Viața fără filtru a lui Dragoș Buzzi: „Nu fac din vulnerabilitate un soi de obiectiv, ci cred că nu știu să mă exprim altfel”

Ana Tepșanu

Colaborator

De la copilăria petrecută la bunici, în Buhuși, până la cei peste 200.000 de oameni care îl urmăresc astăzi pe Instagram, Dragoș Buzzi și-a construit comunitatea vorbind asumat despre lucrurile care i se întâmplă: copii, iubire, oboseală, vulnerabilitate, relații și viața de familie.

„Sunt un bărbat care creează foarte mult din ceea ce experimentează și simte în fiecare zi, și care se lasă văzut, cu bune și rele”, spune Dragoș despre el. Iar asta poate însemna de la ce a învățat în terapia de cuplu până la ultima rețetă de paste proteice pe care a descoperit-o. 

Mărturisește că-i vine greu să se încadreze într-o nișă anume, pentru că-și lasă creativitatea să dicteze ce publică pe social media. „Sunt zile sau săptămâni în care am chef de ceva și apoi luni întregi în care nu mă mai ating de subiectul ăla”. 

Originar din Buhuși, Bacău, Dragoș are o comunitate pe Instagram de peste 200.000 de oameni. Pe primii 100.000 i-a adunat în mai puțin de un an. A terminat ASE - Marketing, a lucrat atât în multinaționale, cât și la Universitatea Alternativă, iar în prezent își sensibilizează de multe ori audiența prin videouri nostalgice sau sfaturi de parenting sau relații. 

După cum chiar el spune, aproape tot ce a ales să pună în viața lui își are originile în copilăria petrecută la bunici, la țară. „Am locuit cu ei și cu mama mea în cei mai importanți ani, ăia care te definesc. A fost o copilărie cu de toate: cu multă iubire primită de la bunica mea, cu mâncare bună, cu fructe culese direct din copac, julituri, mers cu căruța la grădiniță și acasă.”

„A fost o joacă pe care am făcut-o cu multă disciplină”

Drumul lui Dragoș în online a început în vara lui 2022, când și-a făcut curaj să înceapă să creeze videouri pe TikTok: „Nu mă știa nimeni acolo. M-am simțit safe.” 

De-a lungul timpului, continuă el, în diferite momente din viață, mai mulți oameni i-au zis că ar trebui să facă ceva cu darul de a fi natural în fața camerei și de a vorbi cu ea ca și cu un om. „Când eram în liceu îmi ziceau să mă fac actor. Nu s-a întâmplat; mama a insistat să merg la ASE.” 

Când era la facultate, era la modă vloggingul, dar i-a fost frică să încerce. Azi recunoaște că are o mică urmă de regret că nu a făcut nimic atunci. Însă în 2022 a pornit pe drumul TikTok-ului. „Nu mi-am propus nimic mai mult decât să încerc să fac asta. Știam că mă pricep și îmi și plăcea foarte tare. A fost efectiv o joacă pe care am făcut-o cu multă disciplină. Dacă n-aș fi încercat, aș fi rămas mereu cu întrebarea «cum ar fi fost dacă?».”

Dragoș Buzzi și-a construit comunitatea vorbind asumat despre lucrurile care i se întâmplă: copii, iubire, oboseală, vulnerabilitate, relații și viața de familie. Foto: arhivă personală

Mulți îl întreabă care au fost ingredientele succesului său, iar Dragoș mereu răspunde cu „habar nu am.” 

„Nu sunt nici cel mai frumos, nici cel mai muncitor, nici cel mai talentat content creator. Totuși, ce cred că a contribuit a fost faptul că nu erau foarte mulți bărbați la momentul respectiv care să vorbească despre ce vorbeam eu, în modul în care o făceam eu. Ceva din combinația asta a funcționat. Nu a fost ceva ce am făcut intenționat. Creez mult din ce mă inspiră. Din momentul în care am început să creez conținut și până acum, am fost în 80% din timpul meu înconjurat de copii, familie și casă. Așa că despre asta am vorbit”, explică Dragoș. 

