Din Sudan și Legiunea Străină, până pe Via Transilvanica. Povestea unui român pentru care alergarea nu e fugă, ci ancoră: „Sportul m-a ținut să nu cad”

Ana Tepșanu

Oamenii faini

11/09/2026

Până la 34 de ani, Silviu Roșianu pare că a trăit mai multe vieți. A studiat liceul de arte din Italia și România, apoi tehnică și artă fotografică la o școală de profil din București. După ce a încercat să trăiască în țară din meseria de fotograf, în 2015 a plecat în Sudan și a lucrat pe șantier la temperaturi de 49 de grade. 

În 2021 a ajuns în Franța, unde a intrat în Legiunea Străină, cu un contract de semnat pe cinci ani, dar în ultima clipă a decis că își poate construi singur „o nouă viață” și s-a întors în România. 

În 2024 și-a dat un an să se pregătească pentru a străbate Via Transilvanica, așa că pe 1 mai 2025 a plecat de la Putna, iar după 30 de zile și peste 1.400 de kilometri alergați, a ajuns singur la Drobeta. 

Experiența i-a dat un nou sens și un sentiment de libertate, așa că azi lucrează ca suport tehnic într-o corporație din Capitală și, în același timp, încearcă să construiască în jurul alergării o comunitate în care oamenii să nu simtă că trebuie să fie cei mai rapizi, cei mai buni sau cei mai disciplinați pentru a aparține.

„Am învățat italiana mai mult ca să scap de rasismul la care eram supus”

La vârsta de nouă ani, Silviu și sora lui mai mare s-au mutat din Râmnicu Vâlcea în Italia, împreună cu mama lor; tatăl era deja acolo de mai mulți ani. Au ajuns într-o comună montană din nordul țării, poziționată în jurul unui lac superb, care la vremea aia nu avea mai mult de 3.000 de locuitori. 

A început școala fără să știe niciun cuvânt în italiană. „În orele de engleză și franceză mergeam separat să fac italiană. Toate incluse în programa școlii din Italia. A fost o perioadă cu prea multe pentru un copil. Eram dezorientat și nu prea mai știam care e locul meu. Am învățat limba mai mult ca să scap de rasismul la care eram supus. Se spunea că românii fură și te taie. Îmi era greu să formez prietenii la început, darămite să am relații amoroase. Am învățat așa bine limba pentru că am vrut ca italienii să nu mă creadă atunci când le spun că sunt din România; le arătăm buletinul ca să mă creadă. Am învățat să gândesc și să visez în două limbi și asta mă ajută și acum. Aș spune că Italia m-a format ca artist și ca om pragmatic”, povestește el.

În Italia a intrat la liceul de arte. Acasă obișnuia să deseneze tot felul de personaje Disney când se plictisea, deși nu credea că are mare talent. „Pur și simplu desenam chestii drăguțe și mama mă lăuda de parcă tocmai s-a născut noul Michelangelo. În familia mea, bunicii au fost pictori de biserici, dar și acasă pictau câte un tablou și cred că asta a întărit în capul ei ideea că poate mă trag din artiști.” 

Silviu povestește că nu se vedea prea departe în artă, dar avea gânduri să dea la arhitectură. Drumul i-a fost însă altul: din lipsă de bani, a renunțat la liceu după doi ani, și a plecat să lucreze pe un șantier. Apoi s-a întors în țară. „Relațiile din familie au devenit toxice așa că au vândut casa și mama a venit în țară cu tot cu mine. Am lăsat tot, fără să vreau. Așa am ajuns să revin la liceul de arte din orașul natal.”

„Îmi era rușine că nu aveam bani”

Cu o situație incertă în familie, întors înapoi în țară, Silviu plutea în derivă. După ce a terminat liceul, a hotărât să amaneteze alte obiecte pentru a-și cumpăra un DSLR și niște obiective. A studiat singur fotografia, dar avea nevoie de bani, așa că de la artă a trecut la făcut poze în cluburi de noapte, deoarece nu avea suficientă experiență pentru nunți. 

