16/05/2018

Dacii liberi: cucerirea Romei

Ce ești? Dac sau roman?

Când eram mici, ne jucam de-a dacii şi romanii la fel de firesc cum ne jucam de-a cowboy-ii şi indienii. Ba chiar împărţeam oamenii în daci şi romani după forma lobului urechii.

Așa cum aveai de ales între ABBA şi Boney M sau între Steaua şi Dinamo, și aici trebuia să decizi: ții cu dacii sau cu romanii? Cu barbarii sau cu cuceritorii?

Cu băștinașii haotici, posesori de cușme și lup urlător, sau cu civilizatorii disciplinați, cu armuri și scuturi?

Oricum ar fi, se pare că din aparenta lor nepotrivire de caracter s-a născut minunatul popor român – „o insulă latină în mijlocul unui ocean slav”, cum repeta pe vremuri, ca să ne intre în cap, profesorul de istorie, domnul Bota.

Odată, mai demult, am dat peste o mână de daci şi de romani, îmbrăcați aidoma cu cei adevăraţi, care voiau cu orice preţ să ajungă împreună la Roma, sub Columna lui Traian.

Erau un grup de re-enactors (actori amatori care recreează fidel trecutul), strânși pe atunci într-o asociație cu numele latinesc de Terra Dacica Aeterna.

Istorici, arheologi, designeri, studenți sau simpli pasionați de reconstruirea trecutului, băieții ăștia voiau să valideze, în carne şi oase, actul de naştere al poporului român.

Așa că au luat drumul Romei, într-o misiune ce părea de-a dreptul istorică.

Era prima dată când, la sărbătoarea anuală denumită Nașterea Romei, eveniment ce aduna toți re-enactorii de pe continent, fuseseră invitați și dacii.

I-am urmat câteva luni de zile, pas cu pas, la antrenamente și târguri de turism. Ba chiar am călătorit împreună cu ei la Roma, până sub Columnă.

A venit cu noi, ca să-i filmeze, Monica, o prietenă regizoare căreia i-a plăcut ideea. Pe atunci nu aveam habar dacă o să se lege ceva.

Au trecut niște ani și acum, tocmai de Centenar, când valul identitar naționalist a atins parcă un punct de fierbere, povestea s-a transformat într-un film documentar intitulat „Dacii liberi”.

Iată povestea care a iscat filmul și, pe final, un dialog cu Monica și Andrei, realizatorii acestui documentar, care va fi prezentat în premieră la TIFF 2018.

Scena I. Cafeneaua

Heptapor tace şi, căzut pe gânduri, priveşte adânc în ceaşca de cappuccino de parcă ar vrea să-i ghicească cuiva în spuma presărată cu scorţişoară. E un bărbat înalt, masiv, cu o barbă şaten-grizonată.

În ciuda numelui său oficial, Cristi Roman, doctor în istorie, este dacul Heptapor. Asta în virtutea unui joc pe care l-a iniţiat, acum niște ani, cu prietenul său roman Marcius Turbo, alias Paul Cheptea, conferenţiar la Universitatea de Artă şi Design (UAD).

De față mai este Ana Gruia, în rochia ei turcoaz care în latineşte se numește stola. După un periplu la studii în străinătate, Ana s-a angajat la Muzeul de Istorie. În acest joc de copii mari, ea are rolul unei patriciene cu numele de scenă Claudia Pulchra Quadrata.

În iunie 2007, împreună cu alți prieteni, cei trei au pus bazele asociației Terra Dacica Aeterna.

Heptapor:

„Lucram la doctorat şi eram efectiv îngropat în cărţi. Trăiam într-o lume doar a mea, din care realitatea dispăruse cumva.

Într-o zi, apare Paul. Îmi arată, în secret, un pumnal. În altă zi îmi arată o cască ranforsată. Apoi scoate la iveală un costum întreg de legionar roman.

 Era chinuitor, mă termina psihic. Trăiam între două lumi care se ciocneau. Iar lumea concretă a lui Paul era mai tare decât lumea abstractă a studiului meu istoric.

