
19/11/2026
Un program românesc pune relația părinte-adolescent în centrul prevenirii consumului de droguri: „Trebuie să avem habar despre lucrurile care fac parte din viața lor”
„Prevenția începe în relație”, campania de conștientizare dezvoltată de Asociația Zi de BINE cu sprijinul OMS România și al Ministerului Sănătății, la inițiativa Administrației Prezidențiale, prin programul „România în lumină”, mută prevenția de la frică la încredere, de la „nu face asta” la „hai să vorbim despre ce ți se întâmplă”.
Campania pune accent pe relațiile dintre adolescenți și adulții semnificativi din viața lor ca factor de protecție în fața comportamentelor de risc, iar una dintre componentele ei esențiale este un program de prevenție de grup dedicat părinților de adolescenți. Un părinte are nevoie, la rândul lui, de sprijin și instrumente pentru a putea rămâne conectat cu copilul său, așa că programul lucrează pe comunicare, limite, reglare emoțională și intervenție timpurie.
Relația are nevoie și de limite
Potrivit lui Eugen Hriscu, medic psihiatru, psihoterapeut și specialist în prevenirea și tratamentul dependențelor, acreditat de Ministerul Sănătății în domeniul adicțiilor, și coordonator științific al programelor Zi de BINE pe această zonă, „Prevenția începe în relație” este un program de prevenție primară a consumului de droguri și de alte substanțe în rândul adolescenților care pornește de la o idee solid susținută de studii: îmbunătățind relația pe care adolescentul o are cu părinții săi, crești calitatea vieții adolescentului și a familiei sale și, implicit, scazi riscul unor comportamente negative, inclusiv consumul de droguri.
Hriscu spune că atât studiile internaționale, cât și cercetările făcute înainte de construirea programului confirmă această ipoteză. „Adolescenții de 15, 16 și 17 ani care spuneau că se simt înțeleși de familia lor și că le face plăcere să petreacă timp cu membri ai familiei aveau un risc mai mic de consum de alcool, tutun și droguri, dar și de implicare în jocuri de noroc.”
În același timp, adaugă el, nu doar calitatea bună a relației cu familia are un efect protectiv, ci și existența unor reguli, a unei structuri și a unor limite. „Adolescenții care spuneau că au o oră de venit acasă, că părinții știu cu cine își petrec timpul și unde își petrec timpul aveau, de asemenea, un risc mai mic de a iniția consumul de droguri.”
Diana Stănculeanu, psihoterapeut, educator parental și unul dintre specialiștii formatori ai programului, care a dezvoltat componentele legate de relația dintre părinte și adolescent și de stabilirea limitelor, vorbește despre „Semafor”, un exercițiu de cartografiere a regulilor familiei pe trei niveluri, un instrument de conștientizare, nu de judecare.
„Dacă adolescența copiilor noștri ar fi un drum, nu ar fi un drum județean, ci o autostradă cu zece benzi, pe care avem nevoie de reguli predictibile, logice, coerente: roșu – Stop!, galben – Pregătește-te!, verde – Pornește! Roșul este limita non-negociabilă și acoperă comportamentele care pun în pericol viața, sănătatea sau integritatea”, explică ea.
Criteriile care ne ajută să decidem ce ajunge aici sunt clare, continuă ea: sănătatea și siguranța, nu puterea sau preferința părintelui. Argumentul „pentru că așa spun eu” nu îl ajută pe copil să rămână în siguranță.
„Când le propun părinților exercițiul, lista roșie se umple în câteva minute: droguri, alcool, nopți pierdute, minciuni, note mici, social media, prietenii nepotrivite. O listă roșie lungă vorbește despre frică, control și putere; una scurtă și bine argumentată, despre o responsabilitate vigilentă. Odată ieșiți pe ușa casei, nu mai controlăm nimic din ce fac copiii noștri; putem doar spera că i-am echipat pentru decizii responsabile. O întrebare utilă cu care părinții rămân: cât din lista roșie a familiei noastre vine din sănătatea copilului și cât din anxietatea mea de părinte?
Galbenul este zona negocierii active, «DA, în anumite condiții», «DA, de îndată ce»; este spațiul în care se construiește rutina de zi cu zi: ora de venire acasă, timpul de ecran, banii de buzunar, ieșirile sociale, studiul, responsabilitățile domestice etc. Este culoarea cea mai grea, care ne scoate de pe pilot automat și ne obligă să ne întrebăm constant: ce vreau să învețe din această limită? Dar este și culoarea în care creștem împreună.
Avem nevoie de ajutorul tău. Dacă aceste articole te ajută, cu o sumă mică pe lună ne poți ajuta și tu pe noi, mai mult decât crezi. Poți face diferența chiar acum cu un singur click! Îți mulțumim!
Verdele este DA-ul necondiționat, fără negociere și fără argumentare: hobby-uri, sport, muzică, stilul vestimentar, timpul neplanificat în care «facem nimic». În foarte multe familii lista verde se naște greu sau este complet goală, semnal că adolescentul nu are niciun spațiu real în care să-și exerseze autonomia. Iar de existența listei verzi depinde, adesea, disponibilitatea lui de a colabora la galben și de a internaliza frânele de la roșu.”
Apropiere și structură
Programul, explică Hriscu, a fost construit pe două direcții principale. Prima vizează îmbunătățirea relației cu adolescentul și creșterea nivelului de apropiere dintre părinte și copil. „Este o apropiere care trebuie să țină cont de specificul acestei vârste. Nu mai vorbim despre o relație de tip părinte–copil, ci despre relația dintre un părinte și un adolescent care se apropie treptat de statutul de tânăr adult.”
A doua direcție privește structura și limitele: „Părintele trebuie să recunoască faptul că adolescentul, chiar dacă are nevoie de tot mai multă autonomie, are în continuare nevoie de structură, reguli și siguranță. Programul îl ajută pe părinte să-și asume această responsabilitate și să învețe cum să stabilească limite într-un mod sănătos, coerent și non-agresiv.”
Un alt factor de protecție, spune Hriscu, este o viziune clară a adolescentului asupra propriului viitor, motiv pentru care programul le oferă părinților o modalitate structurată de a iniția și de a purta conversații despre viitor. „Un adolescent care știe, măcar într-o anumită măsură, ce se va întâmpla cu viața lui peste un an, peste doi sau peste trei, care are niște obiective și o direcție, are o ancoră în viitor. Iar această ancoră îl poate ajuta să iasă sau să se țină departe de situații care pot duce către consumul de droguri și către alte comportamente de risc.”
Ocna Șugatag într-o serie de portrete de neuitat
Înainte de a ateriza la Ocna Șugatag, m-am pus pe documentat, imaginându-mă pierdut în vechi galerii sub pământ, inspirând adânc aerul înecăcios și lingând pereții ca să mă conving că sunt din sare adevărată, așa cum am făcut pe vremuri tot la Salina Turda, înainte de a fi restaurată, luminată și pusă în valoare.
Poveștile de pe piele. Alex Gâlmeanu a fotografiat 16 tineri crescuți în sistemul de protecție, cărora tatuajele le țin loc de album de familie
Fotograful Alex Gâlmeanu a întâlnit 16 tineri români care au crescut în sistemul de protecție și le-a transformat poveștile în portrete. Expoziția „Marked for More” pornește de la tatuajele lor, care sunt mijloace prin care și-au documentat viața, în lipsa albumelor de familie.
Programul vorbește deschis și despre elefantul din cameră: drogurile, dependența și parcursul de la o primă experiență la fenomene mai grave. „Cred că, în 2026, este inacceptabil ca un adult să-și mai facă un titlu de glorie din faptul că nu știe nimic despre droguri pentru că el nu a consumat. Este o realitate în care trăim și, mai ales, este o realitate în care trăiesc copiii și adolescenții noștri. Trebuie să avem habar despre lucrurile care fac parte din viața lor: despre droguri, despre lumile virtuale în care își petrec timpul, despre specificul relațiilor lor, despre toate aceste realități pe care, până la urmă, noi, adulții, le-am creat și care au devenit parte din viața lor”, spune Hriscu.
Programul este dezvoltat de specialiști români și construit pe baza practicilor și studiilor internaționale din domeniul prevenției, adolescenței și familiei, spune Hriscu. Mai multe detalii, pe https://adictiiadolescenti.zidebine.ro/retea/
Părinții au și ei nevoie să fie ascultați
Pentru ca un părinte să poată rămâne o resursă pentru copilul său, are nevoie de un spațiu în care să poată vorbi despre propriile dificultăți. Monica Dan, psiholog și psihoterapeut la ARAS și coautoare a manualului „Prevenția începe în relație”, în care a abordat ce este de făcut atunci când o familie se confruntă deja cu consumul de droguri, crede că părinții au nevoie să poată spune „Nu știu ce să fac”, „Mi-e teamă”, „Am greșit” sau „Nu mai înțeleg ce se întâmplă cu copilul meu”, fără să fie judecați.
Într-un astfel de spațiu, experiența celorlalți părinți poate deveni ea însăși o resursă: „Uneori, când vezi un alt părinte trecând printr-o situație asemănătoare, îți dai seama că nu ești singur și că dificultatea pe care o întâmpini nu înseamnă că nu ești un părinte bun”.