În cele din urmă, a studiat un an la o școală de fotografie din Capitală, iar apoi, cu ajutorul unui împrumut la bancă, a hotărât să-și deschidă un studio acasă. „Au urmat nunți obositoare unde vedeam tot mai multă lipsă de respect între oameni, între miri. Mă uitam prin obiectiv de departe și vedeam cum urma divorțul. Câștigam puțin, pentru că eram timid și nu știam să-mi vând imaginea. Îmi era rușine că nu aveam bani”, povestește el. 

În 2015, s-a mutat din nou, cu tot cu studio, într-o garsonieră în chirie, cu mama lui, pentru scurt timp. „Eram înghesuit și fără evenimente de fotografiat. Eram la pământ. Atunci tatăl prietenului meu din Italia, cu care am mai fost pe șantier, a găsit o lucrare în Sudan și m-a întrebat din senin dacă aș vrea să vin. Am acceptat cu ochii închiși. Părea scara care mă scotea din abis exact când aveam nevoie de lumină.”

Experiența din Sudan și lecțiile învățate acolo

În Africa, a fost din nou angajat cu acte. A rămas trei luni cu totul: la fiecare 30 de zile, avea o pauză de două săptămâni și revenea în România. „Nu știam nimic de locul ăla. Mi-au spus că situația este instabilă acolo, cu lupte de stradă, răpiri și război. Am fost cazat la un hotel plin de nisip, și lucram cot la cot cu sudanezi, români, albanezi, moldoveni, italieni, senegalezi. Oameni dubioși cu care nu voiam să am de-a face. Lucram și uitam de timp. Eram extenuat. Lucram pe schele și acoperiș la temperaturi de 49 de grade la umbră, dar stăteam și în soare. Mi-a rămas în minte un gust sărat de transpirație, frică, glume proaste și localnici de încredere. Aventură. Era o camaraderie pe timp de război”, povestește el. 

Pe șantier l-a cunoscut pe Omar. Fugise din Sudanul de Sud din calea războiului și se pricepea la lupte corp la corp. „Eram destul de slab și parcă voiam și eu să arăt ca el. Încrederea lui în mine și ușurința lui de a crede că sigur pot au aprins un foc mocnit care arde și acum”, povestește Silviu Roșianu. Așa a ajuns să se apuce de sport. 

„Sportul m-a ținut să nu cad”

Pentru munca din Sudan nu și-a mai primit niciodată banii. „Am fost într-o criză. Eram șocat, așa că m-am angajat și mi-am văzut de viață tăcut, născocind planuri de cum să fac să fac ceva mai mult. Aveam energie, dar nu mă puteam mișca. M-am axat pe mine, pe sport, dar nu aveam direcție. Mă pierdeam.” 

În 2017 și-a vândut aparatura foto și s-a mutat la Sibiu, unde s-a angajat într-un call center. Prietenii au fost cei care l-au susținut psihic. „Prietenii buni sunt foarte importanți. Sunt familia pe care ți-o alegi.” Datorită lui Omar din Sudan, Silviu a continuat să facă sport, așa că a început și antrenamentele de kickboxing și fitness. „Criza în care eram mă făcea să fierb în interior. Sportul m-a ținut să nu cad. Era drogul necesar și de el am devenit dependent.”

Treptat și sigur, asta i-a fost dovada că poate supraviețui abisului. „Așa cum viața mi-a tot dat provocări, am început să-mi dau singur provocări.”

„M-am prezentat la poarta Legiunii Străine voluntar”

Una dintre provocările pe care și le-a „dat” a fost în 2021. A simțit că-și dorea o nouă viață și că nu mai are nimic de pierdut, așa că s-a prezentat voluntar la poarta Legiunii Străine Franceze. „Voiam să dispar. Speram la un restart complet și Legiunea are puterea să-ți ofere familia, jobul, locul de care ai nevoie, plus aptitudini pe care voiam să le învăț.” 

Procesul de selecție a fost complicat și a fost supus unor teste lungi de răbdare. „Voiau să înțeleagă gradul meu de motivație, așa că am așteptat o săptămână închis într-o curte de 50 de metri pătrați, fără să fac nimic, alături de tot felul de indivizi care se plictiseau și renunțau. Nu aveam voie să fac sport sau să mă cert cu cineva. Astea erau eliminatorii. Eram supravegheat constant și apoi am fost interogat de agenți de securitate și psihologi ore întregi, pentru a vedea comportamentul meu, cât și intențiile pentru care venisem să lupt pentru o altă țară.” 

În perioada de selecție făcea tot felul de treburi de care cei din Legiune aveau nevoie. „Între joburi mă chemau la câte un test. Am reușit să le trec pe toate și am primit un nou nume. O nouă viață. Am semnat un contract de cinci ani.” 

Atunci când a fost admis, i s-a spus că poate pleca, dar că Legiunea nu va ieși niciodată din el. 

„Am stat printre oameni care chiar nu mai aveau nimic de pierdut și m-am gândit cu adevărat dacă am nevoie de «o nouă viață» așa sau dacă îmi pot face o nouă viață eu. Realist, cred că mi-am dorit să văd dacă sunt în stare să fac asta, și cand am văzut că pot, mai ales că am ajuns atât de departe, am simțit o eliberare și am crescut în interior. Am știut că pot face multe singur și pot da acel reset cum vreau eu. Am luat multe cu mine de acolo, au avut dreptate.”

Așa că n-a rămas. A revenit în țară. 

„Alergatul era cu mine și eu cu el”

„Prima alergare a fost când m-am supărat pe un prieten. Simțeam că nu pot sta locului. Era 11 noaptea, eram frustrat și supărat, cu un amalgam de emoții și cu toată situația de după revenirea în țară. Am decis să alerg continuu până în parc, până nu mai pot. Alergam și plângeam. Apoi am simțit o sfârșeală în corp și liniște. Am continuat să alerg și în alte zile ca să se facă liniște din nou.” În 2024, gândurile i s-au conturat într-un nou proiect - Via Transilvanica și posibilitatea de a-și vedea țara de la un capăt la altul. Și-a dat un an să se antreneze, iar pe 1 mai 2025 a plecat singur pe traseu de la Putna, în alergare, iar 30 de zile mai târziu a ajuns la capătul drumului, la Dunăre, la Drobeta. 

„Via Transilvanica merită trăită”

Silviu a alergat pe Via Transilvanica 30 de zile, din care 24 au plouat. Niciun antrenament nu l-ar fi putut pregăti specific pentru un maraton jumătate zilnic, timp de aproape o lună. Cu toate astea, traseul a însemnat 90% tărie psihică și doar 10% fizică: a vrut să renunțe de multe ori, în special la final de zi, când nu mai avea deloc puteri. „Important este să nu ajungi să-ți spui «ce caut eu aici? De ce fac asta?». Nu are rost. Știu bine de ce sunt aici, să recuperez un copil care nu a văzut nimic, care supraviețuia cu vorbe de «așa ceva nu se poate», «tu nu poți», care a fost toată viața închis și nu i s-au prezentat sportul și natura. Așa că am toate motivele să fiu aici, să trăiesc din plin. Dimineața când mă pregăteam, pe lângă oboseala acută, simțeam curiozitate. Ce mă așteaptă azi? Oare cum e în satul ăsta? Oare ce sunt dealurile astea? Oare ce mănânc în seara asta bun?”

Pe traseu, alergătorul spune că a învățat geografie cât n-a învățat la școală sau în documentare. 

„Via Transilvanica merită trăită. A fost ca un binge watching de serial ultra bun, în care se întâmplă tot, și la final dai nota 10. Fiecare moment e legat de altul. M-am apropiat mai mult de oameni. Nu degeaba i se spune «drumul care unește». După atâția kilometri, nu prea am ceva din traseu care a rămas. Mai mult a rămas pacea făcută cu mine și demonii pe care i-am plimbat și i-am dus de le-a fost frică.” 

La plecarea din Putna se simțea un prizonier într-un acvariu, prin care putea să vadă, dar prin care nu ajungea la nimic. La final, a rămas cu sentimentul de libertate. „Simt că pot pleca oriunde, știu sigur că pot pleca oriunde și am dovezi că pot și să ajung.”

„Simțeam o frică constantă, dar nu-mi tăcea gura deloc”

Silviu Roșianu și-a planificat traseul cu ajutorul ghidului drumețului, disponibil pe site-ul Via Transilvanica. Asta recomandă oricui vrea să-i calce pe urme. I-a fost frică de urși și de câinii de la stână, a fost singur și izolat în pădure. „Simțeam o frică constantă, dar nu-mi tăcea gura deloc. Urlam când era cel mai rău. Aveam două spray-uri de urs la îndemână, iar, uneori, pe ceață, le țineam în mână. În 1400 de kilometri nu am dat de niciun urs; au fost urme, dar nu l-am văzut. Am fost atacat mai mereu pe la stâne de câini, și, în cazurile cele mai rele, am folosit spray-ul. Recomand tot timpul un spray de urs sau un fluier special de câini. Cunosc femei care au făcut traseul singure. La cazările care se găsesc în ghidul drumețului am dat de cei mai frumoși oameni. Lumea din sate știe de Via Transilvanica și de trecerea drumeților, așa că majoritatea te vor ajuta cu apă și mâncare.”

Chiar dacă a plouat mai mereu cât a fost pe traseu, el tot ar alege luna mai (sau septembrie) pentru a porni la drum, deoarece temperaturile sunt mai blânde. Cazarea și-a planificat-o de pe o zi pe alta și a găsit locuri, dar asta depinde de perioadă și de vreme. „Unele locuri sunt foarte izolate și recomand o rezervare cu câteva zile înainte”, spune el. 

Odată cu Via Transilvanica, Silviu a descoperit o țară cum nu credea că există. „România nu e cea mai frumoasă țară, dar e frumoasă ca toate celelalte. Dacă vrei să o vezi, începe de pe Via. Ia un prieten și mergi să faci o bucată scurtă. E un traseu care necesită timp.”

„Nu vreau să arăt doar rezultatele frumoase”

De când a început să-și spună poveștile în online, Silviu a strâns pe Instagram aproape 4.000 de urmăritori. El nu vrea să alerge pentru că arată bine, ci pentru că asta-i place să facă. Își dorește ca oamenii care ajung la el pe pagină să nu simtă că trebuie să fie cei mai rapizi, cei mai buni sau cei mai disciplinați ca să aparțină. 

Vrea să creeze un loc construit în jurul autenticității, al curajului de a încerca lucruri dificile, al progresului și curiozității. „Alergarea este punctul de plecare, dar pentru mine nu este niciodată doar despre alergare. Este despre ce descoperi despre tine atunci când îți asumi un drum greu. Vreau să arăt și reușitele, și eșecurile, fără să transformăm totul într-o competiție de imagine. Iar dacă cineva pleacă de aici cu mai mult curaj să încerce ceva ce credea că nu poate, atunci cred că am construit ceva care merită.”

Unui om care vrea să se apuce de alergat, dar care simte că nu este făcut pentru asta sau că nu o poate face, i-ar spune că, uneori, cel mai greu pas nu este primul kilometru, ci să creadă că aparține. „Dacă te văd în parc alergând, ești alergator. Sfatul meu este să mergi afară, să pleci fără să-ți propui să alergi și să nu compari primii tăi kilometri cu cei 10.000 făcuți de altcineva.”

În prezent, Silviu Roșianu spune că lasă trecutul în urmă. Vrea să alerge și încearcă să dea din povești mai departe. Își dorește să fie ghid montan și să ducă acolo oameni cărora le este frică, dar le place. Vrea să recupereze din timpul mort trăit în perioada „statică”, cum o numește el, vrea să vadă păduri și să alerge la competiții internaționale. În 2027 și-a propus deja ascensiunea pe Matterhorn în Elveția, free solo, și cu siguranță vor mai fi și alți munți. 

„Alergarea este identitatea mea. Cunoștințe noi, experiențe noi și locuri noi mi-au fost date în urma alergării. Alergarea mi-a schimbat viața”, încheie el.

Editor: Ioana Epure