Şi eu am trăit în comunism

Ioana Pârvulescu, vorbind la lansarea volumului "Şi eu am trăit în comunism", în noiembrie 2015, la Târgul Gaudeamus. Foto: Lucian Muntean

Cum a fost în comunism? A fost chiar atât de rău? Sunt întrebări puse de oameni născuți într-altă lume decât cea în care s-a aflat România aproape jumătate de veac. Le formulează frecvent străini pentru care marxismul este mai ales o sumă de lecturi sau tineri pentru care "vremea aceea" este doar o poveste.

Imediat după 1989, răspunsul era, aproape unanim, negativ. În anii '90 au apărut primele cărți negre ale detenției politice și mărturiile rezistenței anticomuniste, dar și primii nostalgici.

Condamnarea crimelor comunismului a întârziat la noi mai mult decât ar fi fost admisibil. Astfel, mulți dintre vechii activiști de partid ocupă și astăzi poziții de decizie în politica și în societatea românească. Din toate aceste motive, dar și din altele, care nu-și au locul aici, această carte e o lectură obligatorie.

Desigur că, despre ce a fost și cum a fost posibil se poate vorbi în multe feluri. Și eu am trăit în comunism, volumul editat de Ioana Pârvulescu pentru editura Humanitas (2015), adună relatări și povești de la 95 de oameni care au trăit pe pielea lor România comunistă.

Cea mai tânără participantă la volum, Oana Pârvu, avea 8 ani când a căzut regimul lui Nicolae Ceaușescu, iar din 2013 trăiește în Noua Zeelandă. Cea mai vârstnică, Irina Cornea, pensionară și doctor în chimie-fizică, avea 66 de ani în 1989 și locuieşte în continuare în București.

Printre semnatari veți recunoaște scriitori și traducători (Adriana Bittel, Antoaneta Ralian, Dan C. Mihăilescu, Livius Ciocârlie, Mircea Cărtărescu), cercetători și oameni de cultură (Andrei Cornea, Andrei Oișteanu, Andrei Pleșu, Liviu Ornea, Mihai Zamfir, Mircea Vasilescu, Radu Paraschivescu, Victor Rebengiuc - dar nu numai ei).

Alții nu sunt personalități publice, ci profesori, medici, ingineri, pensionari. Amintirile fiecăruia sunt la fel de importante pentru întreținerea unei memorii a corpului colectiv despre viața de zi cu zi înainte de 1990 și, în câteva cazuri, chiar în primii ani de după.

Mărturiile sunt decupate în relatări scurte, cât mai lipsite de efecte de stil, și apoi reasamblate în 20 de secțiuni tematice, cum ar fi: "Orașul nostru iubit", "Cozile", "Medicale" sau "Dar cu dragostea cum stați?".

La sfârșit există și un glosar de termeni pentru cei care nu știu ce însemna "aprozar", "alendelon", "cuplaj" telefonic, "frații petreuș" sau care era valoarea "indicațiilor prețioase" sau a "hârtiei igienice".

Cartea se citește cu pasiunea pe care o stârnesc istoriile de familie, relatări în care memoria se îmbină întotdeauna cu descoperirea unor lucruri pe care nu le bănuiai.

Foarte amuzante sunt amintirile cu copii care nu deprinseseră încă dublul limbaj la care obliga comunismul. Un băiețel căruia educatoarea îi tot șoptește, în toiul serbării de Moș Gerilă,, "înclină-te, înclină-te!", înțelege "închină-te!", cum îi spunea lui bunica acasă, așa că își face ditamai crucea, pe scenă, în văzul "tovarășilor" nemulțumiți.

O altă fetiță, dorind să-și salveze educatoarea din situația jenantă în care o pune politrucul inspector școlar, care solicită imperativ să i se spună o poezie despre pace, iese în față cu mândrie și recită: "Pace, pace,/ Între două dobitoace..."

Imagine de la începutul anilor '70. Foto: Arhiva Minerva

Imagine de la începutul anilor '70. Foto: Arhiva Minerva

Alte relatări sunt despre modalitățile ingenioase în care oamenii înșelau sistemul. Pentru a scăpa de frigul crunt care te obliga să stai în casă echipat ca de iarnă, studenții politehniști dezgolesc structura de fier a pereților căminului și o cuplează la rețeaua electrică, transformând-o, pentru o scurtă perioadă, în reșou supradimensionat.

Gospodinele inventează clătite din macaroane nefierte, care se dezintegrează peste noapte în apa în care au fost lăsate la înmuiat, arzătoarele de gaz se adaptează pentru a mări debitul, se fură din fabrici și uzine orice poate fi vândut pe piața neagră.

Dintre istoriile despre cozi, specială este cea de la magazinul "Muzica", când se sparg niște geamuri și e chemată Miliția, pentru că lumea se înghesuie să prindă discuri cu muzică din Vest.

Autorul extrage "în orb", din mulțimea care începuse să se autoservească, un Queen și un Led Zeppelin, completate ulterior cu Pink Floyd-ul pe care un bătrân îl returnează pentru că nu poate să asculte așa ceva.

Sunt și istorii tragice, în care bunici sau părinți sunt ridicați în toiul nopții, sub ochii îngroziți ai copiilor, de lucrători ai poliției politice. Relatări atroce despre femei care mor pentru că au încercat un avort ilegal, sau care sângerează și sunt chiuretate pe viu numai după ce se încheie misiunea anchetatorilor care le urlă "dar să te f... ți-a plăcut?!"

Sunt și istorii revoltătoare despre refuzul "Cabinetului doi" de a permite dializarea unui reputat medic, ajuns foarte bolnav, condamnându-l la moarte. Despre aburul care se înalță "ca dintr-o oală" din pieptul pacienților "deschiși" pentru operație într-o sală înghețată.

Despre mame care își peticesc găurile din talpa cizmei cu foi de ziar sau care dorm patru ore pe noapte, pentru că au norme de soții și de mame într-o lume fără apă caldă, scutece de unică folosință, alimente sau lapte praf, și norme de tovarășe de muncă într-o lume în care nimeni nu le menajează.

Progresul comunist vine prin demolări:

"Ceea ce a rămas este întâlnirea cu golul care înghițea, zi după zi, case și grădini. Mahalaua se topea și un dragon cu zeci de capete mugea, fornăia și devora, cu un apetit demonic. Golul a nimicit anotimpurile, de parcă ele nu ar fi fost niciodată. Oamenii au plecat, lăsându-și în urmă, pentru câteva zile, carcasele golite ale caselor. Sufletul rămas în ziduri era asediat și puteai auzi cum, din fiecare cărămidă care se duce, din fiecare odaie care se prăbușește, un vaiet se ridică până la cer, devenind mai apoi fum și praf."

Cartea trebuie citită mai ales de către cei care au uitat cum a fost sau de către cei care n-au trăit niciodată experiența unui regim dictatorial.

Pentru cei din urmă, mi-aș dori să o văd inclusă în programa școlară. Chiar dacă această aducere la zi nu ar fi suficientă ca istoria să nu se repete, măcar nu le-ar cultiva impresia că sub comunism a fost cool și fun.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează