Viața unui profesor american în Iașul anilor '80

Alex Enăşescu

Redactor

M-am născut în 1986, ceea ce înseamnă că n-am nicio amintire din comunism. Asta m-a făcut mereu curios să înțeleg cum rezistau oamenii în acele vremuri, cum funcționa lumea în m-am născut.

Am ascultat poveștile rudelor și ale taximetriștilor nevorbiți, am citit cărți de memorii, dar unele lucruri − cum ar fi lăsatul sacoșelor la coadă în locul oamenilor −, sunt atât de absurde, încât tot mi se par neverosimile.

Seeing is believing, cum zic americanii, așa că, atunci când am descoperit pe Facebook o colecție de fotografii color din Iașul anilor ’80, am vrut să aflu mai multe de la autorul imaginilor.

Americanul David L. Hadaller a venit în România cu o bursă Fulbright și a petrecut un an la Iași, între 1987 și 1988, ca profesor de literatură americană la Universitatea Alexandru Ioan Cuza.

L-am rugat să răspundă câtorva întrebări despre viața de zi cu zi în comunism și despre ce s-a schimbat de atunci încoace. Interviul a fost editat pentru mai multă claritate. Fotografiile din anii ’80 aflate în cuprinsul acestui articol îi aparțin.

*

− Ați venit în România la sfârșitul anilor ’80, cea mai sumbră perioadă a regimului comunist. Cât de mare a fost șocul cultural?

− Adevăratul șoc cultural a venit după câteva zile de mese cordiale și recepții. Când am ajuns la universitate pentru primul curs pe care îl aveam programat, am descoperit că toți studenții mei fuseseră repartizați în alte părți. Am fost uluit.

Explicația părea o glumă: studenții primiseră alte sarcini din partea universității. Am crezut că e vorba despre o greșeală. Eu venisem de la 12.000 de kilometri să predau limba și literatura americană, iar studenții mei fuseseră redistribuiți chiar în prima mea zi de lucru?

Mi-a luat câteva luni să mă acomodez cu adevăratul meu statut la universitatea din Iași. Am discutat cu rectorul și am făcut un orar mai realist pentru semestrul de primăvară, astfel încât studenții să nu se simtă obligați să vină la cursuri de teama unei penalizări.

Celălalt șoc a fost cenzurarea ziarelor și a revistelor americane în sala de lectură a universității. Nu cunoscusem cenzura directă până atunci, dar, pentru ca studenții să aibă în continuare acces la sala de lectură, am fost de acord ca materialele să fie aprobate înainte de a le fi prezentate lor și colegilor mei de catedră.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

− Cât de straniu vi s-a părut să vedeți oameni stând la coadă la lapte sau înghesuindu-se în tramvaie? Părea viața de zi cu zi o distopie?

− Tramvaie mai văzusem la Boston, când eram în liceu, dar cozile la pâine și la alte alimente, în special la carne, mi se păreau neobișnuite și de-a dreptul ridicole pentru o țară cu un teren agricol atât de fertil, pe care l-am putut vedea în călătoriile mele cu trenul.

Cu un an înainte, trăisem în zonele de șes din nordul Statelor Unite, așa că știam cum arată pământul bun. Nu înțelegeam cum de erau cozi la pâine.

Mai târziu mi s-a spus că oamenii își făceau provizii pe baza zvonurilor sau din cauza penuriei de la sate, unde nu erau multe brutării.

GALERIE FOTO din anii ’87-’88:

*

− Spuneați undeva că bursierii Fulbright erau supravegheați de Securitate și, uneori, chiar hărțuiți. Cât de stresant era pentru un străin să respecte regulile? Nu vă era teamă că anumite afirmații ar fi putut fi interpretate ca fiind subversive?

− Nu era stresant să respecți regulile. Spre exemplu, n-am făcut niciodată fotografii unde erau semne care interziceau acest lucru, în general în apropierea gărilor.

Desigur, n-am avut legături cu disidenți români, așa că nu am avut probleme. Eu venisem să predau literatură americană și să dau lecții de engleză, dacă era nevoie. Nu era niciun motiv pentru care să dezbatem politica din România în cadrul discuțiilor despre scriitori americani.

Cât despre faptul că eram urmărit și ascultat, consideram că face parte din slujba mea la universitate, sincer să fiu. Colegii care veniseră anterior în România mă avertizaseră că oamenii cunoșteau detalii despre care ei vorbiseră doar acasă, deci supravegherea era evidentă.

Bănuiam că telefonul îmi este ascultat, dar nu aveam de ce să mă tem. Când mă sunau rudele și prietenii din America, vorbeam liber și le spuneam că probabil conversațiile sunt ascultate.

− Nu aveați de unde să știți că urma o asemenea schimbare de regim, dar ați simțit că oamenii obișnuiți se săturaseră?

− Într-adevăr, nu bănuiam că va veni o schimbare în România. Credeam că eu și logodnica mea, Mirela, vom avea de-a face cu regimul comunist mulți ani , așa că am respectat regulile și am depus o cerere pentru a ne putea căsători după luna octombrie 1988.

Oamenii se săturaseră, dar niciunul dintre cei cu care am vorbit nu mi-a dat de înțeles că se apropie sfârșitul. Mai degrabă erau resemnați.

Chiar și atunci când am urmărit la televizor căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, credeam că astfel de proteste erau posibile doar în RDG, pentru că România era prea bine controlată pentru a lăsa să se întâmple așa ceva.

GALERIE FOTO (atunci și acum):

− Ați rămas foarte atașat de Iași și de cartierul în care ați locuit, Tătărași. Ce v-a făcut să vă simțiți binevenit într-un loc care, la vremea respectivă, nu era foarte deschis pentru occidentali?

− Este un clișeu, dar oamenii m-au întâmpinat cu mâncare și ospitalitate din primele momente în care am ajuns în apartamentul din Iași.

În prima seară, am rupt mânerul de la rezervorul toaletei, iar apa a curs pe podeaua din baie. Am fugit la vecini, care m-au asigurat că baia are o scurgere, așa că nu era pericol de inundație. Acest gen de legătură umană autentică a însemnat foarte mult pentru mine.

− Reacția românilor la postările dumneavoastră de pe Facebook pare un amestec de recunoștință și nostalgie. Ce credeți că îi face pe unii să ducă dorul acelor vremuri?

− Probabil că le lipsesc lucrurile mărunte. Cineva a văzut o poză de-a mea cu un ponei de jucărie pe Bulevardul Independenței din Iași și a postat o poză alb-negru din copilărie, cu același ponei. Cât de minunat este un astfel de moment?

Mie îmi face plăcere când unii fotografi din Iași folosesc pozele mele pentru a face comparații de tip „atunci-și-acum”, la 30 de ani distanță. Unele locuri s-au schimbat dramatic, altele nu au fost afectate de trecerea timpului.

− V-ați însurat cu o româncă în 1990 și ați revenit în România de mai multe ori după revoluție. Cum vi se pare că s-a schimbat țara în ultimii 30 de ani?

− Din perspectiva celor care au cunoscut restricțiile inumane din perioada comunistă, România s-a schimbat în bine, devenind o societate mai deschisă.

Pentru mine, este foarte important că România s-a alăturat familiei euroatlantice, care apreciază idealurile comune ale libertății, drepturilor omului și demnității.

Dar parcursul economic a fost dificil și instabil, în cel mai bun caz. Bineînțeles că nu am o soluție simplă pentru problemele economiei românești, dar sper din tot sufletul că nu vor mai fi niciodată cozi la pâine într-o țară cu un pământ atât de rodnic.

GALERIE FOTO (atunci și acum):

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€