Concluzii preliminare

Aflată pe locul al patrulea în topul nostru și autodenumită Cealaltă Capitală, Alba Iulia este azi un oraș echilibrat, având o istorie frumoasă și un potențial uriaș. Renovarea Cetății Alba Carolina a fost o luptă eroică și încăpățânată pentru a demonstra ce înseamnă să pui cu adevărat în valoare moștenirea istorică. A dat un semnal curajos, devenind o inspirație pentru întreaga țară.

Topul alcătuit de cititorii PressOne a propulsat orașul pe locul 4 în competiția susținută de Free Now

Atunci când vor fi realizate conexiunile de transport de mare viteză cu Cluj, Sibiu și Timișoara, vom vedea dacă Alba va deveni un candidat serios pentru podium sau va rămâne doar o frumoasă promisiune, populată de turiști în tranzit. Deocamdată, locuitorii par destul de mulțumiți și, prin urmare, ușor resemnați.

Am luat orașul la purecat pentru a înțelege resorturile care-l dinamizează și cele care îl țin pe loc. Dar m-a interesat și polifonia de voci care gândesc, analizează și imaginează orașul. Am dat peste câțiva oameni interesanți, iar cu ajutorul lor prețios, sper că am priceput mai bine povestea acestui loc.

Pasajul nou și elegant din orașul de sus.

Autostrada ca o Fata Morgana

E luni, o zi incoloră de august, cu un post-gust cleios, de sfârșit de vacanță. Oare de ce mereu luni dimineața conduci cu senzația că tocmai ai înghițit un pui de arici? Mă strecor șerpește prin traficul clujean lejer al dimineții, încă anesteziat după finalul de săptămână, sorbind dintr-o bărdacă de cafea la fiecare stop. Pe banda vecină, cu mișcări iuți, de veveriță, o tipă se fardează în oglinda retrovizoare.

Plec în misiune, în rolul meu favorit de reporter de front, doar că războaiele s-au terminat de mult. Tema reportajului meu este Alba Iulia, adică întreg orașul, cu toate ale sale, așa cum pot fi ele înțelese de un ochi străin în câteva zile. E genul de reportaj observațional la cald, personal și subiectiv, exact cum îmi place.

Sunt curios cum arată orașul, cât e de ofertant, ce probleme are și peste ce fel de oameni poți da azi, în momentul T al anului 2020 – Anul pandemiei, așa cum probabil va rămâne, peste ani, în memoria colectivă.

Aleg drumul clasic dinspre Cluj spre Alba Iulia, prin Turda. În visurile mele hăbăuce de dimineață, mă și văd zburând de acolo pe autostradă, că doar s-o fi terminat în cei doi ani de când am fost ultima dată la Alba. În sărmana Turda, aceeași jale eternă, cu drumuri pline de gropi și un aer de tranzit fușerit.

Dar, vai! Autostrada visată e mai scurtă decât scărpinarea unui purcel pe burtă, drept urmare te scuipă rapid înapoi printre muritori, imediat înainte de Aiud. Îmbătrânim inaugurând cioturi de autostrăzi fără noimă.

Nu îmi vine să cred că văd aceleași picioare de pod suspendat de acum doi ani, ca niște statui de ciment ale indolenței, în exact aceeași stare de letargică așteptare. Dincolo de Teiuș începe, sugrumat și lent, același cunoscut trafic clasic de intrare în Alba, blocat în sensul giratoriu, de unde se despart două drumuri: cel spre oraș și cel spre centura ocolitoare, care te scoate spre Sebeș.

Dimineața și după-masa, intrarea în Alba din ambele direcții devine o coloană sinistră de șoferi cu mecle resemnate, care au depășit demult îndelunga răbdare biblică și au trecut la cea a îngerilor. În țara asta, oamenii au infinită răbdare cu timpul. Și cu lenea guvernanților.

Ca peste tot în țară, și aici pe pietonală electorala e în floare.

Să găsim o cafea bună în Alba

Ajuns la destinație, profit de traficul ușurel, de vacanță, și neavând prea multe idei, ard gazul dând ture prin oraș. Încerc să-l simt, să mă uit la oameni și arhitectură, din mers. În trafic, după parbriz, simți uneori cel mai bine pulsul vieții, mai ales dacă alegi să conduci voit lent, ca mine. Sunt curios de reacții. Senzația e de cumințenie ațipită, de politețe răbdurie, combinată cu molcomeală ardelenească. Într-o oră n-am dat peste nici un isteric, nu m-a claxonat nimeni că merg prea lent sau că n-am scrâșnit din roți imediat ce s-a făcut verde.

Am dat ture prin orașul de jos, cu străzi înghesuite și cu case mici, tipice anilor interbelici și post, am trecut și prin orașul de sus cu bulevarde largi, flancate de blocuri clasice, comuniste, însă mai toate finalizate cu acoperișuri cu țiglă, cumva umane, simpatice, pășuniste. E ca și cum cineva ar fi îmblânzit și adaptat zelul cubist al arhitecților nord coreeni, cel de la care s-a preluat modelul apartamentelor „tip vagon” sau „confort sporit”  executate, pe bandă, din plăci prefabricate din beton, plasând niște cocioabe țărănești pe vârfurile lor.

Parchez, plătesc prin sms și e timpul să caut un latte machiato, să evaluăm orașul îndeaproape, la pas, cu aparatul foto de gât. Mereu mi-a plăcut, în toate călătoriile, chestia asta – să mă plimb aleatoriu, ca un extraterestru, printr-un loc cu totul nou și să țin, din mers, un soi de jurnal vizual făcut din planuri largi amestecate cu detalii. E un mod naiv și deopotrivă foarte personal de a asuma un loc – lași ochiul în pace, să fugă unde vrea el și să decupeze din masa informă a realității ce consideră semnificativ sau nu. Îl numesc „jurnalism de proximitate”.

Când zici astăzi Alba Iulia, zici mai mult Alba Carolina, adică Cetatea, punctul focal, zona restaurată și turistică, cea mai prizată. Acolo merge toată lumea, atrasă de istorie și frumos ca molia la lampă, dar nu, noi (eu și aparatul) nu ne aruncăm așa, din prima, dăm târcoale, amușinăm periferia, sorbim cu nesaț aerul răcoros dintre blocuri vopsite ca niște pijamale în dungi roz cu bordo, privim cum suflete rătăcite ies la o țigară din Hadesul păcănelelor, privim cum cetățenii cuminți stau la coadă să înfulece o patiserie caldă, pentru a căpăta un oarecare zvâc de a înfrunta ziua nefastă de luni și hăul săptămânii care tocmai stă să le pice în cap.

MIG gata să-și ia zborul în tării.

Societatea civilă nu doarme

Iar decorul periferic e fascinant. Mari ziduri chinezești de blocuri cu 10 etaje conduc privirea spre un bulevard înflorat, la capătul căruia tronează albă, ca o porumbiță imaculată, o mândră biserică ortodoxă, la poalele unui deal care seamănă cu un perete. Dealul, aveam să aflu, se cheamă Mamut. Așa și arată.

Unde să te grăbești când sunt atâtea de văzut? Uite, lipit de o clădire a armatei, dă să-și ia zborul spre înaltul cerului un MIG. Peste drum ai trei magazine cu denumiri fascinante: Universal, Dinastia și Galaxia. Nu departe e magazinul de modă StarShiners by Gina Pistol, care zâmbește din poză trecătorilor. Peste drum, lipit de peretele unui bloc, se întinde un poster uriaș cu o tipă tolănită pe plajă, care te trimite la Salonul de bronzat de pe Strada Energiei. Genial!

Vreau să mă mut la Alba, orașul ăsta e plin de umor, fără să aibă habar! Pe deasupra, un latte foarte ok pe pietonala centrală, la o terasă șic, e doar 8 lei, frate. Cine a mai pomenit așa ceva? Nimeni de la Cluj, în orice caz. Nu departe, la capătul pietonalei se află un pasaj subteran elegant, cu o baie impecabilă, care dă spre o fântână arteziană cu dansuri, figuri și programe de stropit, de zici că ai nimerit drept în paradis. Dincolo de stropitoare se ițește Cetatea cu turlele ei de biserici, înțepând îndrăzneț cerul.

Lăsăm însă turismul pe mai încolo. Periplul meu continuă cu ceva mai așezat. Mă întorc în ceea ce eu numesc orașul de jos, cel cu case și grădini bonome, cu atmosferă semănătoristă și străzi drepte. Cândva, acest loc era foarte colorat, populat de un mix de etnii, unde românii se amestecau lejer cu gaborii, maghiarii sau evreii. Apoi comuniștii, obsedați de uniformizare, au importat masiv țărani din satele din Apuseni, ca să construiască socialismul. Și totul s-a schimbat.

Peste toate, s-a mai petrecut un fenomen interesant. Cei de la Gold Corporation, care au cumpărat aproape întreaga localitate Roșia Montană cu case, pământuri și oameni cu tot, au construit un cartier de la zero, ca la manual – cu infrastructură, alei, parcuri și blocuri. Acolo i-au strămutat pe oamenii dezrădăcinați, în cartierul Recea, unde și azi foștii țărani șed pe scările de bloc ca la vechile porți, având nostalgia taifasului de la lăsarea serii, când se întorcea ciurda de vaci acasă. Unii s-au adaptat, mulți nu.

În cartierul de jos, într-o veche casă evreiască cu grădină și Dacie galbenă în fața unei uși de garaj tot galbenă, își are sediul Forum Apulum, o asociație orientată spre educație și activism civic, care a publicat mai demult o cărticică atât de fascinantă, încât nu m-am putut abține să nu scriu despre ea aici.

De atunci, am rămas cumva prieteni prin corespondență. Adevăratele stăpâne ale casei sunt Fifi și Trei, două pisici voluntare și răsfățate. Cu ultima voi dezvolta chiar o relație surprinzător de intimă în următorul interval, în sensul că mi se va urca în cap.

Până să apară Diana Filimon, cea care m-a ajutat cu multe informații și contacte din Alba, stau de povești cu Florin Râșteiu, un tânăr uriaș de treabă, cu părul lung și vorba legănată. E pasionat de voluntariat și cultură civică, student în anul doi la Științe politice, la Cluj.

Pisica Trei se gândește cum să mi se suie-n cap.

Noi nu avem o clădire care să se numească ‘teatru’…

„Mă preocupă letargia oamenilor din generația mea, din orașul meu – se comportă ca niște tineri bătrâni. Nici o organizație studențească, nici o apetență pentru civism, pentru implicare în timida societate civilă de la noi. În loc să se înghesuie la diverse acțiuni de voluntariat, majoritatea tinerilor o țin pe-a lor – se duc la aceeași terasă din Cetate, la Mira Summer, să bea bere, să stea pe telefoane și să fumeze.

Apoi se plâng că orașul e o fundătură unde nu se petrece nimic, că e un loc din care trebuie musai să pleci. E drept, și eu am plecat la școală la Cluj, dar mă întorc mereu aici, sunt o grămadă de lucruri de făcut, de proiecte de scris, de acțiuni interesante, care merită atenție.

Clujul, sincer, nu m-a foarte dat pe spate, mai ales că eu nu sunt fan baruri și cluburi. Dar are un vibe al lui, simți că e viu cumva, se întâmplă niște lucruri acolo. Noi ne facem iluzii în Alba – cum că ar fi ceva smart city. Sau că ar fi un oraș cultural. Dar noi aici nu avem nici măcar o clădire care să se numească „teatru”.

De la alegeri nu am mari speranțe, când doi foști viceprimari, din mandatul fostului primar Mircea Hava, candidează acum pe liste diferite – USR/PLUS și PNL. Mai ales că cel de la PNL și-a propus să transforme cele două vechi cinematografe degradate acum, cele unde s-au îndrăgostit părinții noștri, în parcări. Noi mai avem o parcare plătită în Alba, dar stă goală, fiindcă orice faci, oamenii tot vin în centru cu mașina. Celălalt candidat a inaugurat de curând ceva monument Păunescu, deci mari așteptări pe cultură, eu unul nu prea am de la acești domni.

Nici de la investitorii locali nu prea ai ce aștepta. Deși rulează multe milioane de euro, nu vor să dea bani mai niciodată. Ne luptăm un pic cu morile de vânt aici, iar când ratăm câte o finanțare, ne mai ridică moralul pisicile astea și ne trece, așa că mergem înainte.”

Gumă Turbo și mineriade

Între timp, Fifi încearcă să scrie ceva pe tastatura unui laptop deschis pe masă, iar Trei își ascute cu zel unghiile pe rucsacul meu. Apoi îmi sare în brațe și se apucă să-mi ronțăie barba. Încerc să rămân atent, fiindcă Diana îmi povestește, între timp, despre aventura „Ghidului ilustrat al comunismului” și ce planuri mai coace asociația.

Pe lângă o revistă, ateliere dedicate tinerilor sau școli de vară, normal, toate afectate de pandemie, asociația lor pune la cale un soi de nou dicționar de termeni al anilor 1990-2010. Folosind ilustrații deștepte și pretextul unor cuvinte cheie gen Gumă Turbo, Consignație, Ajutoare, Mineriadă, Mărci germane sau Privatizare, noul proiect va încerca să deschidă mințile tinerilor spre probleme politice și sociale mai profunde, pe care să le înțeleagă contextual.

O rog să-mi descrie, cât de sincer poate, orașul cu bune și rele, să-mi facă o analiză a plusurilor și minusurilor și eventual să profețească ceva despre viitor. Între timp, pisica Fifi s-a strecurat între geamurile duble ale ferestrei și de acolo privește afară, la trecători.

Diana Filimon la sediul Forum Apulum

Un lider pentru noul mandat!

„Un lucru e limpede: Refacerea Cetății cu ajutorul fondurilor europene este cheia revigorării orașului, plus faptul că este poziționat geografic foarte bine. Alba e un oraș situat strategic la o intersecție de drumuri și la mai puțin de jumătate de oră de Apuseni sau de Carpații Meridionali, cu sate uitate de lume în apropiere, care ar putea să crească zona de agricultură bio, ca să dăm doar un exemplu.

Practic, Alba Iulia e de vreo 3 ani un oraș fără un lider cu viziune la conducere. Și asta se simte cel mai tare. De când primarul a devenit parlamentar european, lucrurile au căpătat un soi de inerție. Administrația publică e blocată într-o buclă post-renovarea Cetății. Avem o Cetate, dar nu prea știm ce să facem cu ea.

S-a promis mult mai mult decât s-a făcut, iar ideea de smart city s-a cam răsuflat, fiind mai mult o acrobație de PR nereușită pentru albaiulieni, însă reușită pentru cei dinafară. Momentan orașul crește din inerție și din lucrurile făcute bine în ultimii 10-15 ani, dar dacă nu se schimbă ceva, se va dezumfla. Universitatea este și ea în declin, având la cârmă un rector rigid, lipsit de idei și deschidere.

Nu a crescut prea mult nici economia din jurul Cetății. Șanțurile de peste 4 km lungime sunt aproape goale, e foarte scump să renovezi spațiile din ziduri, astfel că acestea, cu mici excepții luminoase, ajung ori să fie preluate de oameni cu bani, dar fără simț estetic. Sau riscă să rămână goale. 

Primăria s-a transformat, în ultimii ani, în organizator de evenimente, nu facilitator (din lipsă de alte idei). Drept urmare, se resimte că sunt destinate pentru publicul larg, fără oameni cu experiență în zona culturală cu fond, nu doar cu formă. Evenimentele din Cetate sunt dominate agresiv de către Primărie și sunt destul de sleite. Cred că, în detrimentul evenimentelor vag populiste, festivalurile nișate, de genul Dark Bombastic, ar putea avea o priză bună la un public cunoscător.

Altfel, albaiulienii sunt mulțumiți de renovarea Cetății, încântați de orașul lor, bucuroși de interesul turiștilor, dar simt că lucrurile s-au împotmolit. Este un oraș în care curățenia este foarte importantă pentru oameni, dar acest sector a suferit în ultimii ani din cauza unor contracte proaste cu firme de salubritate neserioase.

De asemenea, prin renovarea Cetății, unele spații verzi din Alba au mai dispărut, iar asta a deranjat locuitorii. Primăria a mers pe ideea că amenajarea Mamutului, dealul din apropiere, cu piste de biciclete și parcuri, va compensa. Dar cu toate acestea, oamenii vor să vadă verde și în drum spre serviciu, nu doar în weekend.

Previziuni și speranțe de viitor? Alba poate deveni un oraș cu un cuvânt de spus în zona culturală. Rezidențe culturale și-ar putea găsi loc în noile clădiri care se reabilitează acum (Palatul Apor spre exemplu, care este chiar o bijuterie). De asemenea, ar fi bine să mizeze pe economia crescută în zona de periferie a orașului, pe turism dezvoltat pe orizontală, integrat, nu doar ziduri renovate, cu spații publice sub semnul artei, cu festivaluri de nișă și evenimente create cu oameni care chiar știu ce fac. Sună ciudat, dar de aici ar putea veni salvarea orașului. 

Dacă se rezolvă odată conexiunile de trafic, Alba ar putea fi orașul ăla mic și foarte mișto, unde ai vrea să stai ca adult 30+, sau ca tânăr artsy, pentru care Clujul e deja prea mainstream, și poate chiar pentru IT-iștii, care lucrează de acasă sau dau o fugă din când în când la birourile din Cluj, pe autostradă, în mai puțin de o oră. 

Toate acestea combinate, susținute de o economie cât mai curată și non-invazivă, plus cu un filon cultural altoit bine, ar putea face din Alba orașul ăla cool, unde vor să stea oamenii din noul val de hipsteri. Sau cum se vor mai numi ei în viitor :)”

Poetul Goga privind înspre sine în parcul din orașul de jos.

Revelația Goga

E vremea să asediez Cetatea. De fapt, istoria spune că o singură dată a fost asediată, fără mare elan, în 1849, de către vreo opt mii de soldați unguri care s-au lăsat rapid păgubași. Atac și eu din mers terasa unui restaurant cu specific italian chiar surprinzător de bun și îmi găsesc o cazare într-un boutique hotel șic pe nume Ana. Totul e codat pe acolo: și intrarea și ușa de la cameră, practic nu ai nevoie de recepționeră și zăngănit de chei noaptea. Curat, elegant, cu atenție pentru detalii și materiale de bună calitate. Și mai ales un pat queen size cu o saltea atât de comodă, încât te simți ca un rege.

Mă pornesc la pas într-un vast ocol prin oraș și mai casc gura în jur făcând poze. Cele mai tari mi se par clădirile acelea din anii ’90, foste clădiri fanteziste de bănci, când arhitecții voiau să rupă malul, delirând cu niște combinații fatale de sticlă, metal și gresii amestecate, de ieșeau niște mirări suprarealiste greu și de privit și de ucis, fiindcă nimeni n-o să se apuce acum să le dărâme. Deși ar merita-o din plin.

Asta dacă nu îi va veni cuiva ideea să creeze un tur kitsch post-revoluționar al orașului și să le pună în lumină. Eu cred că străinii ar da bani unui ghid isteț pentru așa ceva, fiindcă sunt chiar spectaculoase în urâțenia lor. Ca orice oraș respectabil din România, are și Alba câteva piese de rezistență cu totul fabuloase. Mi-au rămas la inimă fostele sedii ale Băncii Agricole, la care statuia lui I.C. Brătianu e condamnat să privească non stop și cea a BancPost, care arată mai degrabă ca un banc prost, cu piramida aia de sticlă, imitând intrarea la Luvru.