Am început să visez şi eu la un costum al meu, am început să visăm împreună tot felul de lucruri şi, cu timpul, după ce ni s-au alăturat şi alţii, am pus bazele acestei comunităţi care îşi propunea recrearea cât mai fidelă a unor fragmente din viaţa cotidiană, civilă şi militară a civilizaţiilor dacică şi romană, de la costume până la refacerea unor scene de luptă.

 Credeam că va fi mai simplu. Credeam că sponsorii vor sări pe noi. Doar eram primii din România care făceam aşa ceva, eram singurii daci (vii) de pe planetă, în afară de câteva statui şi de cei săpaţi pe Columna lui Traian.

Visam ca într-o zi, după mai bine de 1900 de ani de la cucerirea Daciei, să ajungem cu toţii la Roma, să redesenăm puţin istoria”.

Marcius Turbo:

„Da, îmi aduc aminte cum mă îmbrăcam în roman şi Cristi pornea prin târg cu mine, ca şi cu ursul, în căutare de sponsori. M-a dus odată și la Clubul Rotary.

Bogaţii zilei ziceau: «Faceți ceva barosan! Trântiţi şi voi undeva un castru roman ca la carte, cu altare şi tot tacâmul, că găsim noi bani».

Bani nu s-au găsit, castrul a rămas doar un vis, iar noi am devenit mult mai realişti. Aşa că am început să organizam ateliere la Sarmizegetusa, la Costeşti, am participat la Festivităţile Cetăţilor Dacice, la un festival din Bulgaria sau la diferite târguri de turism. Pe banii noştri.

Copiii erau fascinaţi când ne vedeau în costume. Le arătam cum funcţiona o fierărie, un atelier de ceramică.

Odată, la Ulpia, prin 2006, înainte de înfiinţarea asociaţiei, am îmbrăcat costumul de legionar roman şi am ieşit pe stradă.

Erau Zilele oraşului, iar eu mă plimbam ţanţoş învăluit în fum de mici, printre maşinării de încercat puterea cu pumnul şi tarabe pline de kitschuri.

La cârciumă, băieţii se holbau la mine, nu le venea să-şi creadă ochilor, îşi ziceau că poate au băut prea mult. Mi-am plătit berea cu monede, din punga de piele de la brâu, ca să fie totul cât mai autentic”.

După aproape trei ani, timp în care numărul membrilor asociaţiei a tot crescut, s-a ivit şi şansa de a merge la Roma.

Organizatorul paradei anuale prin care se sărbătorește naşterea Cetății Eterne (Natale di Roma, 18 aprilie 753 î.Hr., ediţia 2763) a invitat şi Asociaţia Terra Dacica Aeterna.

Românii erau chemați să li se alăture, în Circus Maximus, celor peste 1500 de re-enactors, actori de ocazie care îşi propun reconstituirea unei lumi apuse acum vreo 2.000 de ani.

Urmau să fie acolo gali, celţi, goţi, nimfe, barbari de tot soiul, chiar şi Zânele din Zalău, alături de legiuni întregi de soldaţi romani, gladiatori, pretorieni şi senatori.

Dar, mai ales, acolo urmau să participe, pentru prima oară, daci. Se prefigura momentul de glorie al unei mâini de oameni care, cel puţin în momentele lor bune, dau ceasurile înapoi şi se cred daci şi romani adevăraţi.

Scena a II-a. Antrenamentul

La Cluj, o iarnă odată pornită pare că nu se va mai termina niciodată. E început de martie şi romanilor le cam îngheaţă nasurile în timp ce descarcă din maşină scuturile şi săbiile de lemn.

Azi e zi de antrenament, şi centurionul Caius Iulius Valerianus, alias Sony, îşi agaţă cu solemnitate fluierul de lemn la gât.

Pe fluier scrie XIII. Şi asta pentru că echipamentul militar al micii echipe pe care o conduce poartă însemnele Legiunii a XIII-a Gemina, cea mai longevivă pe teritoriul Daciei romane, cea care a staţionat în secolele II şi III d.Hr. la Apulum − Alba Iulia de azi.

Legionarii sunt bine clădiţi, au profiluri de romani, și nici de-ai fi făcut casting să-i alegi pe sprânceană nu i-ai fi nimerit mai bine.