Dar sprijinul pentru părinte nu înseamnă doar un loc în care să vorbească. Înseamnă și să-l ajute să înțeleagă ce se întâmplă cu el în relația cu adolescentul și cum propriile emoții pot influența felul în care răspunde. Mirela Oprea, psiholog și psihoterapeut, doctor în dezvoltare internațională la Universitatea din Bologna și coautoare a aceluiași manual, în care a scris capitolul despre ancorarea tânărului în viitor, explică că, atunci când părintele are un spațiu în care să aibă grijă de propria sănătate emoțională, poate începe să recunoască și să schimbe mecanismele care se manifestă prin rigiditate sau dificultăți în relația cu copilul. „Părintele poate să dobândească noi abilități relaționale, o înțelegere mai profundă a minții proprii și a adolescentului, iar asta să ducă la o comunicare mai bună și o înțelegere mai profundă între cei doi, la mai mult respect și la mai multă armonie în familie”, spune ea.
„Conectarea nu înseamnă să renunțăm la limite”
În plan practic, atunci când părintele devine mai conectat și mai puțin reactiv, se creează un spațiu de dialog între el și copil, spune Dan. Ea crede că este foarte important ca părintele să învețe să nu reacționeze imediat din furie, supărare sau frică, nu pentru că nu are voie să simtă aceste emoții, ci ca să nu le lase să-i conducă relația. „Conectarea nu înseamnă să renunțăm la limite. Dimpotrivă. Putem avea limite foarte clare și, în același timp, să rămânem conectați cu copilul”, adaugă ea.
Diana Stănculeanu propune „conectarea înainte de corectare”, o strategie dictată de felul în care funcționează creierul adolescentului în condiții de stres. „Un copil care se simte criticat, judecat sau neînțeles intră în apărare și devine impermeabil la orice argument, oricât de bine formulat, de just sau de util ar fi el. Unul care se simte întâi văzut și în siguranță relațională rămâne deschis. Ordinea nu este opțională: întâi emoția, abia apoi logica și corectarea”, explică ea.
Ea dă un exemplu banal: adolescentul ajunge acasă la 23:30 în loc de 22:00, fără să anunțe. Reflexul părintelui, continuă, este să corecteze imediat, să-l întrebe unde a fost sau de ce nu a sunat. Înainte de asta, recomandă ea, ar fi utili trei pași: părintele să-și regleze propriile emoții, să rămână curios și să asculte ce are de spus tânărul, apoi să-i valideze emoția din spatele comportamentului. „Abia după ce adolescentul s-a simțit auzit, vine corectarea, din grijă, nu din putere: «Mă îngrijorează pentru că nu știam dacă ești în siguranță și aș vrea să stabilim împreună cum facem data viitoare». Validăm emoția, nu comportamentul: «înțeleg că ai fost furios» nu înseamnă «ai dreptate să te comporți așa». Înainte de explicație, ascult; înainte de a corecta, mă conectez.”
Mirela Oprea observă că îi cicălim pe adolescenți, și pe cei din jur în general, pentru că ne pasă de ei, pentru că le vrem bine. „Percepem niște pericole pe care avem senzația că ei nu le percep, așa că trebuie să îi avertizăm noi, ca nu cumva să li se întâmple ceva rău. În egală măsură, apare critica, tot cam din aceleași motive. E important să vedem ce din noi, ca adulți, generează aceste două comportamente. De ce ne temem în ceea ce îi privește pe adolescenții noștri? Sunt aceste temeri justificate sau sunt mai degrabă o expresie a anxietății noastre, pe care nu ne-am luat timp să o domolim, poate cu ajutorul unui proces psihoterapeutic? Am cicăli sau critica la fel o altă persoană adultă? Dacă nu, atunci oare de ce ne permitem asta în relația cu copilul / adolescentul?”
Ce îl face pe adolescent să se închidă?
Diana Stănculeanu subliniază că defensivitatea adolescentului este rareori rea-voință sau lipsă de respect, ci un răspuns automat de protecție în fața percepției de atac, judecată sau control, un răspuns la care copilul nu are acces conștient în momentul în care apare.
„Declanșatorii sunt surprinzător de puțini și de previzibili: critica la persoană – «ești iresponsabil, ești egoist» – în loc de descrierea comportamentului; tonul agitat sau ridicat; faimosul «dar» după validare, «înțeleg că ești supărat, DAR tu greșești», care anulează într-o secundă tot ce a fost înainte; interdicțiile fără argumente, «nu ai voie și gata»; atacul la prieteni, care sunt, la această vârstă, o parte din identitatea lui; comparațiile cu alți copii, cu frații, cu noi la vârsta lui. Și, dincolo de toate acestea, controlul psihologic – inducerea vinovăției, retragerea afecțiunii, iubirea condiționată de supunere – cel mai puternic predictor al defensivității cronice și al deconectării.”