La un moment dat, într-un părculeț dintre blocuri, dau peste o statuie de-a dreptul de speriat a lui Octavian Goga. Ai zice că răsare din spuma mării sau din ceva bezea. Mereu am avut impresia că statuile din piatră au ochii întorși spre înăuntru, privind introspectiv spre sine, iar privitorilor le oferă doar albul ochilor. Mă crucesc la Goga și nu-mi vine să cred cum îmi confirmă el bănuiala.

IC Brătianu condamnat să contemple permanent fostul sediu al Băncii Agricole, o culme a arhitecturii nouăzeciste.

Cetatea, salvarea orașului

Mă strecor în Cetate lăturiș, printr-un tunel, nu pe intrările principale. Zidurile din cărămidă, late uneori chiar și de peste 10 metri, construite în stil Vauban, sunt cu totul spectaculoase. Efortul sărmanilor iobagi întinși pe mulți kilometri, care și-au pasat aceste cărămizi din mână în mână, e greu de imaginat. Decât să intru în descrierea detaliată a Cetății, mai bine vă invit să o vizitați la pas, fiindcă merită.

Foarte pe scurt, mă opresc la câteva idei cheie. Unele mi-au fost furnizate de către tânărul șofer al unui trenuleț turistic care, contra sumei de 20 de lei, te plimbă pe cei aproape 5 km prin șanțurile renovate ale Cetății, cândva parțial acoperite de pământ. Din când în când oprește mașinăria și, cu glas egal, profesional, te mai informează cu privire la diversele piese de rezistență, punctând la chestiile exotice sau horror, cum ar fi trasul pe roată al revoluționarilor Horia și Cloșca.

Fortificația bastionară de la Alba Iulia este cea mai spectaculoasă Cetate din România, care stă în picioare de mai bine de 300 de ani. Ceea ce a început acum două milenii cu un castru roman, a continuat cu o cetate medievală și s-a desăvârșit cu Alba Carolina, opera arhitectului italian Giovanni Morando Visconti, mort de ciumă și îngropat în Catedrala romano-catolică.

Piatra de temelie a Cetății a fost pusă în 4 noiembrie 1715. În linii mari, se consideră că anul de încheiere a construcțiilor este 1738, deși au existat diferite lucrări și în anii următori. Fortificaţia, gândită ca având rol de apărare și adăpostind garnizoane și o închisoare, și fiind concepută pe o suprafaţă de 110 hectare, cu o incintă apărată de trei rânduri de ziduri, a primit o formă stelară, cu şapte bastioane alternate cu șase raveline, străbătute de galerii boltite, toate delimitate de şanţuri adânci. 

Cetatea ridicată în inima Transilvaniei s-a dovedit a fi cel mai impunător monument baroc al provinciei. O particularitate a Cetății este dată de succesiunea celor șase porți, situate pe axa est-vest.

Efortul de a pune în lumină această valoare a fost imens, evident, iar acest lucru este, să o recunoaștem, admirabil. Am stat de vorbă cu Alina Curea de la Studioul de arhitectură ATIC despre povestea restaurării, despre cum vedea ea stagnarea actuală a orașului post finalizarea Cetății și ce soluții întrevede pentru viitorul apropiat.

Catedrala Reîntregirii cu roata în prim plan, instrumentul de tortură al revoluționarilor Horia și Cloșca.

Viața de zi cu zi – probleme și provocări

„Per total, fața orașului s-a schimbat foarte mult în bine de când s-a restaurat Cetatea, chiar dacă proiectul de restaurare a lăsat de dorit mult. Din cauză că zona arăta atât de rău înainte, rezultatul arată foarte bine, chiar dacă nu e tocmai ce trebuie. Acum, remarcile astea sunt și foarte subiective. Normal că eu aș fi făcut totul mai bine. :))

Cert este că un proiect de restaurare de asemenea anvergură este foarte complex și presupunea implicarea mai multor specialiști, iar în cazul de față, din păcate, asta nu s-a întâmplat. Proiectele care atrag bani europeni sunt de obicei făcute în mai multe faze, acesta fiind și cazul de față. Practic s-a făcut un DALI (documentație pentru autorizarea lucrărilor de intervenție – un fel de primă fază) care a fost depus pentru obținerea finanțării. Acest proiect nu a fost făcut de firma executantă, ci a fost făcut de o altă firmă, „de casă” a Primăriei. Se pare că există o rețetă „universală” pentru astfel de proceduri.

În ceea ce privește a doua chestiune, cea legată de marile minusuri, ele sunt iscate din faptul că vreme îndelungată administrația a avut o focalizare atentă pe Cetate. Ar fi multe de zis, dar cred că totul s-ar reduce la calitatea vieții de zi cu zi, cea care începe după terminarea orelor de lucru. Iată cele care-mi vin acum în minte, lucruri resimțite ca o urgență:

1. Amenajarea spațiilor publice. E o varză și o lipsă totală de spații publice de agrement. Efectiv nu ai pe unde să mergi să te plimbi, în afară de Cetate. Care e mică, e plină de turiști și de care începi să te cam saturi ca locuitor.

2. Spații verzi. Orașul ăsta nu are un parc. Și când zic parc, mă refer la ăla umbrit, cu copaci mari, la umbra cărora poți să stai să citești o carte, unde poți să te uiți la frunze, prin care să alergi etc. Singurul „parc” din oraș e cel din cetate, din fața catedralei, care a fost micșorat prima dată când s-au refăcut șanțurile cetății și mai recent a fost iar redus, când s-a reorganizat pentru plantarea monumentului falus/facebook. Căutați vă rog pe net Alba Monument Facebook.

Primăria se mai laudă cu amenajarea unui traseu pe dealul Mamut, prin pădure, unde există un parc de aventură și un parc dendrologic. Sunt foarte greu accesibile fără autovehicul propriu, parcul dendrologic e cu taxă și e de vizitat, nu de stat în el… Nu avem parc! Nu avem spații verzi de calitate!

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

3. Educație și cultură. Aici mi se pare că suntem aproape pe zero. Orice investiție în domeniu e binevenită și mult așteptată.

4. Mobilitate. Piste de biciclete. Alea făcute cu cap, individuale, separate de circulația auto, dar și de cea pietonală. Clasic, se mai lăudau aleșii cu nu știu câți km de piste și ei trasaseră pe trotuar cu alb o linie pe mijloc, lăsând apoi să se bată pietonii cu bicicliștii care pe unde se plimbă.

5. Implicarea activă a cetățenilor. Cred că s-ar schimba multe în bine dacă am mai fi și noi întrebați ce ne dorim. Asta e o chestiune grea. Ea necesită implicare și timp din partea autorităților, dar cred că ar avea rezultate pe măsură. Spre exemplu, pe domeniul meu: orașul e mic, ne știm aproape toți între noi.

S-ar putea face niște întâlniri trimestriale între arhitecți și administrația locală și s-ar putea pune pe hârtie idei generale, de ansamblu, după care aleșii locali să se ghideze atunci când aleg în ce să investească banii publici. Și să se facă niște concursuri de soluții! Ar fi un mare pas înainte.”

Frontispiciul baroc al uneia din cele 7 porți de intrare în Cetate.

Statui de parcă-s vii

Până una alta, periplul meu turistic prin Cetate continuă și bifez, pe rând, cam tot ce e important. Cu mici excepții, respectiv spații nefolosite din ziduri devenite coșuri de gunoi ad hoc și un spațiu vast ocupat de tiribombe și mașinuțe de cea mai joasă speță, care se potrivesc între zidurile istorice exact ca nuca de perete, trebuie să recunosc că locul arată bine.

Sala Unirii e frumos renovată, la fel clădirile și muzeele din jur, statuile din bronz sunt incredibil de bine făcute, drept urmare invită la selfie pe tot turistul. Mai e și bazinul cu pești colorați, unde turistul nu se poate abține să nu împărtășească din șaormița lui zemoasă cu crapii, deși scrie mare că hrănirea peștilor e interzisă.

Caut până dau de statuia lui Samoilă Mârza, fotograful-surpriză al Unirii, și-i fac o poză. Fac și o reverență. După care, cuprins de un sfânt elan patriotic, vizitez Muzeul Național al Unirii.

La intrare te întâmpină o drăcovenie de aparat care, culmea! nu te recunoaște ca om decât dacă ai mască pe față. Simultan, îți ia și temperatura: 36.5. Abia apoi, după ce ești validat cu o bifă verde, mergi la casa de bilete unde, contra a doar 10 lei, ai la dispoziție 3 etaje mari și late cu toată istoria României, de la Adam până-n prezent. E un muzeu clasic, dar cu niște accente foarte moderne, bine iluminat, unde merită să îți petreci vreo două ceasuri. Poți face și poze.

Cum mă interesează detalii despre muzee, istorie și modul în care restaurarea Cetății a dinamizat totul, mă învârt până primesc o audiență de aproape un ceas la directorul general al muzeului, domnul dr. Gabriel Rustoiu, de profesie arheolog. E un tip simpatic, sportiv, volubil, deloc cu un aer prăfuit, de director de muzeu încărcat de vestigii preistorice, cum te-ai aștepta.

Cum ar zice nenea Simi, domnul Rustoiu e genul de om „universal valabil”. Nu doar conduce acest muzeu, dar l-a și extins, prin organizarea unei alte secții specializate pe artă religioasă și carte veche -, practic, un alt muzeu, se cheamă Museikon, azi închis din cauza pandemiei, deoarece se află în curtea unui spital.

În paralel, se ocupă de săpături în căutarea eroilor rezistenței din munți sau a victimelor Gulagului românesc. În plus, e implicat în societatea selectă a celor pasionați de reconstituire istorică, așa numiții re-enactors, fie ei daci, romani, gladiatori sau personaje istorice legate de garda palatului sau Unire. Prin urmare, primesc de la domnia sa mai multe informații decât în visurile mele cele mai roze.

Una dintre frumoasele statui presărate peste tot prin Cetate.

Chiar, comunismul ăsta românesc pe ce stradă stă?

„Orașul fără restaurarea Cetății? Hmmm… Să luăm niște cifre. În perioada 2001-2005 în muzeul nostru intrau între 37.000-42.000 de vizitatori anual. În 2011, când s-a finalizat restaurarea, am avut 54.000. Nimeni nu vine în Alba Iulia doar să vadă un muzeu, e limpede. Povestea noastră merge mână-n mână cu restaurarea, lucru dovedit de faptul că în 2016 numărul de vizitatori a săltat la 167.000. E ca la Sibiu, la Bruckental. Cam unul din 3, 4 oameni care vin să vadă un loc intră și în muzeu.

Marea noastră preocupare a fost cum să atragem oameni și să-i ținem aici cât mai mult, dacă se poate și peste noapte. În pre-pandemie, pe lângă Cetatea în sine, activitățile de re-enactment au constituit un punct de atracție, cum ar fi schimbarea zilnică a gărzii la ora 12, sâmbăta se trăgea cu tunurile, iar vineri seara aveam spectacol de reconstituire istorică, cu regie proprie și povești noi, săptămânal.

Am câștigat 7 proiecte cu finanțare europeană derulate prin diferite ministere, prin altele, la nivel național, ne-am făcut costume, iar purtătorii lor sunt voluntari, dar și angajați ai muzeului. Am făcut spectacole de bună calitate, așa că am umblat mult prin străinătate la festivaluri de profil. Sunt cam 100 de membri specializați: garda dacică, cea romană, cea națională, cea austriacă, plus personaje istorice legate de Unire.

La acestea se adaugă și garda austriacă, o inițiativă privată salutară, care atrage la rândul ei o mulțime de turiști. Practic, am jalonat istoria orașului din preistorie până la formarea României Mari, cu ajutorul acestor actori amatori, care au dat foarte multă culoare și viață locului.

Despre pasiunea mea pentru istoria relativ recentă? În 2010 m-am alăturat echipei coordonate de Marius Oprea. Mergem pe urmele crimelor comunismului la Sighet, Periprava, Cluj, în Munții Apuseni, peste tot pe unde avem informații despre oameni uciși fără un proces echitabil.

Am mers și pe firul cu otrăvirea lui Mugur Călinescu, dar acolo, din păcate, procuratura a închis cazul. S-a tergiversat până procurorul a ieșit la pensie, iar cercetarea pe medicină legală,  superficială, după părerea mea, nu a fost concludentă. Sunt destul de nemulțumit de evoluția acestui caz, dar eu sunt doar un membru al echipei de colaboratori ai acestui Institut de cercetare a crimelor comunismului, așa că nu pot avea o poziție tranșantă. De fapt, Institutul și-a luat „mâna” de pe noi, acum lucrăm cu Asociația Foștilor Deținuți Politici din România și suntem finanțați prin sponsorizări de către Fundația „Doina Cornea”.

Sunt peste 30 de torționari dovediți, dar, în afară de Ficior și de Vișinescu, nimeni n-a fost condamnat, așa că ne aflăm departe de a avea un proces real al comunismului. Poate nu ar fi rău să ne întrebăm, ca națiune: Chiar, comunismul ăsta românesc, unde stă, la ce adresă, ce locatari are (întrebare reală pe care un procuror i-a adresat-o lui Marius Oprea) și cine răspunde pentru nenumăratele crime și gropi comune? Până nu vom avea curajul să răspundem la aceste întrebări, ne vom preface că totul e doar o poveste uitată.

Revenind în prezent. Acum, da, Cetatea a dinamizat povestea orașului, însă, dacă sapi un pic mai adânc, există multe filoane posibile. Orașul de jos e foarte ofertant, la fel cimitirul de lângă gară. Există acolo, înmormântați, oameni fantastici, cu niște destine de Hollywood. Să nu uităm că la Noaptea muzeelor din București, în top e Cimitirul Bellu, așa că iată, există și aici un potențial neexploatat. Tot acolo e Sinagoga de Zid, cea mai veche din Transilvania, plus alte monumente și biserici, totul e să reușim să construim povești în jurul lor.

Săpăm și conservăm, încercăm să punem în valoare vestigii romane, terme, temple etc. Aici, la noi, arheologia e în mare vogă. Am pus în valoare o parte din zidul de incintă al castrului Legiunii a XIII-a Gemina, Principia și o parte din Via Principalis. Cei de la Cluj au descoperit, de exemplu, o piesă de rezistență din muzeul nostru – statuia lui Liber Pater, cea mai frumoasă piesă sculpturală din Dacia romană.

Și îl mai avem pe Hercules, descoperit de șeful unei echipe ce lucra la canalizare. Omul a subtilizat statuia și peste un an a încercat să o vândă pe piața neagră. I s-a organizat un flagrant de către Poliția de patrimoniu și acum s-a ales cu dosar penal. Piesa este evaluată undeva la 230.000 de dolari, iar el voia să o vândă cu 6000 de euro. Dacă ne-o dădea nouă, putea lua un bonus de până la 45%, ceea ce era mult mai interesant decât un pic de pușcărie.

Despre viitor? Vom fi printre puținele orașe cu două autostrăzi. Pe aici va trece și o cale ferată rapidă, cea de la Brașov la Curtici. Avem 3 aeroporturi relativ aproape, conectate cu autostrăzile, când se vor finaliza. Suntem privilegiați din multe puncte de vedere, avem maghiari și sași care au lăsat urme ale civilizației lor, mai e cimitirul evreiesc aflat în proces de restaurare.

Întrebarea e ce poveste credibilă putem atașa acestor lucruri, fără să eludăm adevărul istoric? Eu văd un viitor interesant pentru acest oraș, sunt optimist și aștept cu răbdare să intrăm pe un făgaș normal.”

Muzeul național al Unirii. Statuia lui Liber Pater.

Un mic dejun pe undeva?

Cercetez și latura umană a Cetății, cea care trece prin stomac. Constat că micile terase și căruțe cu de-ale gurii sunt vag lipsite de fantezie. Nici măcar restaurantele cu ștaif gen Carol nu au, în meniu, un mic dejun decent, de exemplu. Îți poți anestezia foamea cel mult cu un sendviș semipreparat, destul de indigest, cu maioneză inclusă. Nu mai bine cauți o bere bună?

Diana mi-a dat un pont, așa că la ceas de seară mă pun pe căutat Framm’s, un fel de comoară ascunsă, pitită într-un ungher al Cetății. Locul e intim și liniștit, cu o terasă șic, între pomi și verdeață. Aveam să aflu că verdeața ascunde un mic cimitir de pisici. Acolo își dorm somnul de veci o seamă de exemplare iubite, îngropate manual și cu adânc respect de către groparul de serviciu al locului, care e tocmai proprietarul localului – Radu Vițălaru, un tip boem și jovial. Abia de câteva zile s-a despărțit, cu adâncă durere în suflet, de Alexandru Pisicu’, motanul simbol al locului, celebru pe net.

Radu e din Brașov, a făcut Facultatea de Arte și a venit în Alba pe filieră olandeză, mai precis din Amsterdam. Împreună cu fosta soție, actualmente bună prietenă, au fondat Framm’s în 2014, doar că pe firma localului, în loc să scrie Since 2014 cum se face, au scris Until 2039. Deci au planuri mari, pe termen lung.

Deși i-am halit o mică felie din viață, Radu a fost drăguț și amabil, chiar m-a făcut să-mi pice bine. În plus, avea în meniu niște beri spectaculoase, la draft. Abia aștept să mă întorc acolo pentru două chestii care mi-au rămas la inimă: un Pilsner Urquel cu spumă cremoasă într-o halbă stilată, exact ca la Praga, și un Morning Glory de la Ground Zero, cu note de fructe și flori, foarte exotică și răcoroasă. De neratat!

Radu în barul său, mereu în mișcare.

Planul revoluționar al lui Radu

„După chinuiala clasică de plimbat acte și dosare doi ani în 5 județe, a urmat nebunia cu amenajarea. Am început cu niște lemne din care am făcut o masă și un scaun. Ideea a plecat de la faptul că pe vremea aia, n-aveai unde să bei în Alba o cafea ca lumea. Am împrumutat un espressor, am găsit un barman și ne-am apucat. Acum suntem 9 angajați. Turiști nu prea vin pe aici, clienții sunt mai mult de-ai casei și cunoscători, cum ar fi cei doi băieți de ieri din Cluj, care au citit pe net de berile noastre la draft și-au venit țintit.

Am avut noroc să dau de oameni faini. Cum angajăm pe cineva, îl și trimitem rapid la București să facă un curs, să-și destupe mintea, să înțeleagă industria. În plus, eu merg personal cu fiecare, să le arăt orașul, să-i plimb prin cârciumi, dar și prin muzee de istorie și artă, la Ateneu. Vin complet alți oameni de acolo, li se aprinde parcă un bec în cap.

Noi n-am întrerupt în ultimele luni, ne-am încăpățânat. Dăm măști ca nebunii, aici la intrare, cam o cutie de 50 pe zi. În București e jale cu cârciumile, dar noi am luat măsuri de prevenție și nu ne-am oprit. Lucrăm să facem o bucătărie ca la carte. Nu știu ce m-a apucat să iau credite tocmai acum, când industria e în derivă… Unii zic că-s nebun. Am investit în scule de bucătărie brici din Germania, plus într-o țigănie de cuptor de 7000 de euro, chestii de-astea.

Vreau să modificăm orarul și să oferim mic dejun, începând cu 8 dimineața. Meniul zilei nu, că-i prea pe toate gardurile. Apoi seara o să gătim niște porceli de coaste maturate, care să ți se topească în gură. Cred că o să ne iasă, fiindcă facem ce trebuie.