În celălalt colţ de sală, povestesc nişte fete şi o gaşcă veselă de băieţi. Sunt tineri şi arată fix ca nişte daci coborâţi de pe Columnă – figuri sculpturale, bărbi impozante, păr lung.

Azi vor fi la ordinele comandantului Rubobostes, alias Marius, istoric şi el. Vor repeta scena unei iniţieri, recreată după un străvechi ritual dacic.

Deodată, treaba devine serioasă. Comenzile centurionului sunt scurte şi precise. Convenţia e clară – cine greşeşte bagă zece flotări.

Cu o faţă voit cruntă, Caius răcneşte la soldaţii lui: Dirige frontem! Băieții întorc capul şi pun mâna întinsă pe umărul vecinului. Se aliniază rapid.

Ad scutum, clina! Are loc o întoarcere de 90 de grade la stânga, pe partea scutului.

Move! Înainte, marş! Accelera! Pas alergător!

Și, tot aşa, milităria continuă.

Primul care bagă flotări e chiar centurionul, fiindcă a greşit o comandă. Fluierul de la gât se întâlnește cu podeaua de zece ori, în timp ce băieţii din Legiunea Gemina zâmbesc pe sub mustaţă şi îşi fac cu ochiul unii altora.

Marşul continuă pe jumătatea lor de sală. În cadenţă, strigă cu toţii ritmic: Jupiter, Optimus, Maximus!

Din cealaltă jumătate de sală li se răspunde spontan, la fel de puternic, dar cu un veritabil accent dacic: Brânză, Varză, Viezure!

Râd la grămadă şi îşi aruncă reciproc ironii peste un fileu imaginar.

În timp ce rigoarea romană îşi vede de treaba ei, spiritul dacic, ceva mai flower power, repetă într-o dezordine graţioasă scena iniţierii unui tânăr războinic.

Heptapor domină grupul prin statură, marele preot Zalmodegikos (poreclit Brânză) e credibil datorită bărbii negre și privirii mistice, iar Oroles, adică Andrei, e responsabil cu scenariul.

Inițiat e tânărul Rhemaxos, alias Vio, care ascultă cu atenţie indicaţiile regizorale:

„Deci, căpetenia îţi ia armele care trebuie resacralizate, preotesele trebuie să arunce seminţe de cânepă în foc, doi războinici te ţin şi te obligă să inhalezi fumul, care e halucinogen.

Tu eşti acum cam high şi, în starea asta de ameţeală, trebuie să te lupţi cu un războinic mascat, adică cu mine; eu mă cam las bătut, iar, la sfârşit, tu primeşti o mantie.

Preotul te prezintă în faţa adunării ca pe un nou războinic, vrednic de cinste, şi toţi te primesc cu urale şi te bat pe spate, ok?”

Lățit pe o saltea, Rhemaxos face pe mortul de vreo trei ori, fetele-preotese Ziais, Takalo şi Theano fac vrăji în jurul lui, iar băieţii nu se pot abţine să nu facă mişto, improvizând replici.

Oroles, în schimb, nu se lasă bătut aşa de uşor cum cerea scenariul, ci ia cafteala prea în serios şi, drept urmare, bietul Rhemaxos umflă un scut peste nas.

Cu un şerveţel umed, fetele şterg rapid stropii de sânge care fac legătura dintre sală şi toaletă.

Când în sală apare profesorul de sport, lucrurile nu arată deloc ca la o oră normală de educaţie fizică. Doar câteva mingi medicinale stau cuminţi pe spaliere, ca nişte martori muţi.

În rest, pe bănci e plin de măşti, scuturi, pumnale, podoabe, săbii, telefoane mobile şi alte artefacte daco-romane. Plus un laptop.

Ordonaţi ca mărgelele pe aţă, romanii repetă atacuri şi contra-atacuri de sabie. Apoi aleargă până la mijlocul sălii unde, cu strigăte de luptă, se grupează dinapoia scuturilor.

La rândul lor, tupilaţi după scuturile aranjate ca un zid, dacii mimează apărarea în fața unui atac cu săgeţi şi suliţe.