„Adevăratul curaj este despre a vorbi despre ce doare”

PressOne: Vorbești foarte deschis despre lucruri personale: parenting, relație, vulnerabilități, inclusiv despre lucruri care nu te pun neapărat într-o lumină perfectă. Când ai înțeles că vulnerabilitatea poate fi un atu în online?

România, țara fără facultate de astronomie. Adrian Șonka, Observatorul Astronomic din București: „În urma noastră nu vine nimeni”

Am vrut să aflu mai multe despre recenta misiune Artemis 2 către Lună, despre planete și stele, despre astronomie, cercetare, dar și cele mai populare conspirații astronomice din România, așa că am stat de vorbă cu Adrian Șonka, cercetător și astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din București, care are o experiență de lucru cu publicul în domeniu de peste 25 de ani.

Ce mai fac pisicile lui Tocilescu, de ce e Rostopasca ireverențioasă și cum (nu) trăiești din cultură

Am stat de vorbă cu Alex, într-o discuție care nu se mai termina și în care s-a râs mult, despre Rostopasca, despre cum e viața în cultură și cum nu poți să trăiești din ea, cum ar fi frumos să avem un măcar 1% din PIB pentru asta dar nu-i avem, despre relația love-hate cu Bucureștiul, despre cărți și proiecte artistice și, desigur, despre pisici. 

Dragoș Buzzi: Nu fac din vulnerabilitate un soi de obiectiv, ci mai degrabă cred că nu știu să mă exprim altfel. Am învățat, cu ajutorul multor experiențe de dezvoltare personală și cu multă terapie, că dacă nu abordez viața dintr-un loc de genul „ăsta sunt eu, take it or leave it”, o să-mi fie foarte greu. 

În plus de asta, în diferite alte momente, am fost în circumstanțe destul de norocoase, înconjurat de oameni mult mai înțelepți și deștepți decât mine, de la care am învățat că a ascunde și a părea dur este „the easy way out.” Adevăratul curaj este despre a vorbi despre ce doare, ce e rușinos sau ce apasă cel mai tare. Conținutul pe care-l vezi la mine e pur și simplu o declinare a genului ăstuia de lecții pe care mi le-am luat.

O mare parte din ceea ce faci este legată de parenting și, evident, perspectiva ta vine și din faptul că ești tată. Cum arată parentingul în care crezi tu și care sunt valorile după care încerci să-ți crești copiii?

Încerc, pe cât posibil, să-mi tratez copiii cu iubire, prezență și respect. Asta înseamnă să fiu conectat cu ei și adaptat la nevoile și posibilitățile lor. Normal că nu-mi iese tot timpul, că am și eu momente în care sunt obosit sau în care-mi ies din pepeni. E super greu să crești copii, să ne înțelegem, dar spre asta tind. 

„Până la copiii mei, nu am iubit niciodată cu adevărat necondiționat”

Venim dintr-o societate în care încă există ideea că „bătaia e ruptă din rai”, iar respectul copilului față de părinte este uneori confundat cu ascultarea necondiționată. Din experiența ta, ce ți-ar plăcea să înțeleagă un părinte despre relația cu propriul copil?

Cred că orice părinte trebuie să se apuce în primul rând de niște dezvățare. Nu cunosc niciun adult, în cercul meu apropiat, care ar considera vreodată că este ok și acceptabil să lovești alt om. Indiferent din ce motiv, dar în special pentru că poate nu este de acord cu tine sau face lucrurile diferit față de cum îi spui tu să le facă. Sau că e furios. Sau că nu știe să-și controleze emoțiile. 

Cu toate astea, pe undeva în felul în care am fost noi crescuți și în experiența noastră de viață, am dezvoltat această convingere că e ok să lovești un copil. Nu e ok să faci asta cu nimeni altcineva, dar cumva cu copiii, care sunt niște ființe de cinci ori mai mici decât noi, complet vulnerabile, aflate în imposibilitatea de a se apăra vreodată, complet inadaptate la viață și care au nevoie de tine din toate punctele de vedere, e ok. 

