Poveștile de pe piele. Alex Gâlmeanu a fotografiat 16 tineri crescuți în sistemul de protecție, cărora tatuajele le țin loc de album de familie

Ana Tepșanu

Colaborator

Fotograful Alex Gâlmeanu a întâlnit 16 tineri care au crescut în sistemul de protecție și le-a transformat poveștile în portrete. Expoziția „Marked for More” pornește de la tatuajele lor, care sunt mijloace prin care și-au documentat viața, în lipsa albumelor de familie. 

Am stat de vorbă cu Alex Gâlmeanu despre experiența întâlnirii celor 16 tineri, modul în care fotografia poate deveni un mijloc de a le spune poveștile și importanța de a-i privi dincolo de trecutul lor. Am discutat și cu patru dintre tinerii fotografiați de Gâlmeanu despre semnificația tatuajelor pe care le poartă, despre oamenii și experiențele care i-au marcat, dar și despre provocările întâmpinate la ieșirea din sistemul de protecție.

„Am descoperit oameni cu povești de viață complexe”

PressOne: Proiectul „Marked for More” a fost expus pentru prima dată la New York. Ce a însemnat pentru tine să ai prima expoziție în acest oraș?

Alex Gâlmeanu: Proiectul a fost inițial realizat în mod special pentru publicul din Statele Unite, unde The Social Incubator s-a lansat recent. Cred că asta am avut cu toții în gând, să realizăm un proiect care să stea în picioare în fața unui public de acolo. 

Altfel, da, eu am câștigat, în proiectul acesta, cel puțin trei lucruri, toate la fel de importante. Primul este legat de experiența mea la ședința foto, o experiență din care am învățat foarte multe. Sigur că e o componentă personală și mai degrabă filosofică sau psihologică, dar eu, la ședința foto, am descoperit oameni cu povești de viață complexe, cu preocupări, aspirații și perspective diferite. Am avut ocazia să-i cunosc dincolo de experiențele dificile prin care au trecut. Știu că ceva s-a schimbat în mine, o schimbare în bine, după ce i-am întâlnit. 

Apoi există componenta socială. Mi-am dat seama că fotografiile pe care le fac eu pot fi un mijloc de sprijin și ajutor pentru cei aflați în situații similare. Cred că experiențele împărtășite pot fi utile pentru foarte mulți oameni, care vor găsi, sper, puncte de sprijin și de inspirație în aceste povești.

Nu în ultimul rând, proiectul mi-a dat ocazia să înregistrez și o premieră, și anume prima mea expoziție personală în New York, dar cred că asta este poate cel mai puțin important dintre cele trei lucruri, pentru că ține doar de mândria mea personală și de un reper în carieră.

Ce fel de public a venit să vadă expoziția de la New York?

Au fost oameni foarte diverși, de la cei din diaspora până la localnici. Am întâlnit o parte din comunitatea artiștilor români care trăiesc în SUA, oameni din mediul de business sau chiar și din zona politică, asta pe lângă publicul obișnuit. 

În general, oamenii au fost impresionați de poveștile celor fotografiați, iar asta contează cel mai mult. E important ca proiectul acesta chiar să ajute persoane reale aflate în dificultate. Bineînțeles că aici e un drum lung, iar tot greul cade pe The Social Incubator și pe capacitatea lor de a fi un mediator între cei ce vor să ajute și cei ce au nevoie de ajutor.

„Prin colaborare putem să rezolvăm foarte multe lucruri”

Ai întâlnit 16 tineri care nu au fotografii din copilărie, așa cum avem cei mai mulți dintre noi, imagini care să ne amintească de unde venim și de momentele prin care am trecut. Te-a făcut această întâlnire să privești diferit faptul că avem astfel de fotografii?

PODCAST. Era gata să renunțe la fotbal, apoi a debutat cu Mourinho | Geraldo Alves - Sub Radar

Geraldo Alves, fost fundaș la FCSB, Petrolul Ploiești și Astra Giurgiu, în prezent antrenor secund la Rapid București, vorbește despre experiențele sale din fotbalul românesc și lucrurile care nu se văd din tribune.

Cum aducem umbra peste locurile de joacă din orașe

Când oamenii se implică, lucrurile se schimbă: o comunitate din Iași și-a construit un loc de joacă exact așa cum își dorea, printr-un proces pe care îl poate reproduce acum orice în orice alt oraș din România.

A fost un aspect foarte interesant pe care l-am realizat atunci. Mulți dintre noi am crescut cu albume fotografice de familie, fie ele printate sau digitale. Pentru cei 16 oameni pe care i-am fotografiat, tatuajele pot îndeplini un rol asemănător, acela de a păstra vizibile fragmente din propria poveste. Sigur că tatuajele lor reprezintă diverse lucruri, poate o amintire plăcută, poate imaginea unor părinți, poate o experiență dureroasă pe care încearcă să o înțeleagă sau să o integreze în propria poveste, poate o speranță sau o dorință. 

Noi păstrăm adesea amintirile în albume foto de familie, dar unii dintre tinerii aceștia își poartă echivalentul albumului fotografic direct pe piele. 

Ce crezi că spune acest lucru despre nevoia noastră de a păstra urme ale propriei vieți?

Cred că poate fi o variantă de vindecare, cred că forma asta de tatuaj te poate ajuta să găsești un anumit echilibru. Te ajută atât să arăți celorlalți cine ești, cât și,  poate mai important de atât, să-ți reamintească ție că ești aici, acum, în viață, în ciuda tuturor greutăților. 

E bine, cred, să trăiești cu sentimentul că, indiferent de greutăți, ai reușit să mergi mai departe. Problemele sunt inevitabile, dar asta nu înseamnă că nu putem găsi moduri de a le înfrunta și, uneori, de a le depăși. 

Protagoniștii expoziției au crescut în sistemul de protecție a copilului și au ajuns la viața adultă fără sprijinul unei familii sau, în multe cazuri, fără o rețea de sprijin care să le ofere siguranță. 

Ai avut ocazia să petreci trei zile consecutive alături de ei, să le asculți poveștile și să-i cunoști. Ce ai descoperit în urma acestor întâlniri și ce crezi că este important să înțelegem despre acești tineri și despre mediul din care provin?

Toate experiențele astea m-au dus cu gândul la ideea de colaborare și anume că prin colaborare putem să rezolvăm foarte multe lucruri. Cred că asta este una dintre capacitățile care ne definesc ca specie, capacitatea de a colabora la o scară extrem de largă, inclusiv cu persoane pe care nu le cunoaștem sau nu le vom cunoaște vreodată. 

În cele trei zile am descoperit oameni cu povești și experiențe foarte diferite, dar și cât de important este să existe o comunitate în jurul lor. Cred că marea descoperire e ceva ce știam deja, anume că o comunitate care crește în jurul unei idei poate avea un impact real. 

„E importantă întâlnirea care dă naștere fotografiei”

Ce înseamnă un portret pentru tine? 

Un portret poate însemna foarte multe lucruri și poate fi definit în multe feluri. Dacă ar fi să observ ce îmi place la portretele pe care le îndrăgesc, de fiecare dată văd un element care se repetă, și anume autenticitatea. 

Niciodată nu e vorba doar despre încadratură, lumină, obiectiv bun sau cameră performantă, nici măcar de cât de artist e artistul fotograf, ci mereu descopăr același lucru, că ingredientul necesar și uneori suficient e autenticitatea. Sigur că aici intrăm într-o formă de filosofie fotografică și, dacă aș insista, aș umple foarte multe pagini pe tema autenticității în imagine, dacă ea există, ce înseamnă ea, când se obține. 

În fotografia de portret există întotdeauna o relație între cel care privește și cel privit. Cum ai construit relația cu acești tineri și cât de mult au participat ei la felul în care au fost reprezentați în fotografii?

Intenția mea a fost de realizare a unor portrete documentare. Nu știu cât de corect este termenul, dar mi-am dorit ca fotografiile să nu fie doar niște imagini, ci mai degrabă dovada unor întâlniri. Scopul e întâlnirea, iar portretul e documentul care dovedește că întâlnirea a avut loc. E ca un reportaj materializat într-un portret, e ca o metainformație în care realizăm portrete despre faptul că ne-am întâlnit să realizăm portrete. 

Cred că am avut și o formă de improvizație, în sensul că nu am pornit neapărat cu planuri, cu briefuri și cu schițe prea exacte. Am lăsat pur și simplu ca întâlnirile să crească, momentele să vină de la sine, sclipirea să apară. 

Tinerii aceștia, sper eu, au participat mult la modul în care au fost reprezentați în fotografii. Cred și sper că au participat mult mai mult decât mine, eu așa am și vrut să fie: portrete construite în colaborare cu ei, în cadrul unor întâlniri cu sens. Eu am deschis studioul, am aprins lumina, am fixat cadrul și apoi am lăsat viața să-și urmeze cursul. Sau cel puțin cu gândul ăsta am plecat la lucru.

„Imaginile - uși deschise către sufletul și intimitatea celor pozați”

Cătălin „Panda” are tatuat pe braț un urs panda prins de un aparat foto, care pentru el semnifică atât porecla primită în copilărie, cât și pasiunea pe care și-a descoperit-o ulterior. Foto: Alex Gâlmeanu

Dintre toate întâlnirile și poveștile din acest proiect, a existat vreuna care te-a impresionat în mod special? 

Sunt foarte multe povești care m-au impresionat, practic toate, dar una mi-a rămas în minte pentru că e legată de fotografie.

Unul dintre tinerii pe care i-am fotografiat e și el, ca și mine, îndrăgostit de fotografie, în sensul că o practică și o îndrăgește. El, ca o formă extraordinară de altruism, și-a dedicat desenul tatuajului acestei meserii și nu pentru el, ci pentru ceilalți, pentru cei pe care i-a fotografiat și îi va fotografia. Tatuajul lui, un urs panda fotograf, devine vizibil doar pentru ceilalți, doar într-o poziție specifică a brațului, atunci când el îi fotografiază. Cu alte cuvinte, tatuajul e un mijloc de a face fotografii mai bune, de a-i destinde pe cei din fața aparatului de fotografiat, de a crea punți de comunicare. E un exemplu interesant pentru mine, mai ales din prisma fotografului care e mereu interesat să ofere celor fotografiați experiențe frumoase.

În această expoziție, publicul întâlnește mai întâi fotografia, iar apoi, prin intermediul textului, descoperă povestea din spatele ei. Privind imaginile în ansamblu, fără să cunoaștem încă poveștile individuale, ce idee crezi că transmit?

Cred că imaginile în ansamblu chiar asta trebuie să facă, să funcționeze ca o invitație pentru a afla mai mult despre acești oameni. De la început am vrut ca imaginile să fie însoțite de text și de poveștile în sine. Cred că așa le-am construit, ca niște uși deschise către sufletul și intimitatea celor pozați. 

Poveștile lor trebuie descoperite și doar când se întâmplă asta, expoziția poate fi considerată un succes.

Trăim într-o perioadă în care suntem permanent înconjurați de imagini și avem acces, online, la nenumărate fotografii și povești. Cum vezi rolul unei expoziții de fotografie în acest context? 

Cred că fotografiile sunt doar vârful icebergului, iar asta se întâmplă în mod special la această expoziție foto. Nici măcar nu cred că este întru totul corect să numim acest eveniment o expoziție foto, pentru că de data asta nu este deloc vorba despre fotograf și fotografiile lui, ele sunt cel mult un mijloc către altceva, un motiv de întâlnire, de gând, de reflecție personală, de colaborare, de descoperire. 

Dacă o să vezi imaginile, o să observi rapid că ele sunt în aparență simple din punctul de vedere al tehnicii fotografice, iar asta a fost intenția. Atunci când privești aceste fotografii nu ar trebui să vorbești despre lumină, despre obiective și despre orice altceva ce ține de foto, nici măcar despre cât de bun a fost fotograful, ci doar despre oameni și poveștile lor. 

Așadar, fotografia e doar un mijloc în această expoziție, e o unealtă, una, sper eu, foarte potrivită pentru introspecția asta în viața unor oameni care au atât de multe de spus și de oferit.

„Am cunoscut oameni cu experiențe de viață dificile”

Unul dintre obiectivele expoziției este și schimbarea felului în care îi privim pe tinerii care au crescut în sistemul de protecție. Tu ce crezi că ar trebui să vedem diferit atunci când întâlnim un astfel de tânăr? Ce ți-ai dori să înțeleagă oamenii despre el, dincolo de trecutul său?

Îți pot spune ce am descoperit eu. Am cunoscut oameni cu experiențe de viață dificile, dar și cu preocupări și aspirații proprii, de la care am avut multe de învățat. Nici nu știu dacă e vorba de a-i vedea diferit, ci mai degrabă de a înțelege că împrejurările în care au crescut nu îi definesc. 

Tinerii din sistemul de protecție au adesea mai puține oportunități de a se dezvolta și de a-și valorifica potențialul, dar au aceleași nevoi și aspirații ca oricare dintre noi. Pentru mulți dintre noi, familia reprezintă un punct de plecare avantajos, o sursă de stabilitate, sprijin și oportunități. În cazul acestor tineri, o parte dintre rolurile familiei sunt preluate de sistemul de protecție socială, care ar trebui să le ofere condiții similare. Cred că aici intervine și rolul unei asociații: să contribuie la crearea unor oportunități reale, astfel încât parcursul acestor tineri să nu fie limitat de împrejurările în care au crescut.

Pe de altă parte, crezi că genul ăsta de expoziție ne poate face pe noi, ca privitori, mai empatici, mai conștienți de oamenii diferiți din jurul nostru?

Sper să se întâmple asta, cred că face parte din mesajul general al oricărei expoziții de portret, mai ales dacă are și o componentă socială. Cred că mesajul e dublu aici, atât de conștientizare, cât și de implicare. E o latură emoțională, dar și una practică, relațională.

Ne fotografiem tot timpul, ne place să avem imagini cu noi, cu oamenii dragi, cu momentele importante sau pur și simplu cu viața de zi cu zi. De ce crezi că simțim nevoia să facem asta? Ce rol au fotografiile în modul în care ne păstrăm amintirile și ne construim povestea propriei vieți?

Fotografia are foarte multe roluri în societate, poate fi artă, poate fi știre, poate fi document, memorie personală, dar cred că, înainte de toate, fotografia e o formă de limbaj universal. 

E interesant că o fotografie, poate cu excepția unor situații culturale foarte particulare, este ușor de înțeles din România până în Japonia. Imaginea fotografică poate traversa o multiculturalitate enormă, poate mult mai mare decât orice alt tip de limbaj cunoscut. 

Cred că, natural vorbind, a existat această dorință a oamenilor de a nu fi uitați, de a lăsa o urmă prin viață, de a fi rememorați și de a „exista”  cumva și pentru generațiile viitoare. De asemenea, e și o chestiune de memorie și document, poate chiar și o formă de jurnal. E mult mai ușor și, în esență, mult mai exact să îți „scrii” jurnalul în fotografii.

Ana, Cătălin, Iulian și Violeta sunt patru dintre cei 16 tineri fotografiați în cadrul proiectului. Ei au povestit ce înseamnă tatuajele pe care le poartă, ce oameni sau experiențe le-au marcat parcursul și cum au trăit trecerea de la sistemul de protecție la viața independentă.

Ana și pisoiul care a învățat-o despre iubire

Ana și conturul lui Tommy, pisoiul ei. Foto: Alex Gâlmeanu

Ana, 32 de ani, are tatuată pe mână o linie subțire care urmărește silueta pisoiului ei, Tommy. I-a ieșit în cale abandonat, mic, plin de purici, și a rămas alături de ea de-a lungul unei pandemii, a unei despărțiri și a primilor ani în care Ana a locuit singură. 

„Tommy m-a învățat că am capacitatea să iubesc, pentru că, da, am avut acest dubiu, eu crescând fără o referință despre cum arată și se simte iubirea. M-a învățat că iubirea este foarte aproape de noi, în multe forme, și că doar trebuie să ne dăm voie să o simțim și să o acceptăm atunci când ne este oferită”, spune ea. 

Portretul realizat de Alex îi aduce aminte „că putem fi iubiți pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce facem.” 

Care au fost cele mai grele lucruri înfruntate odată ieșită din sistem? 

„Provocările pe care le-am avut atunci când am ieșit din sistem au fost legate de gestionarea resurselor financiare, noi până atunci nu plăteam nimic, nici chirie, utilități,  astfel încât să poți să trăiești de la o lună la alta. Și partea de singurătate. Până la momentul ieșirii din sistem, am stat înconjurată de alți oameni, la centru eram câte 5-6 în cameră, la apartamentul social, 4. Nu stătusem singură până atunci și a fost dificil de gestionat singurătatea, care nu mai era doar emoțională, ci și fizică”.  

Ana e de părere că educația și schimbarea mentalității ar putea ajuta la o tranziție mai ușoară după părăsirea sistemului de protecție.

„Expunerea la cum arată viața reală, ce înseamnă să mergi la un job, să plătești facturi, să gestionezi salariul. Dar ca această educație să se așeze în viața unui tânăr, partea emoțională, respectiv terapia, ar trebui să fie prioritară. Un tânăr care se înțelege pe sine, care înțelege că nu a ajuns în sistem pentru că el a făcut ceva greșit, are șanse mult mai mari să devină un adult independent și responsabil.”

Cătălin și ursul panda

Cătălin „Panda”, 33 de ani, are tatuat pe braț un urs panda prins de un aparat foto, care pentru el semnifică atât porecla primită în copilărie, cât și pasiunea pe care și-a descoperit-o ulterior.Întâlnirea dintre copilul care a fost și omul care este astăzi înseamnă pentru el faptul că a realizat ceva. „Că am ajuns suficient de bine încât să-mi permit să am o pasiune, să-mi iau timp să fiu creativ. Să mă bucur de o viață normală, în general.” 

Portretul pe care i l-a făcut Alex Gâlmeanu reprezintă pentru el „o realizare personală și un simbol al încrederii mele în mine. În general, sunt cel care fotografiază, nu cel care pozează.” 

Cătălin a intrat în sistem la 12 ani și o nouă etichetă s-a lipit de viața lui. 

„Atunci când am intrat în sistem, cele mai mari obstacole au fost integrarea în noul colectiv, înțelegerea situației în care mă aflam și înțelegerea stigmei care a apărut ulterior, cea de căminist.” 

Iulian, chitara și lecția prieteniei

Simbolul prieteniei pentru Iulian este o chitară cu șapte taste. Foto: Alex Gâlmeanu

Iulian, 27 de ani, are tatuată pe interiorul brațului o chitară cu șapte taste, fiecare tastă având o semnificație aparte pentru el: cei șapte ani de când cântă și șapte prieteni pe care îi poartă cu el în interiorul desenului. 

Născut prematur într-o familie cu paisprezece copii, Iulian a intrat în sistemul de protecție împreună cu fratele său geamăn. 

„Muzica mi-a oferit libertate și reprezintă un mod de a mă exprima liber. Cei șapte prieteni mi-au oferit sprijin, încredere și sentimentul că nu sunt singur”, povestește tânărul. 

Portretul pe care i l-a făcut Alex simbolizează pentru el prietenia. „Îmi amintește de întâlnirea aceasta și de faptul că el a văzut ceva în noi.”  

În ciuda faptului că Iulian a muncit încă de mic, viața independentă de după ieșirea din sistem tot l-a luat pe nepregătite.

„Când am ieșit din sistem nu m-am simțit pe deplin pregătit, mi-au lipsit îndrumarea și susținerea. Cred că tinerii au nevoie de sprijin pentru integrarea în societate.”

Violeta și cifrele pentru totdeauna

Tatuajul Violetei este un simbol pentru prieteniile construite de-a lungul timpul. Foto: Alex Gâlmeanu

Violeta, 33 de ani, are tatuate pe braț cifrele 224, adică azi, mâine, pentru totdeauna (2day, 2morrow, 4ever, n.r.). Tatuajul e și o promisiune între ea și prietenii din copilărie. 

Tânăra a crescut în sistemul de protecție încă de la naștere, după regulile altora, fără intimitate, așa că desenul a devenit alegerea ei. „Pe doi dintre noi (prieteni, n.r.) ne-au unit aceleași lipsuri de afecțiune părintească, de încurajare. Așa că ne-am fost alături unul altuia și ne-am încurajat reciproc. Pe cea de-a treia prietenă am cunoscut-o mai târziu, când urma să părăsesc centrul, într-un moment de cotitură pentru mine. Și de atunci îmi este aproape. Prietenia îmi oferă siguranța emoțională care mi-a lipsit, să știu că sunt oameni pe care mă pot baza oricând.” 

Legat de portretul pe care i l-a făcut Alex în cadrul expoziției, Violeta spune că „a captat curajul, sinceritatea, bucuria. Asta mi-a inspirat când l-am privit.” 

Ce ar trebui să se îmbunătățească atunci când vine vorba de pregătirea tinerilor pentru o viață independentă? 

„Pregătirea pentru ce e afară, să înțelegi ce înseamnă un job, ce atitudine așteaptă un angajator de la tine, dar și lucruri practice, gătitul, gestionarea banilor. Eu am făcut un curs de educație financiară prin Social Incubator și am învățat unele lucruri. E important și sprijinul emoțional și educațional. La primul meu interviu pentru un job, cineva din asociație a mers cu mine și m-a așteptat. A contat mult lucrul ăsta pentru mine.”

___

Expoziția „Marked for More” poate fi văzută în mod gratuit, în perioada 13-15 noiembrie, la HALO Events Center din incinta Romexpo.