În plus, ne orientăm spre evenimente cultural-distractive, așa. Uite, săptămâna trecută au cântat Țapinarii aici, am organizat de-a lungul vremii târguri, concerte, expoziții în tunel, piese de teatru și am fost parteneri la o grămadă de evenimente.

Vreau să fie nu doar un simplu bar, ci un loc viu, legat de artă și cultură, nu cu fotbal pe pereți. Încurajăm artiști locali, chiar și amatori. O tipă care a avut recent o expoziție de foto despre New York a venit cu juma de tribunal aici, că lucra acolo.

Galeria de artă din oraș e, ca peste tot – genul clasic, cumva cu circuit închis, unde artiștii expun pentru artiști rău, prea puțini ‘profani’ îi trec pragul, iar evenimentele se termină cu aceiași moși amatori de pișcoturi și vin. În momentul de față nu există în Alba nici un loc orientat pe evenimente culturale mai nișate, dublat de un bar ca lumea. Când va fi gata și bucătăria și mai trece și pandemia, gata, trecem și noi la alt nivel, o să vezi.”

Noul boom imobiliar de pe dealul Mamut, ușor înghețat în proiect.

Imobiliare & Co. Periferice

Ca mai nou peste tot în Ardeal, acest nou El Dorado românesc și în Alba Iulia piața imobiliară este destul de dinamică. Prețurile terenurilor periferice au explodat. Am fost curios ce se petrece în această zonă, așa că am ales să-mi fac plimbarea de dimineață pe ceață și prin rouă pe Dealul Mamut din spatele catedralei ortodoxe, la doar vreo 2 kilometri distanță de Cetate.

E de necrezut că o zonă cu atât de mare potențial pare încremenită în proiect, cu vile risipite, cu parcele goale, și case înghețate cumva în faza de turnat plăcile. Harnice betoniere, pufăie cărând ciment la deal, ca niște furnicuțe, de zici că e ceva concurs cincinal. Doi cetățeni pe plafonul unei case tot măsoară ceva și nu se pot decide dacă să se apuce de lucru, așa că-și aprind o țigară.

Cu chiu cu vai, după câteva încercări ratate, găsesc un domn dispus să povestească despre acest loc. După ce m-a pus să jur că nu fac poze și nu dau nume, omul s-a destăinuit. Frustrat, speriat, dar sincer.

Povestea e cam clasică, la fel ca peste tot: o combinație fatală de nepăsare, mântuială și corupție generalizată. Nu există un plan de sistematizare, drumurile și iluminatul public se fac ulterior, pe acolo pe unde azi trece betoniera. Gunoiul nu-l ia încă nimeni. Da, prețurile la terenuri sunt mari și majoritatea parcelelor sunt cumpărate, în faza de așteptare a aprobărilor de construcție. Mulți investitori sunt de la Cluj. De exemplu, nu departe trei medici vor să facă o clinică de top, cică.

Mai sus, pe deal, un presupus cămin pentru vârstnici a fost abandonat și proprietarul a dispărut. Mulți dintre cei care dețin terenuri aici sunt cu rude cu unii din primărie. Se merge pe tot felul de aprobări dubioase, drept urmare poți vedea un ditai blocul cu patru etaje aproape lipit de o casă modestă, cu un singur nivel.

Dezvoltarea nu e doar haotică, dar are și aberații. De exemplu, cuiva i s-a aprobat construirea unui bloc mult prea aproape de stâlpii de înaltă tensiune. Drept urmare, un muncitor neatent a aruncat de sus un cablu, care a atins firele. A făcut arc electric și bietul om a sfârșit ars pe 80% din suprafața corpului. Deocamdată, construcția s-a sistat. Ca să ți se recepționeze casa, e musai să dai șpagă cuiva din administrație. Nu e mult, îmi zice – doar 200 de euro…

Zona verde cu pistă de biciclete prin pădure, spre pădure.

Un mușchi verde în formă de inimă

Cum deja sunt plin de noroi și ud, decid să caut cealaltă parte a dealului, așa numita zonă verde a orașului, cu parc de aventură și trasee prin pădure. Omul meu se jură că se vede de acolo o panoramă frumoasă a orașului. Ca prostul, mă avânt, uitând că orașul e cufundat azi într-o oală cu lapte de ceață.

Nu contează, vreau să văd locul de verdeață –  marea promisiune a oazei de ozon. Constat că Alina a avut dreptate – e greu accesibil chiar și cu mașină proprie. Găsesc parcul dendrologic închis. Las mașina și merg pe jos vreo două ceasuri până drept în vârf, ca să înțeleg locul. E amenajat minimal, are o vegetație destul de luxuriantă în jur, așa că îmi iau micul dejun din mers – mure coaptă.

Găsesc în pădure ceva trasee de plimbare și bicicletă, un restaurant pe nume Panoramic (de fapt o sală de nunți) și mai găsesc un mușchi verde în formă de inimă. Superb, inutil, dar foarte grațios de altfel.

Practic, ai o stradă lungă (Str. Dr. Ing. Ion Vlad, sub care scrie Prestigios Silvicultor Român) care te duce drept într-o pădure, trecând tot prin pădure. Pe margine, cam eșuate, niște bănci și măsuțe relaxative. Locul e cam pustiu și destul de neprietenos – am dat doar peste doi bunici plimbând un copil răzgâiat și un câine docil, o biciclistă și doi alergători, atât. Senzația e că administrația a bifat doar un obiectiv necesar standardelor europene de spații verzi, dar fără să pună prea multă creativitate în a-l apropia de oameni.

Simt că mi-am cam epuizat gloanțele aici în Alba Iulia și am priceput cât de cât cu ce se mănâncă orașul – un loc cuminte, așezat, ușor resemnat, în așteptarea unor vremuri vibrante, care vin de parcă pleacă. Ce aș mai vrea e să găsesc în jur un sat interesant, ceva care să închidă povestea. Am trei variante: Micești cică e cel mai aproape și mai viu, celebrul Ciugud (care, vorba vine Is Ciu (too) gud (good) to be true), care e mult prea călcat și mediatizat pentru gustul meu.

Drumul spre reședința lui Komakiza, meșteșugarul fierar, undeva sub cușma dacică a Pietrei Craivii.

Undeva sub Piatra Craivii

Mă ghidez așadar după o vorbă aruncată aseară de Radu la bere – Craiva Veche. Locul e un sat abandonat, nu departe de Cricău, chiar sub Piatra Craivii, loc magic al vechilor daci, cel despre care legenda spune că ar fi fost ultimul refugiu al regelui Decebal.