Nu are niciun sens, efectiv, și singurul motiv pentru care o facem este că așa am văzut în stânga și-n dreapta. Cred din tot sufletul că, dacă nu am avea niciun fel de programare din spate, niciun părinte care își iubește cu adevărat copilul nu ar putea vreodată să-l lovească. 

Dacă ar fi să alegi, de când ai devenit tată, care ar fi cele mai importante lecții pe care le-ai învățat până acum?

Până nu ai copii, nu poți niciodată să experimentezi o iubire care nu mai este deloc despre tine în niciun fel. Până la copiii mei nu am iubit niciodată cu adevărat necondiționat. Și nici nu știu pe nimeni care a făcut-o. 

Chiar și când e vorba de soția mea, pe care o iubesc din tot sufletul, dacă ar fi să fie nevoie să mă arunc în fața unei mașini pentru ea, să-i salvez viața, probabil că aș face-o. Dar înainte să fac asta, aș avea vreo trei microsecunde în care m-aș gândi un pic. La copii ar fi imposibil să se întâmple asta. 

Mi-aș da viața pentru ei, fără să negociez nici măcar o microsecundă în creierul meu dacă e bine sau rău ce fac. Deci da, de când am copii învăț un nou fel de a iubi. Mult mai puternic și mai lipsit de sine decât orice am experimentat vreodată în viața mea.

„Am cam știut dintotdeauna că ce se vede în online poate să fie și fake”

Relația ta cu Ioana, soția ta, este un alt subiect pe care-l abordezi deschis. De cât timp sunteți împreună și cum s-a schimbat relația voastră de la început și până astăzi, după ce au apărut și copiii?

Suntem împreună de nouă ani de zile, căsătoriți de șapte și părinți de șase ani. 

Am citit la un moment dat un studiu care spunea că, statistic vorbind, marea majoritate a oamenilor, din momentul în care devin părinți, raportează un nivel mai scăzut de fericire în viața lor. Însă, în același timp, raportează un nivel mult mai crescut de însemnătate. Și cu relația cred că se întâmplă la fel. 

Când mă uit înapoi la ce aveam înainte să avem copii, cu siguranță era un acces mult mai facil la tot felul de lucruri care ne făceau să ne simțim bine. Aveam mult mai mult timp pentru noi, mult mai multă energie de dat unul altuia. Copiii vin și detonează un pic tot ce înseamnă relația voastră, așa cum exista înainte, o redefinesc și-i oferă, din multe puncte de vedere, un nou obiectiv. 

Dacă înainte formam un sistem din doi oameni care ofereau și primeau energie/iubire, acum, de când cu copiii, suntem un sistem de patru oameni. Cei doi de dinainte în continuare oferă multă iubire și energie, doar că acum sunt patru guri de hrănit. Asta ca să fiu politicos, că dacă e să vorbim real, ăștia doi noi-veniți cam sunt în stare să acapareze toată iubirea și energia din vechiul sistem. 

În online vedem foarte multe cupluri care par fericite tot timpul și care par să nu aibă nicio problemă. Ce ai învățat tu despre o relație reală, dincolo de imaginea asta idealizată?

Băi, nu știu de ce, dar eu am cam știut dintotdeauna că ce se vede în online poate să fie și fake. Chiar foarte „fake.” Și am știut întotdeauna că eu cu Ioana o să creăm ceva ce o să fie al nostru și eram convins că n-o să fie perfect. Și cam acolo se termină toată povestea. 

Real pentru noi înseamnă să avem momente în care ne este foarte greu. E să fie dezastru în casă mai multe zile decât îți dorești. Să nu mai știi pe ce să pui mâna să faci ceva de mâncare, rupt în gură de oboseală, și să iei chestia aia înghețată din congelator doar să o bagi la microunde. 

Să ai zile în care te grăbești să pui mâna pe cafea decât să îți iei în brațe partenerul și să-i zici „bună dimineața”. 

„Într-o relație, trebuie să intrăm cu mânecile suflecate”

Care crezi că sunt lucrurile care țin un cuplu bine atunci când apar rutina, oboseala, copiii, problemele și perioadele mai dificile?

