Viața unei voluntare de 22 de ani, după șase luni în Gara de Nord cu refugiații ucraineni: „O visam zilnic cum striga după ajutor la mine și nu puteam face nimic”

Pe 26 februarie 2022, la două zile după ce Rusia a declarat război Ucrainei, Bogdana Holova, studentă în anul patru la Drept, a venit în Gara de Nord și viața ei nu a mai fost la fel. Timp de șase luni, tânăra de 22 de ani, originară „dintr-un mic orășel la capăt de lume” situat la granița dintre Republica Moldova și România, a fost voluntar și translator pentru refugiații care aveau nevoie de ajutor, s-a implicat în poveștile lor și a renunțat la viața ei pentru a face un bine celor din jur.

Pentru ea, punctul final a fost moartea unuia dintre copiii de care a avut grijă și „al cărui suflet s-a făcut un tot întreg cu al ei.” Credea că nu va mai călca în gară după acea zi, dar lucrurile nu au stat așa. Asta este povestea ei, în cuvintele sale.

Nu știu sigur cum am ajuns în Gara de Nord, poate așa s-au aliniat planetele sau poate ăsta a fost drumul pe care a trebuit să-l parcurg. Când a început războiul, primele 24 de ore am plâns încontinuu, deoarece am realizat că nu prea am cu ce să ajut. Nu am mașină sau permis de conducere, așa că nu puteam ajunge la frontieră, și nici resurse financiare suficiente, pentru a ajuta în modul în care credeam că e nevoie de ajutor atunci.

În acele clipe de confuzie și dezolare, m-a sunat cineva de la Chișinău să mă întrebe dacă pot găzdui o familie din Ucraina timp de două, trei zile. Am fost de acord fără să stau pe gânduri; eram gata să le dau tot ce au nevoie, să stau la prieteni, doar ca să aibă ei unde să doarmă.

Pe 26 februarie, la 5.10 dimineața eram în Gara de Nord, pentru a întâlni familia care urma să stea la mine. Era vorba de două femei și un bebeluș. 

Am mers cu ele în sala 2, una dintre cele patru săli de așteptare pregătite pentru refugiați (acum au rămas doar două), unde era un haos de nedescris – oamenii stăteau unul peste altul, donații pe jos, abia se amenajau mesele pentru ceai, nimeni nu știa ce se întâmplă de fapt și ce trebuie să facem.

La un moment dat, unul dintre paramedicii prezenți a auzit că vorbeam în rusă, m-a rugat să-i traduc ceva și așa a început totul.

Am revenit în gară după ce am dus familia acasă și am rămas până acum câteva zile.

Viața în gară, într-o altă realitate

Am devenit voluntar în Gara de Nord, unde nu existau ture și nu era nici un program fix, ci fiecare stătea cât putea. Am început cu 20 de ore și timpul tot creștea. Maximul petrecut fără somn e trecut de 60 de ore, dar în gară, adunat, sunt zile întregi, cu pauzele în care adormeam cu capul pe masă, pe saltea 10 minute, pe scaun, sau pe umărul unui alt voluntar.

Dacă zic că a fost dificil, înseamnă să nu spun absolut nimic. Nu am avut de-a face cu refugiați de război niciodată și nici măcar voluntariat nu am făcut vreodată până atunci. Dar toate se învață pe parcurs, așa cum mi-am dat seama rapid. 

Vrem să documentăm în continuare realitățile dure ale războiului din Ucraina și provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

Am învățat toate direcțiile de trenuri, orarele, numerele de la toate spitalele, secțiile de poliție, centrele de cazare, pe cei de la ISU, însă, cel mai important, în timp, am învățat cum să reacționez la durerea acelor oameni, și cum să nu mai plâng de fiecare dată când le aflu povestea.

Ucrainenii ajunși la noi în țară se simt pierduți în timp și în realitatea care se întâmplă, au impresia că nu le aparține și că nu e despre ei. Noi putem vorbi de grijile cotidiene sau strict necesare, cum ar fi mâncare, somn, duș, un loc unde ar putea rămâne până la sfârșitul războiului, dar altceva e primordial pentru ei – înțelegerea, toleranța, empatia, acceptarea. Au nevoie de asta.

Când stau în fața ta, nu-i ajută așa mult un scaun unde să se odihnească sau un ceai care să-i încălzească, ci au nevoie să realizeze că nu sunt singuri, că aici sunt protejați, că suntem aici pentru a le fi alături. 

„Ajutorul e încă binevenit și necesar”

Drumul refugiaților ajungi la noi în țară a continuat în toată lumea sau a rămas aici. Mulți, datorită relației emoționale cu voluntarii, au decis să rămână în România; suntem foarte apropiați ca mentalitate și tradiții, în natura noastră umană. Alții au plecat în toate direcțiile posibile, de la Germania, Italia sau Franța și până la Norvegia, Corea de Sud sau State.

Oricum ar fi, pe oricare dintre ei i-ați întreba, toți au rămas doar cu amintiri calde despre România. Și când spun asta, nu mă refer la stat sau la guvern, mă refer strict la oameni, fie că-s români, moldoveni sau chiar ucraineni care au ajuns să fie voluntari. Ne-au vizitat oameni din toate colțurile lumii pentru a ajuta și a fi alături de refugiați.

Inițial eram câte 100 de voluntari pe zi, sau poate și mai mult, acum suntem șase, șapte. În februarie – martie nu aveam loc de cât de multe donații veneau în gară, astăzi suntem nevoiți să cerem donații sau să cumpărăm din banii noștri. Ajutorul e încă binevenit și necesar, atât fizic, cât și financiar, sub formă de donații, deoarece războiul nu s-a terminat. 

„La un moment dat, ajungi să-i visezi”

Scriu asta în drum spre psihiatru, să-mi iau rețeta pentru somnifere. Da, la un moment dat ajungi să-i visezi. Îi vezi în coșmaruri și trăiești cu senzația că nu ai făcut suficient. Oricât de puternic emoțional ai fi, nu te poți abține. Eu sunt foarte emotivă și sensibilă la durerea altor persoane și cred că am plâns de fiecare dată când i-am văzut și erau într-o stare de zeci de ori mai rea decât a mea.

Am stat să mă ascund în depozit să nu mă vadă cât de mult mă doare pentru ei și că uneori e poate prea mult pentru o fată de 22 de ani. După gară și, uneori, în momentele de liniște, fugeam la psihoterapie să pot face ceva cu stările oribile în care ajungem de la insomnie, oboseală, foame și stres. Mulți mi-au spus că ar trebui să fiu un munte, să fiu tare, să nu stau de vorbă cu fiecare în parte, să nu le ascult durerea, dar nu ai cum să nu fii lângă ei sau cel puțin, eu nu am putut altfel.

„Războiul e despre viață și moarte”

Nu o să dau niciodată nume sau multe detalii despre ce au auzit sau au pățit acești oameni, dar câteva mici exemple vor fi suficiente.

O adolescentă de 17-18 ani, care la un moment dat mi-a cerut un absorbant de noapte, lucru absolut normal, doar că ea avea nevoie de el pentru că a fost violată de un soldat rus și nu a vrut să știe nimeni din familia ei prin ce a trecut. Oameni care au mâncat șobolani de foame și unica apă pe care au băut-o a fost aia din calorifere sau din baltă.

Doar ideea despre tot infernul prin care au trecut acești oameni te duce într-o stare de panică și șoc, fără ca măcar să trăiești asta direct. Războiul e despre viață și moarte.

Un alt caz care m-a marcat, de data asta într-un mod pozitiv, a fost la început de martie, când în gară a ajuns o viitoare mămică. Frigul, frica pentru copil și cei de acasă, orele în șir petrecute la frontieră în zăpadă, toate au făcut în așa fel încât să i se rupă apele înainte de timpul preconizat. Mulțumesc Universului că era Dodo (nr. Teodor Nemțeanu, șeful voluntarilor din Gara de Nord) alături și a fost dusă repede în sala 1, undeva sus, unde el a și pornit nașterea. Acea mamă a născut o fetiță prematură, dar absolut excepțională, iar magia și frumusețea a fost că micuța a primit numele lui Dodo, Teodora. 

În momentul ăla, toți am realizat că există minuni pe lumea asta și pentru asta suntem aici. Însă, din păcate, în acele clipe nimeni nu știa și de zilele în care aveam să transmitem mamelor și buneilor vești triste și anume că odraslele lor au murit. Nu te aștepți ca viața să te pregătească și pentru asta sau cel puțin eu nu eram gata, și chiar mi-a părut rău când am învățat să reacționez și altfel, să mă pot abține din plâns sau să încerc să nu mă mai simt un tot cu durerea lor.

„Ăla a fost punctul în care am clacat”

Toate s-au ținut relativ bine până în iulie, când am cunoscut o fetiță de 12 ani, Karina, bolnavă de leucemie. A ajuns în Gara de Nord cu părinții, care mai aveau încă patru copii pe lângă ea, din Germania, unde urma un tratament pentru boala ei. Urmau să plece la Galați, iar de acolo în Izmail, unde aveau nevoie de niște acte de la medicul de familie, astfel încât să-și poată continua tratamentul.

Karina își trăia probabil ultimele zile, dar nu știam nimic despre asta, atunci când îi citeam Scufița Roșie sau când făceam curse cu ea în scaunul de rotile prin gară.

Eu am două surori pe care le văd foarte rar și cred că ăsta a fost unul dintre motivele atașamentului meu față de ea. După 24 de ore petrecute împreună, am condus-o la trenul spre Galați, cu promisiune că-i voi citi toate poveștile posibile, atunci când va reveni la Capitală. Țin minte cum i-am zis că e cea mai frumoasă fetiță din lume și am îmbrățișat-o, fără să știu că avea să fie ultima oară când o vedeam.

A murit două săptămâni mai târziu, în Izmail. Familia Karinei s-a întors în Gara de Nord, dar fără fetița mea frumoasă. Ăla a fost punctul în care am clacat, în care am hotărât că nu mai pot. Am plecat acasă. Am băut vin și mă acuzam pentru moartea ei. Mă simțeam vinovată pentru că nu am oprit-o din a pleca. O visam zilnic cum striga la mine după ajutor și nu puteam face nimic. 

„E imposibil să te lupți cu statul român”

Știam în momentul în care am plecat că or să fie și alții care or să ajute. În gară mai sunt cei de la Terre des hommes și Salvați Copiii – ei au fost cei mai puternici și au stat cu noi umăr la umăr mult timp. Dar sunt și alte asociații care au aici doar pentru partea de PR, profit și interes public. S-au întâmplat multe lucruri nasoale în Gara de Nord și este imposibil să te lupți cu statul român, cel care-și vede mereu doar propriul interes.

Da, există oameni buni în orice instituție, dar mulți dintre angajații statului din gară, care au fost trimiși pentru a ajuta, au făcut doar bătături la fund din cauza statului pe scaun, când restul nu-și mai aduceau aminte când au dormit acasă. De multe ori s-a refuzat ajutorul cu transportul, voluntarii au fost tratați urât, înjurați. 

Aveam voluntari care sunt încă copii, de la 15 la 18 ani. Mulți dintre ei veneau în gară pentru comunicare, să scape de depresie, de atacuri de panică și insomnii, iar angajații statului îi amenințau că or să vină acasă cu protecția copilului, să vadă ce părinți răi au că-i lasă în gară noaptea.

Ultimul punct a fost când aveam în sală 21 de persoane, dintre care 13 copii, unde cel mai mic nu avea mai mult de 5 luni. Oamenii veniseră după un drum de 14 ore, era ora 12 noaptea, iar când am cerut ajutor ni s-a spus că aici nu se face taximetrie.

Sunt multe povești de spus din gară și mulți dacă le-ar auzi nu ar crede că sunt reale, dar noi, voluntarii, am preferat să plecăm și să păstrăm tăcerea momentan, pentru că tot refugiații vor avea de suferit în urma lor.

Însă vreau să vorbesc despre cei care s-au implicat în toată această realitate, unde un sfat despre unde se află casa de bilete era o picătură în ocean. Românii și-au oferit casele, mașinile, banii, resursele emoționale. Cred că acest război a arătat unei lumi întregi cum sunt românii de fapt. Vreau să mulțumesc din suflet celor care s-au implicat sau celor care măcar nu au judecat – sunteți OAMENI.

Pentru cei care judecă și nu înțeleg de ce se fac atât de multe pentru ucraineni, credeți-mă, ei n-au venit aici să vă ia pâinea din gură sau teritoriul, ei vor la ei acasă, doar că acasă nu mai înseamnă cărămidă și ciment, ci oamenii vii și cei care-i așteaptă acolo.

Tot ce aș putea să vă recomand pentru a sprijini acești oameni este să nu-i judecați după mașinile scumpe sau bani. Ei nu fug de sărăcie, fug de război. Înțelegeți că mulți dintre ei nu mai au unde să se întoarcă; doar faceți dovadă de sufletul românesc bun și asta o să fie mai mult decât orice ban.

„Am învățat în peste 6 luni cât nu aș fi reușit în 5 ani”

Dodo spune că am îmbătrânit 5 ani, nu știu dacă fizic sau psihic, dar, da, mă simt mult mai matură decât mi-aș fi dorit să fiu. Nu mi-am dorit să văd realitățile dure și ascunse ale vieții în așa circumstanțe, dar ăsta mi-a fost destinul.

Sunt recunoscătoare pentru oamenii care au apărut în viața mea. Am învățat în peste 6 luni cât nu aș fi reușit în 5 ani. Să ajuți fără să te aștepți la recunoaștere sau recompensă, să renunți la sănătatea ta mintală și fizică, viitorul și toate planurile tale pentru liniștea altuia. Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți și pur și simplu să prețuiești tot ceea ce ai și să fii recunoscător pentru că deschizi ochii în fiecare dimineață, ai la cine te întoarce, ești acasă.

Lecția mea a luat sfârșit, dar știu că am făcut tot ce am putut și mai știu că am dat din mine tot ce am avut mai bun și pot să merg cu inima curată mai departe.

În orice caz, viața încă mă atrage în gară, și, vrând nevrând, mai ajung aici uneori, dar, cum s-ar spune, în viață trebuie să știi când să te ridici și să pleci.

Acest material face parte dintr-o serie de articole susținută de Asociația Zi de Bine, care urmărește să documenteze provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România, dezinformarea cu privire la acest fenomen, dar și soluțiile de integrare pe termen lung sau modelele punctuale de succes.