultima vreme, deoarece și-a mutat cabinetul și a făcut multe eforturi în sensul ăsta, motiv pentru care a ratat câteva plecări de weekend pe munte.

„Am clacat nervos, nu mă puteam deconecta, mă trezeam noaptea și nu înțelegeam ce se întâmplă”, povestește alpinistul despre momentele în care a pus prea multă presiune pe el, din două părți – și dinspre cabinet și dinspre expediție. A învățat să aloce timp ambelor aspecte, „dar focusul trebuie să fie pe unul dintre ele și problemele să fie într-o singură zonă.”

Pentru că antrenamentele și pasiunea îi ocupă mult timp, Horia a reușit să dezvolte o infrastructură funcțională, iar acum pleacă pe munte cu familia, într-un van, unde-și petrec nopțile. Ziua își face antrenamentul, copiii se duc la schi, iar seara stau împreună.

„Mai apuc să stau și cu ei, ne mai hlizim, mai merg la un apres-ski cu nevastă-mea. Trebuie să le combin, trebuie să le aloc și lor timp și am reușit cumva să găsesc o modalitate în care să fac asta, dar să-mi ating și obiectivele mele de antrenament.”

Are doi băieți, de 8 și 11 ani, pe care n-ar vrea neapărat să-i vadă alpiniști, dar dacă ei vor dori să meargă pe acest drum, știe că nu poate să-i oprească. Unul face înot și altul baschet, iar ambii sunt competitivi.

„Dacă ai aroganțe, muntele ți le scoate din cap repede”

Horia povestește cum este și un „city boy” căruia îi place asfaltul după ce s-a afundat în zăpadă, dar și să meargă la cabinet, „în hălățel, unde-l așteaptă fetele cu cafeaua. Ce poți să-ți dorești mai mult după ce ai înghețat tot weekendul? Dar muntele e partea wild, care te duce în altă zonă de satisfacție, iar eu în oraș nu am cum să ating chestia aia.”

Alpinistul recunoaște că muntele disciplinează și că „n-ai cum să fii un idiot arogant după ce ți-o iei în mufă de două ori. Muntele, dacă ai cumva niște aroganțe, ți le scoate din cap foarte repede, pentru că natura este extraordinar de puternică și dacă n-ai înțeles asta până atunci, o vei înțelege pe pielea ta.”

Muntele este un stil de viață pentru alpinist și este o parte esențială din structura lui. Expedițiile sunt vitale pentru el și a sta un sezon acasă, în care ar citi despre cum alții sunt plecați, este „ca și cum tu ai rămas la lucru, iar familia ta a plecat în Hawaii, a câștigat un bilet la loto și tu nu ai putut să mergi.

Pentru mine așa e de frustrant. Dacă ar fi să-mi aleg orice destinația din lumea asta, să fac ceva cu oricâți bani, sau să-mi dai trei elicoptere să mă duc în Dubai, aș zice, haaa, Himalaya. Nu există destinație turistică sau ceva să-mi doresc mai mult decât asta. Și am șansa să mă duc în fiecare an.”

Au fost doi ani în care nu s-a dus într-o expediție: în 2005, când a fost nevoit să-și mute cabinetul „dintr-o amărăciune de chirie de bloc” pentru a-și deschide un spațiu cu fratele lui și în 2009, după ce prietenul lui bun, Iñaki Ochoa de Olza, alpinist de origine bască, primul său partener de optmiar, a suferit un atac cerebral pe vârful Annapurna, iar Horia l-a păzit trei zile și trei nopți, până când a fost înlocuit de elvețianul Ueli Steck.

„Următoarea primăvară am făcut și o hernie de disc, nu aveam cu cine să merg și am renunțat, deoarece totul era împotrivă. Dar în toamna lui 2009 mi-am revenit și am fost în Tibet. A fost o pauză de un an și jumătate, în loc de un an, cât e normal. Altfel, nu văd niciun motiv să nu merg. Mai vin unii – știi că avem botez. Puteți să aveți nuntă, înmormântare, ce vreți voi, ce mă interesează pe mine, eu am treaba mea.”

„Trebuie să ții cont de moarte”

Horia zâmbește când spune că are o relație bună cu moartea, „cât timp nu ne-am întâlnit niciodată foarte aproape, ci pe aproape. Este o componentă a vieții. Când ești foarte aproape de doamna cu coasa, da, te poate agăța, nu sunt inconștient. Trebuie să țin cont de ea, am copii, familie, oameni la cabinet. Nu aș vrea să mor, mai am chestii pe care aș vrea să le fac.”

Încearcă să-și ia toate măsurile de siguranță pentru a se întoarce cu bine și are în vedere un aspect foarte important, acela de a nu se considera infailibil, pentru că l-ar putea face neatent.

„Frica te pregătește pentru orice situație neprevăzută, și atunci e bine să fii puțin relaxat, dar și puțin în gardă mereu, și să nu crezi că le poți controla. Muntele poate fi periculos și trebuie să fii atent.” 

„Bă, am urcat pe vârf!”

În vârf de munte „nu chiui și nu joci, deoarece la mișcări prea bruște, rămâi fără suflu. E o bucurie mai lentă”, povestește Horia.

El vorbește și de satisfacția pe care o simte chiar dacă nu atinge vârful, așa cum s-a întâmplat anul trecut, când pe Dhaulagiri au avansat 1000 de metri pe teren necunoscut, pe care nu a mai fost nimeni vreodată.

Însă, adaugă alpinistul, în general te bucuri când ajungi în vârf, „e cireașa de pe tort. Și tortul e bun, e adevărat, dar cireașa e cireașă și ai o mică frustrare dacă nu ai ajuns în vârf. Câteodată mai mică, câteodată mai mare.” 

În 2004, K2 a fost la limita capabilităților lui, după cum zice, iar proiectul l-a finalizat cu ultimele resurse: „Când reușești un pic mai mult decât ceea ce ai fi putut crede vreodată că reușești, asta este pentru mine cea mai apropiată formă de perfecțiune.”

Alpinistul povestește un moment pe care și-l aduce aminte foarte clar, de pe K2: „Cel mai mișto moment nu e pe vârf, că ești mort de oboseală, cobori mort, îți dau ăia ceva de mâncare și dormi. Dar a doua zi dimineața, prima cafea în tabăra de bază… Și acum țin minte – m-am trezit, la dracu, sunt tot aici. Iar apoi am realizat: bă, am urcat pe vârf. Băi, am urcat pe vârf, pe bune!”

Nu i-a venit să creadă că a urcat, deoarece șansele erau foarte mici: doar jumătate din expediție plecase înspre vârf, iar o treime dintre cei care au urcat au murit.

„Am urcat și am supraviețuit. Dacă te bucuri, înseamnă că ai supraviețuit.”

„Dacă îți dorești cu adevărat să mergi, nu are cine să te oprească”

Undeva între 7.000 și 8.000 de metri este „zona morții”, iar Horia vorbește despre cum e important să-ți conservi resursele, deoarece lipsa de oxigen îți afectează creierul.

Când creierul nu mai primește resurse, a observat el, sistemul limbic (funcțiile esențiale) este mai protejat decât cortexul (gândire, imaginație), mult mai util în viața de zi cu zi. „Pică pe planul doi, pentru că e mai importantă supraviețuirea. Nu mai funcționează bine imaginația, iar soluțiile și ideile care-ți vin la o problemă sunt componente ale imaginației. Nu mai ai capacitatea de a rezolva lucrurile neașteptate și rămâi cu cele pre-programate. Trebuie să-ți pre-programezi cât mai multe probleme posibile, să le ai pregătite pentru a putea accesa soluțiile.”

Deși știa bolile specifice altitudinii, edem pulmonar sau cerebral, Horia nu a putut să pună diagnosticul de AVC unui prieten. „Am observat semnele, dar nu am putut să le interpretez. Asta înseamnă că cortexul nu funcționează bine”, continuă el.

S-a gândit de două ori să renunțe, dar nu mai mult de câteva secunde.

„Odată când a murit Iñaki și m-am gândit, bă, să-ți moară prietenii, nu e chiar cel mai mișto sport. Dar apoi mi-a trecut, vine înapoi asta cu muntele. Și când m-a îngropat avalanșa. M-am gândit – ce rău s-ar întâmpla dacă m-aș lăsa eu de sportul ăsta și ajung să-mi văd copiii cum cresc? Și de ce să mă apuc? Bicicletă, windsurf? Dar o să-mi pice fața când pleacă lumea în expediție, iar eu sunt acasă. N-o să pot trăi așa, sau pot trăi, dar foarte prost.” 

Cât despre cum îți revii după moartea unui prieten, Horia vorbește pragmatic, nu fără a sublinia puterea muntelui. „Trece timpul și te aduni. Îți place muntele, dragostea pentru el e mai puternică decât partea negativă și cumva se estompează partea cu minus și crește partea cu plus. Pentru ce trăim, facem ce vor alții? Dacă îți dorești cu adevărat să mergi, nu are cine să te oprească, iar dacă te oprește, înseamnă că nu ți-ai dorit suficient.”

Însă Horia nu recomandă urcatul singur pe munte. Apropo de Silvia Murgescu, tânăra de 38 de ani care și-a pierdut viața în Bucegi, după ce a plecat singură pe traseu, alpinistul spune:

„Trebuie să ai în vedere că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Din toate expedițiile mele, doar pe Everest am urcat singur, și pentru că m-a lăsat partenerul acolo, n-a mai vrut să meargă cu mine. Dar nu mi-am făcut planul așa, nu e o idee bună. Nu aș zice să stai acasă – dar, în general, mai bine stai acasă.”

„Mai trăim un an”

„Eu am o vorbă când ceva nu se întâmplă, sau scapi de ceva rău, sau n-ai reușit să faci ce ți-ai propus – mai trăim un an, asta e. Faptul că nu s-a întâmplat ceva sau ai scăpat dintr-o situație și mai trăiești un an, e o chestie bună, în sine. Nu foarte mulți se bucură că au mai trăit un an, dar e un mare câștig”, este raportarea lui Horia față de viață. 

Pentru a exprima ideea și mai bine, povestește o lecție învățată de la Iñaki.

„În 2008, în butoaiele de expediție unde țineam echipamentul avea niște mizerii de pantaloni roz, de bumbac, largi, lălâi, decolorați, care arătau ca moartea. Ce ții mizeriile astea aici? Aruncă-i la gunoi! «Nu», îmi spunea, «pantalonii mei roz, niciodată! Nu înțelegi, de când vin în Himalaya, când mă întorc din expediție, pe ăștia îi găsesc curați în butoi», spunea. Așa și, întrebam eu?

«Am mai supraviețuit o expediție! Când am pantalonii roz pe mine, am mai supraviețuit o expediție, înseamnă că sunt viu», îmi răspundea. Nu toată lumea apreciază că a mai trăit un an – nu și-au făcut targetul, nu și-au schimbat mașina, nu și-au luat apartamentul – bă, dar ai mai trăit un an!”