Probabil o să sune un pic controversat, pentru că dacă e să mă iau după ce văd pe internet, cam toată lumea e în filmul ăsta de „alege-te pe tine”, „meriți să fii fericit”, ceea ce e adevărat, nu mă înțelegeți greșit, dar pot să zic cu mâna pe inimă că dacă aș fi urmărit în relația mea cu Ioana să fiu doar fericit și să mă aleg doar eu pe mine, probabil că n-am mai fi format o relație acum. Și e fix la fel și în cazul ei. 

Nu am curajul să extrapolez și să zic că ceea ce consider că a funcționat în relația noastră funcționează pentru toată lumea, dar mi-e ușor să găsesc foarte multe motive să cred că este universal valabil ce urmează să spun: ai nevoie de un motiv să lupți. E nevoie de un motiv suficient de puternic care să-ți dea motivația să faci compromisuri și de un proces al tău cu tine, prin care să-ți dai seama când aceste compromisuri devin nesănătoase. 

Lasă-mă să explic. Dacă te uiți la toate relațiile pe care le vedem la părinții sau la bunicii noștri, în care relația a rezistat până la moartea lor, o să vezi un tipar de oameni care au rămas împreună pentru că au compromis multe chestii importante pentru ei. Și motivele pentru care au făcut asta pot fi diverse, de la frica de Dumnezeu până la frica că nu mă mai ia nimeni. 

În ziua de astăzi experimentăm un pushback la chestia asta, pentru că, într-adevăr, în marea majoritate acele compromisuri au fost nesănătoase. Fie a fost doar unul care făcea compromisuri, fie compromisurile au fost mult prea mari și nesustenabile, iar omul ăla a ajuns într-o relație în care era complet nefericit sau abuzat. 

E un pushback valid, doar că mi se pare dezechilibrat. Și zic asta pentru că trecem printr-o epidemie de divorțuri. Oriunde te uiți, lumea divorțează. În special, lumea educată, lumea cu studii superioare, din urban. Cei care au apucat să înțeleagă și să proceseze relațiile nesănătoase pe care le-au văzut s-au decis că nu vor să le repete. 

Eu cred că e nevoie de un echilibru. E nevoie să te uiți la omul de lângă tine și să realizezi că nu e responsabilitatea lui să te facă fericit. Și că el nu va rămâne același om pe care tu l-ai ales atunci când v-ați căsătorit, la fel cum și tu vei fi într-o perpetuă schimbare. Mie mi se pare că, într-o relație, trebuie să intrăm cu mânecile suflecate. Gata să muncim să o facem să meargă. Până când, așa cum am zis și mai devreme, munca aia devine nesănătoasă. 

Și apropo de asta, cum te raportezi la iubire în prezent, ce înseamnă pentru tine iubirea?

Eu simt iubire atunci când partenerul meu devine un loc în care mă pot refugia când simt nevoia de siguranță sau nevoia să știu că sunt valoros. Atât.

„Popularitatea nu m-a schimbat deloc”

Mesajul lui Dragoș pentru tinerii în căutare de modele? Să nu se ghidezi după un șablon, să descopere ei care sunt „superputerilor” lor. Foto: arhivă personală

Un alt subiect despre care vorbești este masculinitatea. Într-o perioadă în care vedem inclusiv modele precum Andrew Tate și curentul „manosphere”, ce înseamnă pentru tine să fii bărbat în 2026?

Nu am o definiție. Eu, din păcate, am crescut fără taică-meu lângă mine, deci n-am avut niciodată un șablon după care să mă iau și să zic că un bărbat trebuie să facă asta sau să facă cealaltă. Asta mi-a dat oportunitatea să descopăr, împreună cu partenera mea, ce vreau să fiu și cum vreau să fiu.

Dacă e să fac o recomandare, cred că asta ar fi: să nu te ghidezi după niciun șablon, ci mai degrabă să te raportezi la relația ta cu tine și la relația ta cu cei mai importanți oameni pe care îi ai în jur, să te prinzi care sunt superputerile alea pe care le poți oferi lumii și de care au și ei nevoie. 

Te-a schimbat popularitatea? Simți presiunea de a crea constant? Cum gestionezi momentele în care te simți demotivat sau fără chef?