Heptapor vâjâie dintr-o sabie de lemn cam ca elicea unui elicopter. În spatele lui, mica armată urlă din toţi rărunchii: „Dacia! Liberăăăă!”

Într-un colţ, ca un lup singuratic, un mercenar palmirian de prin Siria, arcașul Publius Aelius Theimes − alias Cătă −, a găurit deja o saltea de antrenament, ratând la mustaţă o ţintă învelită în pânză de sac.

Profu’ de sport își dă exasperat ochii peste cap.

Scena a III-a. Drumul

Clipa mult-aşteptată a sosit. Maşina încărcată cu echipament şi bagaje pleacă spre Roma. Nu mai e loc de întors, alea iacta est.

Grosul trupelor urmează să ajungă acolo abia peste două zile, cu avionul. E mijlocul lui aprilie şi afară plouă mai rău decât într-un roman sud-american.

Pe deasupra, e ora 5 dimineaţa şi, acasă la Publius, lucrurile nu arată mai bine. În curte, maşina are roţile suspect de lăsate. E plină și grea.

Pe la 6 apare şi Hadrian − alias Adi −, îmbrăcat în haine de camuflaj. Are loc o escală finală, la un garaj de unde se încarcă ultimele recuzite, cum ar fi vreo 6 suliţe romane lungi de peste 2 metri, plus o trompetă mare cât o roată de car, care nu încape decât demontată.

Afară se crapă de ziuă şi Roma se află la mai bine de 2.000 de kilometri. Picioarele pasagerului Iulius Casca, alias Victor, sunt mult prea lungi şi nu se pupă cu minimalismul coreean pentru care a fost proiectată maşina Kia.

Aşa că se mulţumeşte să râdă gros, cu genunchii la gură. Pare pregătit pentru orice; oricum, totul seamănă deja a excursie de pionieri scăpaţi de acasă.

Iar în maşină există destule arme albe, şniţele, mere, apă, dar și o sticlă de pălincă de prune, pentru ca drumul să devină imprevizibil de mișto.

Au urmat aşa: în Oradea, o reparaţie la partea electrică, în Ungaria, o explozie de cauciuc pe autostradă, în Viena, după rătăciri succesive, ridicarea dacului Koson, alias Maxi.

Nimeni nu a priceput de unde avea Koson slănină, ceapă, brânză de oaie şi un litru jumate de tescovină din Maramureş, că doar el era la facultate în Viena, făcând muncă de cercetare.

Poliţia secretă austriacă s-a speriat rău de maşina plină de arme şi a plecat în trombă, iar cea italiană a reuşit două razii blânde la interval de o jumătate de oră, în toiul nopţii.

Lângă Verona, în loc să fie reconstituită scena balconului din Shakespeare, a avut loc schimbarea obligatorie a celor patru cauciucuri ce stăteau să pocnească. Operaţiunea a durat vreo 4 ore.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Între timp, pe marginea unei borduri de lângă atelierul de vulcanizare s-au purtat dialoguri elevate, cum ar fi cel despre mortul de serviciu din ultima mare bătălie.

Koson: „Măi, şi urlam la Cătă: «Mori naibii, odată!» El striga înapoi: «Tu trebuie să mori, boule! Aşa e regula în asociaţie: ultimul venit, primul mort»”.

Hadrian: „Mda, în asociaţia asta sunt aşa mulţi doctori în istorie, că nici să mori ca lumea nu te lasă. Sincer, mă aşteptam să fie ceva mai deştepţi domnii ăştia doctori, şi să nu supraîncarce maşina în halul ăsta”.

Koson: „Bine, mă, Pufus, că eşti tu deştept. Ai inventat mersul pe jos şi coada la cireaşă”.

 Hadrian: „Tu să taci, copile. Mai bine treci la loc, nota 4, şi să-mi vii cu tac-tu tuns la şcoală”.

După două zile lungi şi o noapte extrem de scurtă, maşina a ajuns, cu tot cu arme, bagaje şi pasageri, în campingul de lângă Roma. Era târziu, berea se terminase demult și nici vorbă de non-stop deschis, ca pe la noi.

Dacii erau mai toţi în bârloguri, romanii, la fel. Doar nişte goţi beți mai chefuiau leşinat. Pe baricadele Terra Dacica rămăseseră doar câţiva, printre care Gerula, alias Mugur, şi Quintus Decius Nerva, alias Mihai, care mai croia ceva la costumul pentru paradă.

În lumina lunii, printre norii ca nişte spinări de oi, pinii se proiectau dantelat, la limita dulceagă a unui tablou din curentul pictorialist.

În zare se ghiceau luminile Cetății Eterne, cu promisiunile sale cu tot. În inima ei, ca un axis mundi, destinaţia finală − Columna lui Traian.

Scena a IV-a. La Roma, în camping

Festivitatea Natale di Roma începe abia mâine dimineaţă. Azi e o zi de pregătiri, decompresie, repetiții, retuşuri la costume.

Pe un deluşor din apropiere, unii trag cu arcul, alţii cu praştia. Se repetă scene de luptă. Dacii au atâtea blănuri pe ei, încât orice activist WWF ar face cu nervii dacă i-ar vedea.

Dacul Vio − artist, sculptor şi fierar, creator pasionat de scuturi şi căşti − netezește cu degetul mare lama falxului meșterit în atelierul propriu, în timp ce privește pierdut la o turmă de oi ce iscă vălătuci de praf dincolo de gardul campingului.

Aruncă la derută întrebarea: „De unde eşti, ciobane?” Ciobanul, care mână oile de la spate călare pe un scuter, întoarce capul şi răspunde prompt: „Botoşani”.

Grijulii, membrii corpului expediționar românesc îşi verifică unii altora ţinutele, se mai pigulesc sau îşi leagă reciproc şnururi de piele la spate, ca o gaşcă de fotomodele înainte de catwalk.

Romanii îşi dau cu ulei balamalele de la coifuri. Peste drum, Bicilis, Cotiso şi Thiamarkos beau bere, ca niște daci liberi ce sunt.

Marcius Turbo îşi lustruieşte tacticos casca cu o cârpă moale, roşie. Lângă el, pe pat, stau aliniate piesele costumului pe care urmează să-l îmbrace integral pentru întâia dată.

Costumul e sobru, negru cu auriu, şi arată fabulos. Ca designer, lui Marcius Turbo îi place teribil să creeze obiecte, cum ar fi lupul dacic asamblat din metal, piele şi textile. Dar e mândru şi de felul în care i-a ieşit vesta romană din piele − lorica musculata.

„Ai văzut Gladiatorul, nu? No, pentru casca asta am luat legătura cu un meseriaş de la Hollywood − tipul care a creat costumele pentru film.

Mi-a cerut 2.500 de euro pentru ea. Apoi a zis că, dacă i-o găsesc pe fosta gagică din tinereţe, o pianistă româncă, mi-o lasă la 1.000. M-am dat peste cap şi i-am găsit-o. A meritat”.

Gerula, alias Mugur Pop, e ghid ecvestru şi adoră să fie dac. A refuzat pe rând posturile vacante de Burebista, apoi de Decebal. Ar fi fost prea mult.

Are lângă Cluj o fermă compusă din 10 cai, câteva capre, un măgar pe nume Păcălici şi 12 pisici. Asta pentru că şapte i-au murit. Creşte ciobăneşti carpatini. Şi teckeli sârmoşi. Trage la ţintă cu arcul din galopul calului.

De 10 ani, îşi serbează ziua de naştere dormind singur, cu cortul, în altarul de la Sarmizegetusa. Cică acolo e un pol energetic unde se întâmplă chestii magice.

E vegetarian, mistic şi, drept urmare, ştie o droaie de secrete despre ierburi şi leacuri. Cu statura lui vastă, bărbos, cu părul prins într-o coadă, îmbrăcat în straie de dac şi având un falx (sabie curbată) la brâu, Gerula umple mai toată bucătăria bungalow-ului unde stăm.

Prepară o salată de rucola cu nuci, ulei de măsline şi iaurt. Se linge pe degete.

