Maria Zavate reabilitează un bloc vechi de 100 de ani: „Accept că-n timpul vieții mele nu voi trăi în țara pe care mi-o doresc, dar asta nu mă împiedică să mă implic”

Ana Tepșanu

Oamenii faini

25/09/2026

Pe internet, lumea o știe drept Zavatos. Acolo și-a creat o comunitate alături de care abordează subiecte diferite, de la probleme sociale sau politice, la fotografie, design interior și, mai nou, reabilitarea unui bloc vechi de 100 de ani. 

Maria Zavate s-a născut într-un sat de lângă Piatra Neamț și a terminat Facultatea de Istoria Artei la București. A studiat și foto și film cu ajutorul unei burse în Portugalia, dar și design grafic la master. „Meseria mea de bază e de designer multidisciplinar, cu focus pe cel grafic, în special branding. Azi mă împart între design grafic, design interior, Zavatos și reabilitarea unui bloc vechi”, spune ea. 

Drumul în online l-a început în 2015. Nu avea încă smartphone, dar și-a luat un Nokia cu 400 de lei și și-a instalat Instagram, aplicație despre care o prietenă i-a spus că este revoluționară.

„Mi-a plăcut, m-a prins. Îl foloseam ca portofoliu pentru muncea mea foto, iar când au furat de la Snapchat funcția de stories, a fost mană cerească pentru mine. Nu toate gândurile sunt demne de feed, dar în story puteam să trăncănesc orice fără griji.” 

De la „revoluționarul” Instagram la „Durerile lumii”

Conținutul pe care Maria îl face în mediul virtual nu se încadrează într-o singură nișă, ci se schimbă în funcție de cum evoluează și ea. 

Astăzi este urmărită de aproape 30.000 de oameni, iar comunitatea ei este „sat virtual”, după cum l-a numit. „Nu mi-am propus să aduc nimic în online. E doar o platformă care se întâmplă să se potrivească cu tipul meu de comunicare. Cred că a prins la o nișă foarte mică de oameni care caută o abordare bullshit free (fără ocolișuri, n.r). Plus că e un mix de text savuros cu vizual bine gândit. Oamenilor le plac poveștile, ori eu reușesc prin instrumentele internetului să fac storytelling de calitate. Probabil conținutul meu nu îi alienează așa cum o face majoritatea scroll-ului”, explică ea.

Așa a apărut și seria „Durerile lumii”, unde Zavatos explica pe înțelesul tuturor diferite evenimente globale, de la războaie la crize climatice. 

„Eram în pandemie și încercam să fac față valului de nenorociri care se întâmpla (resurgența conflictului în Israel, protestele din Belarus, problema Nagorno Karabakh). De fiecare dintre ele mă lega câte ceva la nivel personal. A mi le explica mă ajuta să le gestionez emoțional mai bine. Și dacă tot făceam efortul ăsta pentru mine, am decis să-l și public”, povestește Maria. 

Seria nu mai există, pentru că nu mai face față ritmului în care nenorocirile se rostogolesc. „De la un punct încolo, durerile mele personale le-au obturat pe cele ale lumii și am decis să mă preocup de ceea ce pot controla. Plus că seria aia necesita zeci de ore de documentare. Timp pe care nu-l mai am dincolo de lecturi pe care le fac pentru mine. A explica și altora cere timp.”

„Orașul Grădină” și reabilitarea unui bloc de 100 de ani

Astăzi Maria a început un nou proiect: reabilitarea unui bloc de 100 de ani care se află în „Orașul Grădină”, zona Cuțitului de Argint din Sectorul 4 al Capitalei. 

„Aceasta e denumirea istorică a unui tip de așezare urbană propusă de Statie Ciortan, arhitectul acestor blocuri, în urmă cu 100 de ani.” 

În 2021 și-a cumpărat o garsonieră în zonă și de-atunci a început să o intereseze tot ce ține de clădiri vechi și patrimoniu.

Reabilitarea locuinței de 30 de metri pătrați, problemele cu un vecin și lipsa de implicare a autorităților sunt momente pe care Maria l-a documentat online, dar și pe scena de la „Oamenii Dreptății”.

Doi ani mai târziu, înainte de Crăciun, în curtea interioară a blocului, Zavatos a organizat o seară de colinde, eveniment pe care încă-l face an de an. Acesta a și fost momentul în care s-a hotărât să facă ceva în privința reabilitării blocului. De ce? Pentru că ploua la interior din cauza acoperișul cârpit aiurea.

„Având abilități de documentare, ar fi fost păcat să nu transformăm asta într-un proiect.” 

A pornit în această aventură alături de vecina ei Anna Chițan, designer de interior și owner Annterior Studio. 

„Ne propunem să revitalizăm o parte din acest ansamblu de locuințe, fiindcă are mult potențial de a deveni ceva frumos, unic și vibrant. Un rezultat bun ar însemna ca blocul să fie reabilitat corespunzător și să devină un exemplu de bune practici în zonă și, treptat, delăsarea și paragina să pălească în fața bunului simț”, spune Maria. 