Nu m-a schimbat absolut deloc. Sunt fix același om. Efectiv, viața mea arată fix la fel. 

Am presiunea de a crea constant și sunt momente în care treaba asta devine ca un job. În sensul că sunt perioade în care efectiv simt nevoia să vegetez și să nu fac nimic, să-mi las creativitatea să se reumple. Dar nu pot să fac asta, pentru că trebuie să servim și algoritmului, fie că ne place, fie că nu. Fix pentru genul ăsta de perioade, am fie niște idei salvate pentru „zile negre”, fie, de multe ori, aleg să vorbesc fix despre asta.

„Am responsabilitatea să fiu onest cu cine sunt și cu ce vreau să fac”

Cum faci față comentariilor negative? Există lucruri care te afectează sau ai învățat să le lași să treacă?

Nu prea am avut, slavă Cerului. Adică nu am avut niciun episod în care să-mi iau un val uriaș de comentarii negative. Se mai întâmplă să fie comentarii negative pe ici, pe colo, dar, de cele mai multe ori, sunt de la o categorie de oameni de la care mi-e ușor să „nu pun la suflet”.

În același timp, simți responsabilitate față de comunitatea pe care o ai?

Nu o văd ca pe o responsabilitate față de comunitate, ci mai degrabă ca pe o responsabilitate față de mine, în primul rând, și anume să fiu onest cu cine sunt și cu ce vreau să fac. 

Eu am o comunitate foarte mare de oameni foarte mișto care s-au strâns în jurul conținutului pe care îl fac, dar e o comunitate strânsă în timp. Cei care mi-au dat follow în urmă cu trei, patru ani nu știu cât de mult se mai regăsesc în ceea ce fac astăzi. 

Conținutul meu se schimbă în funcție de cum mă schimb și eu, de cum evoluez și eu, și de cum evoluează lucrurile pe care vreau să le fac pe platformele astea. Eu nu pot să promit decât că o să fiu transparent și o să fiu sincer cu mine și cu creativitatea mea. 

„Menirea omului este să creeze”

Ce te motivează să creezi în continuare și cum îți vezi evoluția pe parcurs? Care este următorul obiectiv pe care ți l-ai propus?

Dacă nu aș mai crea, cred că aș avea o viață foarte tristă. Nu știu ce să zic mai „pompos” de atât. Aproape că îmi vine să spun că menirea omului este să creeze, într-un fel sau altul. Mi se pare că o viață care e petrecută fără actul ăsta creativ, de a face ceva din nimic, de a te lăsa inspirat de propriile emoții și trăiri, este o viață trăită așa, în zadar. 

Mi se pare că fac lucrurile acum mai bine, le fac mai eficient și le fac fără să-mi mai consume atât de multe resurse pe cât o făceau înainte. Când am început prima oară să fac asta, cred că am lăsat munca să îmi consume mult mai mult din viață decât era sănătos să o facă. Și mi-am luat lecțiile, iar acum nu se mai întâmplă așa. Acum nu mai am niciun alt obiectiv în afară de a rămâne relevant în spațiul ăsta.

În cele din urmă, ce i-ai spune unui om care vrea să facă ceea ce faci tu, să vorbească sincer în online și să-și construiască propria comunitate, dar îi este teamă de judecata celorlalți? 

Pot să-i zic să facă exact ce-am făcut eu, dar nu știu dacă mai e posibil. Mie nu mi-a fost niciodată teamă de judecata oamenilor pe care nu-i știu, ci mai degrabă de judecata oamenilor pe care îi știu. 

Prima dată am început să postez pe TikTok fix pentru că acolo nu mă știa absolut nimeni. Deci, aș zice să alegi un loc în care simți că te poți exprima fără judecată. Poate e Snapchat, poate e Substack. Poate e un cont privat pe YouTube. Oricum ar fi, trebuie să alegi un loc în care să-ți faci mâna un pic. Dar, la un moment dat, fie că vrei, fie că nu, va trebui să te expui judecății, pentru că e cam parte din job.

Editor: Laura Popa