„Lorica (vesta de protecţie) mi-am făcut-o din piele-gât-bovină de 4 milimetri. Nu râde, chiar aşa se cheamă. Iar sabia asta spintecă mai rău ca o katana de samurai, am testat-o. Ştiau ei, dacii, câte ceva”.

Adevăratul Oroles a fost un conducător dac din estul Transilvaniei. S-a luptat cu bastarnii care invadaseră Moldova în secolul II î.Hr..

Oroles de azi, adică Andrei, e ghidul perfect în Roma: ştie să răspundă la orice întrebare. E nebun după istorie, pentru că iubeşte misterele interminabile care o urzesc.

Pe deasupra, e un aventurier clasic din specia Indiana Jones, care a găsit în asociaţia Terra Dacica Aeterna mediul perfect de desfăşurare. A mers până acolo, încât a copiat un costum dacic direct de pe Columnă.

„Tehnic, am creat întâi o vestă după măsura mea, apoi am început să tai segmentele dintr-o faţă de masă din muşama. Le corectam până ieşeau bine, apoi le tăiam în piele.

Apoi am cusut segmentele pe vestă, suprapuse, ca ţiglele pe o casă, începând de jos. Costumul a ieşit bine, dar e cam fix, nu am voie să mă îngraş”.

Scena a V-a. Columna lui Traian

A doua zi dimineaţă, pe autocar, armurile romane din tablă zdrăngăne ritmic la fiecare denivelare. Destinaţia – Circus Maximus, un spaţiu deschis nu departe de Colosseum.

Are o lungime de aproape 700 de metri, iar pe vremea împăratului Traian, la întrecerile carelor de luptă, avea incredibila capacitate de a primi 250.000 de spectatori.

Aici are loc adunarea celor peste 1.500 de actori amatori veniţi din toată Europa pentru a celebra Naşterea Romei.

Dacii păşesc cuminţi pe trecerea de pietoni, în timp ce, în parcare, câţiva gladiatori mai mult dezbrăcaţi se luptă deocamdată cu pielea de găină iscată din răcoarea dimineţii.

Zânele din Zalău − frumoase, angelice şi purtând coroniţe albe de flori în păr − coagulează atenţia a legiuni întregi de romani, care defilează cu gâturile sucite spre ele.

Un Cezar solemn foc, flancat de o Cleopatra brunetă, se împiedică la coborârea din autocar, mai să cadă lat.

Iar ceea ce era demult aşteptat chiar se întâmplă: o mare de oameni creşte ca un aluat, chioşcari în halate albe şi cu lauri pe frunte vând bere și clătite cu ciocolată, iar din boxe imense se revarsă muzica din Gladiator la concurenţă cu diverse mesaje organizatorice.

Brusc, foiala devine aproape incontrolabilă. Totul e excesiv, începând cu straiele şi atitudinile actorilor.

Nu mai ştii încotro să priveşti, fotografii se calcă pe cap și pe nervi, iar evenimentele iau viteză şi se colmatează în asemenea hal, încât nu mai pot fi descrise cum trebuie, cel mult bifate cronicăreşte.

Defilarea solemnă se urnește doar după ce primarul Romei taie panglici şi după ce sunt prezentate toate asociaţiile de re-enactors.

Un soare generos încinge tăblăria, pielăria şi blănăria straielor de romani amestecaţi cu barbari întru gloria eternă a Imperiului.

Tinere dansatoare din buric flutură mătăsuri albe sub ochii impasibili ai pudelilor ţinuţi în braţe de stăpânii lor, cohorte de soldaţi cu figuri de piatră defilează printre asiatici care se calcă-n picioare ca să vadă mai bine, iar cuplurile de miri se pozează ad-hoc alături de centurioni ceremonioşi.

Dacii creează un impact aparte asupra privitorilor. Sunt vopsiţi ritualic pe feţe, au arme ciudate şi par o hoardă de sălbatici călăuziţi de un lup misterios.

Periodic, în ritm de tobă, urlă din toţi rărunchii, ca la antrenamentele din sala de sport: „Daciaaa! Liberăăă!”