Celor două s-a alăturat și Elena Codin, arhitectă și membră OAR, care le ajută cu realizarea documentației necesare pentru consolidare. 

Nevoia este, însă, mult mai mare. Maria spune că are fi necesară o echipă formată cam din 10 persoane (pe partea de cercetare de arhivă, management comunitar, studiu istoric), așa că speră la coagularea ei. 

„Una e să ai urmăritori și alta e să ai o comunitate”

La final de iulie au făcut împreună și un prim eveniment pe șantier, transmis și pe YouTube. Odată cu acest proiect, Maria și Anna își propun să realizeze un ghid complet pentru cei care vor să le calce pe urme și visează să reabiliteze un bloc istoric.  

„Va fi un instrumentar, de la A la Z, despre cum reabilitezi o clădire veche cu locuințe multiple. De la legislație și fundație, la acoperiș și gemulețe. Vom încununa cu o amenajare interioară a uneia dintre locuințe, semnată de Annterior Studio”, explică Maria. 

Lucrurile se mișcă însă lent, iar cele mai mari provocări pe care le-au întâlnit până acum sunt lipsa banilor, inerția instituțională și mentalitatea locală: „Progresul la noi se întâmplă în răspăr, cu multe piedici. Îți trebuie o reziliență de fier și o încredere delulu că vei reuși.” 

Cu toate astea, inițiativa îi aduce satisfacția stratului de buruieni adus la curat. „E o plăcere aproape matematică, de rezolvare a unei ecuații. Asta îi place creierașului meu.” 

Ce a învățat Maria despre puterea comunității? Că mai curând e vorba de indivizi săritori, decât de o comunitate clar coagulată. 

„România e un conglomerat de indivizi grupați în familii atomizate, în care individualismul are mici extensii (tu și copilul, tu și partenerul de viață etc), iar sectorul civic nu e musai comunitate, ci grupuri mici de visători încăpățânați, care se chinuie. Singura structură pe care o știu că funcționează cel mai apropiat de o comunitate este cea pe care o am online, unde oamenii își donează chestii la Avizierul Satului (rubrică în online creată de Maria, n.r.) și se ajută unii pe alții prin donații și implicare, când eu aduc în atenție câte o cauză. E chiar ceva miraculos și nu e un buzzword de marketing. Una e să ai urmăritori și alta e să ai o comunitate.”

„Patrimoniul are legătură cu fibra unui popor”

Am întrebat-o pe Maria și de ce ar trebui să ne pese de patrimoniul orașului în care locuim, iar răspunsul nu are legătură cu arhitecții și istoricii, ci cu fibra unui popor. 

„Ceea ce face o națiune să se respecte este modul în care își gândește locuirea. Dacă țara arată ca un ghetou cu turnuri Dubai ici colo, așa o să arate și societatea în toate micro interacțiunile ei: inadecvată, impostoare și mizerabilă.” 

Chiar în timpul interviului cu PressOne, Maria se afla în Copenhaga, oraș unde clădirile vechi sunt reabilitate, iar cele noi sunt frumos armonizate cu cele existente. Orașul este pe locul I în topul celor mai locuibile orașe din lume, iar asta pentru că au construit cu cap, în ultima sută de ani, clădirile în care locuiesc cetățenii. 

„Nu țintim să concurăm cu aproape 180 de ani de democrație a Danemarcei, dar decența și respectul față de ce construim și s-a construit sunt posibile.”

Maria crede că ceea ce nu înțelegem noi, ca indivizi, despre casele și blocurile istorice este că ele nu ne aparțin, ci ne sunt predate să avem grijă de ele. 

„Cumperi interiorul, nu clădirea. Și până și la interior există reguli și respect. Nu înțelegem că ele sunt un bun public. Nu înțelegem conceptul de respect față de viziunea cuiva care a gândit inițial clădirea aia. Nu înțelegem că identitatea unui loc și a unei populații e dată mai ales de aceste clădiri. Nu înțelegem că locuirea cu sens are nevoie de caracter și viziune. Nu înțelegem că e vorba de respect față de înaintașii noștri, de urmașii noștri și față de noi înșine. Popoarele mici și complexate au o problemă cu respectul de sine și un ego umflat care obturează bunul simț.”

„Nu e realist să ai așteptări de la autoritățile publice”

Spre deosebire de trecut, acum e mult mai ușor să reabilitezi o locuință veche, susține Zavatos. Există tehnologii noi care pot prelungi viața acestor clădiri, de la soluții structurale creative, la tencuieli care nu mutilează. 

Mai mult, există arhitecți, restauratori și structuriști buni, precum și ghiduri de bune practici, cum ar fi Băile Govora, Casa Ienăchiță, Caietele Restaurării, manualele de tencuieli Pro Patrimonio, ghiduri făcute de Ordinul Arhitecților din România. 

Altele lipsesc: educația, voința, banii și sprijinul instituțional. 

„Nu e realist să ai așteptări de la autoritățile publice. Poți spera doar să nu te încurce și să îți dea în timp util autorizațiile necesare. E preferabil să nu te bagi dacă nu ai bani peste media din România, altminteri o vei simți constant ca pe un sacrificiu alimentat de pasiune (cum e la mine). Lipsa banilor poate fi compensată doar de răbdare. Iar pasiunea pentru vechituri e indispensabilă indiferent că ai sau nu bani. Fără ea, mai bine ridici sau îți cumperi ceva nou.”

Unei persoane care se gândește să-și cumpere un apartament într-un bloc vechi sau o casă veche, dar se teme de tot ce ar putea urma, Maria îi transmite să aibă răbdare și să își facă un plan cu orizont de timp realist. 

„Va dura mult, dar satisfacția va fi pe măsură. Dacă nu ai răbdare, cel mai bine e să te rezumi la ce îți oferă un dezvoltator și să îți aduci contribuția în altă parte, altminteri faci mai mult rău mutilând și stricând.”

„Mușchiul civic în România mai are nevoie de 50 de ani de democrație”

Zavatos și-a făcut un nume în online și datorită faptului că atrage frecvent atenția asupra lucrurilor care nu funcționează în jurul nostru. 

„Nevoia vine din faptul că dacă eu nu ridic hârtia de pe jos, o să trăiesc într-o ghenă. Nu-mi face plăcere să lupt cu morile de vânt, dar simt că nu am de ales. N-o fac din superioritate morală, lipsă de sens în viață sau sindromul eroului, ci fiindcă n-am alternativă”, explică ea. 

Alternativa ar fi ca autoritățile să-și facă treaba, iar oamenii să contribuie la scară largă. 

„Realitatea e alta. Cât timp alegi să nu pleci, e obligatoriu să te implici dacă vrei să-ți faci mediul din jur mai suportabil. Mușchiul civic în România mai are nevoie de vreo 50 de ani de democrație, dar sper că va continua să crească. Momentan accept că-n timpul vieții mele nu voi trăi în țara pe care mi-o doresc, dar asta nu mă împiedică să mă implic. Democrația înseamnă participare, dar noi trăim un simulacru de democrație chinuită de monștrii trecutului autoritar și ai prezentului cu potențial autoritar, deci nu mă mir că oamenii o percep ca libertatea de a se plânge stând cu mâna în dos, în loc de libertatea de a se implica.”

Maria spune și că ar fi plecat de mult din țară, dacă n-ar crede că poate influența universuri mici la firul ierbii. Dureri și griji poți avea oriunde, în timp ce infrastructura și civilizația pot îngreuna sau ușura lucrurile. 

Crede în bule de bine pe care le putem mări, dar și în soluții la problemele pe care le putem controla. „Sectorul civic din România are o rezistență fantastică în fața nesimțirii monolitului politic și a delăsării generale, iar asta mă alimentează. Când întâlnesc oameni care gândesc ca mine mă umplu de entuziasm și de perspectiva posibilităților. Fără entuziasm și credință ușor mistică că se poate, nu poți continua.”

„Aș vrea ca românii să nu mai stea așa mult pe internet”

Lucrurile despre care alege să vorbească în online sunt conectate de un fir roșu care are la bază curiozitatea și dorința de a despica firul în 14 pentru a ajunge la esență. „Uneori am impresia că rolul meu e să arăt oamenilor ce e acolo, dar e trecut cu vederea.”

Nu i-a fost teama că ar putea fi judecată pentru ce spune în online. „Mi-e mai teamă de algoritmii AI decât de judecata oamenilor. Oamenilor, de fapt, nu le pasă. Ei vor doar să iubească sau să arunce cu roșii în cineva. Eu sunt doar un proxy.” 

Consideră, însă, că responsabilitatea pe care o simte față de miile de oamenii care o urmăresc este inerentă: „Nu tot ce-mi trece prin cap o să aterizeze pe ecranele oamenilor. De filtrele propriei cenzuri trece cam 10-20%. Altfel ajungi doar să torni balast, să faci venting, să postezi vanity content. Pierdere de vreme și posibil dăunător pentru ceilalți.” 

Cu toate astea, nu se simte presată să posteze mereu. „Nu simt nicio presiune să generez content pentru a ține oamenii pe platformele unor multimiliardari care nu mă plătesc pentru munca mea. Sunt adult plătitor de taxe și prioritățile s-au schimbat. Simt, în schimb, presiunea celor 200 de giga de imagini adunați în ultimii 3 ani. Aș avea nevoie de vreun an să pun totul pe pauză, doar ca să postez tot ce-am adunat și aș vrea să zic și să arăt. E păcat de ele.”

Ce i-ar plăcea să vadă mai des la oamenii din jurul ei atunci când vine vorba despre implicare, comunitate și lucrurile care ne afectează tuturor viața? 

„Aș vrea ca oamenii care nu contribuie să nu se mai plângă și să-i scutească de critici pe cei care mișcă ceva. Aș vrea să nu mai fie folosit în exces și inadecvat cuvântul comunitate. Aș vrea ca oamenii să susțină sectorul civic sau să se bage în politică din motivele corecte. Aș vrea ca românii să nu mai stea așa mult pe internet. Orele alea le pot investi plantând o margaretă în fața blocului.”

Editor: Laura Popa