„Acolo stă Emanuel Bezeriță – e un meșteșugar tradițional de arme clasice dacice, celtice, romane sau grecești. E un tip foarte volubil și interesant, dar asta numai dacă are chef de tine. Are o relație destul de țâfnoasă cu orice înseamnă presă, că a avut niște experiențe nasoale, au cam abuzat de el. Sună-l și încearcă.” Îl sun.

„Tu ești ăla cu jeepurile, cu șleahta de copii? Că m-au sunat unii că vor să vină la mine. Aha, ești jurnalist… Mda. Păi, hai, ce să zic, numai să știi că io-s ocupat, am treabă, n-am chef de multe palavre. Cauți Craiva Veche, stai cu ochii pe Piatră și vii pe jos până dai de un turn prăbușit de biserică. Acolo mă găsești. Sunt singurul locuitor de lux al unui sat părăsit. Să-ți lași mașina departe, înainte să-i spargi baia de ulei, da?”

Deja mi-e chiar simpatic băiatul ăsta. Plec să-l văd. Adio Alba, mi-a plăcut la tine, rămâi cu bine, mă duc la sediul vechilor daci, să văd cum se fac armele după cele mai tradiționale metode posibile.

Când drumul se face prea bolovănos abandonez mașina și o iau la pas sub un cer de plumb, amenințător. Dau de un singur țăran la fân, care mă întreabă speriat: „Mergeți la omul ăla?”

Satul Craiva Veche aproape nu mai există, din el au rămas doar vechi trepte de ciment, sau rame de grajduri cotropite de vegetație. Ele mai mărturisesc ceva despre o comunitate, cândva vibrantă, care a părăsit locul când terenurile au început să alunece și casele să se crape. Găsesc turla și intru pe sub poartă, pe care e scris numele dacic de scenă a lui Emanuel: Komakiza (și pagina lui de lucru pe fcbk așa se cheamă).

Omul e, pe cât de modest, pe atât de spectaculos, nu degeaba vor să-l facă „tezaur uman viu”, înregistrat cu acte în regulă la Unesco. E ca o lecție deschisă. Îl găsesc îngenuncheat în atelier, încingând la fiare, ciocănind și povestind de mama focului cu ăia cu jeepurile, care îl trag de limbă, în timp ce fac poze în rafală. Șleahta de copii foiesc prin atelier, jucându-se cu mâțele – vreo patru identice, mici și portocalii. Iată cum se închide cercul: toată povestea mea despre Alba a stat sub zodia pisicilor.

În fundal, dintr-o boxă, curge inegalabila voce a lui Beth Hart. Acuma chiar că-mi place de Emanuel, mai ales că, rapid, ne descoperim prieteni comuni din zona de actori pasionați de reconstituire istorică, cu nume de scenă precum Oroles, Gerula sau Koson, băieți faini despre care am scris cândva aici.

Statui de oameni mari în curtea Muzeului național al Unirii.

Scurtă meditație despre sens

„Lumea se strică încet. O ia razna, nu observi? Ca să nu te dilești, trebuie să-ți găsești chemarea, să-ți faci o lume a ta. Eu am umblat enorm până am dat de locul ăsta, pe care l-am cumpărat acum 4 ani. Era o junglă pe aici. Am stat săptămâni de zile singur într-un cort, pe un frig crunt, până să înțeleg orarul căprioarelor și traseele mistreților. Babele din satul vecini se jurau că-s ceva refugiat sirian.

La câți prieteni am în listă, am avut iluzia că rapid voi încropi ceva decent – o colibă, un atelier, niște acareturi. Da’ de unde… Pe vremuri, când aveai de săpat via sărea comunitatea, se făcea o clacă și gata. Acum s-a cam terminat cu spiritul comunitar. Cu greu am găsit printre prietenii mei daci și romani vreo doi care să mute niște bolovani pe aici, restul s-au dat loviți.

Știi cum îți cunoști cel mai bine prietenii? Zi-le că te muți, ți-ai luat apartament la etajul 7, liftu-i stricat, ai mobilă de-aia veche brun-roșcată, plus o pianină foarte veche și prețioasă.

Până la urmă, și în meseria asta, ca în oricare alta, totul se reduce la trei factori: genetic, mediu și educație. Și la pasiune. Și bucurie. Când lucrezi din plăcere, se mai reduce din presiune. Ce fac eu se cheamă arheologie experimentală. Într-o zi o să-mi fac singur oțelul, dar aici mai e de studiat câțiva ani până să-mi fac un furnăluț al meu.

Cum mă vezi, lucrez singur, în genunchi, cu scule puține, iar cam totul iese din ciocan și din încheietura mâinii. Uneori lucrez ziua, alteori noaptea, că e mai liniște. Și știi ce e ciudat? Cum mă apuc să lucrez un falx sau altă armă, aproape imediat mă sună careva cu o nouă comandă, de obicei oameni simpli, colecționari, români plecați sau străini. Asta ține de magia meseriei de fierar, care e mistică, plină de secrete.

Marea problemă e că fiind singur cu varză pe piață, cum se spune, vin aici o grămadă de oameni, ca la urs. Au impresia că eu fac ceva show, nu lucrez. Fără regrete, fanii ăștia simpatici de altfel, îmi iau fiecare câte o feliuță din viață, uitând că la mine timpul chiar înseamnă bani. Dacă nu sună ciocanul, nu cade banul.

Uneori, mai sunt chemat la workshopuri, ateliere, festivaluri de profil. Nu prea am timp să mai merg, sunt selectiv. Alteori vin la mine tabere cu zeci de copii. No, în aștia mici îmi chiar place să investesc, când văd cum li se aprinde, ca jarul, luminița aia în ochi. Nu poți bănui niciodată când interacțiunea lor cu focul și fierul și lama unei săbii s-ar putea să le schimbe viața, nu știi…”

Povestea se încheie într-o notă luminoasă, cu această meditație a meșteșugarului de arme antice, o meditație atemporală, sinceră. Om bun, generos, Emanuel mă conduce desculț până la ieșirea din sat, marcată de o cruce albă. Cum ajung la mașină începe o ploaie ca-n filme. E bine, totul e bine.

Ieșirea din scenă, un pic înainte de furtună.

„Cele mai bune orașe din România” este un proiect susținut de Free Now, aplicația de mobilitate urbană. Deocamdată, poți apela la serviciile de ride hailing Free Now în orașele București, Iași, Cluj‑Napoca, Brașov, Târgu‑Mureș, Arad, Timișoara, Ploiești, Oradea, Constanța, Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Craiova, Tulcea, Vaslui, Bacău, Galați, Suceava, Baia Mare și Botoșani. Alte orașe vor fi adăugate acestei liste în curând.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.