Pe o bandă desenată care se întinde pe mai bine de 200 de metri este prezentată istoria bătăliilor daco-romane, așa cum a fost ea săpată în cele 125 de episoade de pe cele 18 blocuri de marmură ale Columnei lui Traian.

Proiectată de vestitul arhitect Apolodor din Damasc, Columna a fost finalizată în anul 113 d.Hr.. Acum, din vârful ei, de la 40 de metri înălţime, Sfântul Petru pare că îi binecuvântează pe muritorii veniți de departe, de la graniţele unui imperiu care nu mai există demult.

Este un moment istoric aproape perfect. Merită din plin o poză de grup.

Vreo 50 de metri mai încolo, lângă Colosseum, Legiunea a XIII-a Gemina prezintă onorul în faţa statuii lui Traian, cuceritorul. Un alt moment aproape perfect.

Iar două momente emoționante la un loc valorează cât un punct culminant, pe care orice altă continuare nu ar face decât să-l dilueze.

Odiseea complicată a acestui grup de români adunaţi sub denumirea de Terra Dacica Aeterna, odisee care a durat câţiva ani buni, a ajuns cu bine, iată, la destinaţia mult-visată.

Scena finală. „Dacii liberi” − filmul

Aventura acestor prieteni la Roma a fost germenele unui documentar care s-a copt la foc mic, timp de câțiva ani.

În mod firesc, odată cu documentarea, cadrul s-a lărgit. Pe lângă trupa de re-enactors au încăput în film și viețuitorii unui sat dacic, un istoric și un arheolog, un grup de mistici daci, un organizator de proteste, administratorul sitului UNESCO Sarmizegetusa Regia și câțiva participanți la Congresele de Dacologie.

Toți aceștia sunt uniți de pasiunea comună pentru strămoșii noștri, dacii. Îi despart însă viziunile diferite asupra acelei epoci care, de la an la an, este tot mai populară în România.

Am încercat să aflu de la regizorii filmului de unde au pornit și unde au ajuns cu acest subiect, care promite să fie dezbătut aprig.

Fiindcă despre daci, mai mult decât despre romani, toată lumea pare să aibă păreri ferme.

Monica Lăzurean-Gorgan este producător și regizor de film. A produs, co-produs sau a fost producător delegat pentru mai multe lungmetraje de ficțiune și documentare care au fost selectate la Berlinale, Sundance, Locarno și alte festivaluri internaționale („Doar o răsuflare”, „Domestic”, „Colivia”, „Chuck Norris vs. Communism” sau recentul câștigător al Ursului de Aur, „Nu mă atinge-mă”).

„Doar o răsuflare”, cel mai recent film al ei, a fost premiat în mai multe locuri, inclusiv la festivalul de la Sarajevo, unde, în 2016, a câștigat Heart of Sarajevo pentru cel mai bun film documentar.

Andrei Gorgan, soțul ei, este absolvent de UNATC, secția Multimedia. Lucrează ca editor de film.

− Cum e să faci film în familie, împărțind doi gemeni mici, proiecte, călătorii și facturi de plătit? Cum se poate lega un scenariu coerent în asemenea condiții?

Andrei: Cu gemenii și cu facturile e ca în orice altă familie cu gemeni și facturi. Cât privește călătoritul, el mi se întâmplă în a doua parte a anului.

Mă țin după un campionat de streetball prin diferite părți ale lumii și am termene-limită foarte strânse pentru lucrări. E un stil de lucru destul de diferit de cel din prima parte a anului, când lucrez la câte unul, maximum două proiecte de documentar, care se întind, de regulă, pe mai mulți ani. Așa că n-am de ce să mă plâng, chiar dimpotrivă.

Monica: Eu aș zice că, în proporție de 50%, nu-i ușor să faci film în familie. Amândoi avem păreri ferme despre filmul pe care vrem să îl facem, păreri care, de multe ori, nu coincid.

Dar începem să ni le susținem. Și nu ne lăsăm. În cuplu nu mai ai toate barierele de politețe, așa cum le ai cu un colaborator, să zicem. Iar atunci argumentația se transformă într-o mică luptă personală.

Așa că despre celelalte 50% pot spune așa: e foarte bine și ușor să lucrezi în familie, pentru că ai mai toate serviciile „in the house”, cum se zice.

Ne pliem rapid pe schimbări și ne adaptăm inclusiv la toanele copiilor. Și, mai ales, înțelegem indisponibilitatea celuilalt. ?

Fotografii: Voicu Bojan

− De ce este „Dacii liberi” acum, mai mult ca oricând, un film necesar? A atins obsesia originilor noastre un punct critic?

Monica: Obsesia originilor noastre o avem de multă vreme. Poate că, susținută fiind de ceva complexe de inferioritate, plus o propagandă intensă din trecut, obsesia asta ne duce spre interpretarea istoriei într-un mod subiectiv.

Nu știu dacă obsesia originilor noastre a ajuns într-un punct critic, dar știu că avem nevoie, cel puțin uneori, de o oglindă în care să ne privim mai la rece, cu bune și rele.

Andrei: Eu cred că la români e vorba mai degrabă despre o obsesie a prezentului. Orice membru al unei comunități se autovalidează prin calitățile comunității din care face parte.

Din acest punct de vedere, nu e nimic nefiresc în a sublima un episod istoric, calitățile strămoșilor etc.

Și cum despre daci se știe foarte puțin, e mai simplu să spui orice despre ei decât să nu spui. Doar că noua mitologie care s-a creat în jurul dacilor are, cred eu, legătură cu complexele noastre din prezent.

Dacă știi că nu ești relevant, nici ca individ în societate, nici ca națiune între țările care constituie un model de civilizație, mai iei de unde se poate și întregești un tablou care să îți crească stima de sine.

Și se pare că, în prezent, cel puțin pe latura istorică, dacii sunt cel mai bun cal de bătaie.

Nu știu cât e de necesar sau cât poate ajuta un asemenea film, pentru că e aproape imposibil să schimbi convingerile oamenilor, mai ales când un lucru nu poate fi infirmat cu dovezi clare.

Dacă un istoric spune „Dar nu există dovezi că a fost așa”, i se poate răspunde sec − „Dar nu există nici dovezi că nu ar fi fost așa”.

Ar fi suficient dacă aș ști că acest film îi va face pe unii dintre noi să înceapă să gândească puțin altfel.

− Abordarea voastră privind acest subiect controversat e pur jurnalistică. Documentați, provocați oameni să vorbească, să-și spună opiniile, apoi îi arătați publicului rezultatul, lăsând finalul deschis pentru dezbateri. Credeți că filmul va avea impact?

Andrei: În cazul acestui film, a fost destul de greu să ținem un echilibru al opiniilor, deoarece nici unul dintre protagoniști nu este în totalitate de acord cu ceilalți.

Avem chiar un personaj care se situază echidistant între cele două tabere. Dacă am fi prezentat doar un punct de vedere, probabil că cei care apăreau în film ar fi fost mulțumiți, iar cei care nu sunt de acord cu ei, nemulțumiți.

Astfel, probabil că numărul celor nemulțumiți va crește în rândul ambelor tabere. Pentru că fiecare poate ridica obiecția că nu au fost prezentate contraargumente suficient de multe, sau de relevante, care să răspundă taberei opuse.

Dacă însă, prin absurd, am reușit o asemenea performanță încât toată lumea să plece mulțumită de la film, iarăși nu e bine, pentru că, astfel, povestea nu va putea schimba nimic.

Deci, impactul depinde de modul în care va fi perceput filmul, iar aici suntem și noi curioși ce se va întâmpla.

Monica: Abordarea asta mai jurnalistică mi se pare o abordare ceva mai corectă, adică oamenii își spun părerea iar noi, la editare, facem un mix de păreri.

Nu vrem să comentăm, să sugerăm concluzii, și în nici un caz nu dorim să emitem judecăți despre părerile oamenilor care apar în film.

Chiar nu știu dacă acest documentar va avea impact. Noi muncim să îl facem cât mai cunoscut și lăsăm publicul să decidă dacă merită să fie văzut sau nu. Sper ca trailer-ul să-i convingă pe oameni să ne vadă filmul.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...