Vestea bună, adaugă ea, este că acestea nu sunt greșeli morale, ci erori de comunicare, cu efecte predictibile și, mai ales, evitabile. „Fiecare declanșator are alternativa lui: vorbesc despre comportament, nu despre persoană; am grijă întâi de emoțiile mele, iar conversația poate aștepta 24 de ore; înlocuiesc «dar» cu «și» – «înțeleg că… Și aș vrea să vorbim și despre…»; aduc argumente din sănătate și siguranță, nu din putere; în loc să atac prietenul, devin curioasă – «spune-mi mai mult despre acest prieten»; atunci când am o conversație cu copilul meu, mă refer exclusiv la el, la evoluția lui, la potențialul lui. Este important momentul în care părintele își recunoaște propriul declanșator și alege, conștient, alternativa. Nu vom reuși de fiecare dată, dar dacă se întâmplă suficient de des, copilul capătă încredere că puntea de comunicare cu părintele său este cu adevărat una solidă, de încredere.”
Mai întâi relația, apoi intervenția. Curiozitatea părintelui, un element-cheie în relația cu copilul
Potrivit lui Eugen Hriscu, România nu are, în general, prea multă experiență cu prevenția în sănătate. „Sistemul medical românesc are în centrul său spitalul, nu cabinetul, și de aceea medicina românească este o medicină a bolii, nu a sănătății. Pentru foarte multă lume, inclusiv pentru mulți medici, prevenția înseamnă ceva derizoriu – un poster pe care scrie «Bea apă» sau «Nu mânca prea multă sare», un anunț la televizor ori o reclamă în care cineva este speriat că, dacă nu respectă o anumită regulă, va face un accident și va muri.”
În cazul drogurilor, continuă el, faptul că vorbim despre un subiect relativ nou în spațiul public românesc a făcut ca prevenția să fie înțeleasă și mai mult ca o formă de propagandă sau de speriat copiii. „Prevenția este însă o știință. Este o știință aflată la intersecția a trei mari domenii – medicină, psihologie și sociologie. Este o știință a omului și, în cazul nostru, o știință a adolescentului și a particularităților acestei vârste. Este important să intervenim înainte de apariția problemelor legate de droguri pentru că, la această vârstă, chiar și un contact timpuriu cu o substanță poate să deraieze parcursul sănătos al dezvoltării unui adolescent.”
În același timp, Hriscu observă că adolescența este adesea momentul în care probleme vechi, rămase nerezolvate, încep să se manifeste mult mai zgomotos. „Relația părinte–copil este un element fundamental și cred că trebuie să ne gândim la această relație încă de la nașterea copilului. [...] Mesajul meu este că nu ar trebui să ajungem în adolescență și abia atunci să ne întrebăm ce fel de relație vrem să avem cu copilul nostru. Relația se construiește încă din prima zi în care copilul se naște și continuă să se construiască, puțin câte puțin, în fiecare etapă a dezvoltării lui.”
Odată ce apar problemele legate de consumul de droguri, spune Hriscu, adolescentul poate ajunge să aibă nevoie de tratament, iar efectele consumului pot include probleme de sănătate mintală, dificultăți școlare, retragere socială, violență sau alte comportamente de risc. În cabinet, continuă el, ajung uneori adolescenți cu un consum deja îndelungat, care le-a afectat comportamentul, parcursul școlar și relațiile, iar în acest punct schimbarea devine mult mai dificilă.
Tocmai de aceea, programul „Prevenția începe în relație” poate interveni mai devreme, atât prin prevenție primară, pentru părinții care vor să prevină apariția problemelor legate de consum, cât și prin prevenție secundară, pentru părinții care observă primele semne ale unei probleme și vor să schimbe parcursul înainte ca aceasta să se agraveze.
Cât despre felul în care un părinte poate să rămână conectat la adolescent atunci când acesta începe să se îndepărteze și să ceară tot mai multă autonomie, Mirela Oprea crede că secretul stă în curiozitate. „Să pună întrebări, să încerce să citească și să se informeze pe cont propriu (dacă adolescentul nu vrea să răspundă la întrebări), să vorbească cu alți adolescenți, pentru ca apoi să poată să aibă conversații informate și pertinente cu propriul adolescent. Ideal ar fi ca părintele să rămână aproape, chiar dacă nu înțelege tot și chiar dacă nu e de acord cu tot. Dacă părintele detectează un pericol, să reziste instinctului de a se opune și denigra acea direcție imediat și mai degrabă să acționeze în așa fel încât acele pericole să fie văzute și percepute și de adolescentul însuși.”
Diana Stănculeanu vorbește și despre un plan de siguranță, care nu este o listă de interdicții, ci o conversație preventivă, purtată, ideal, în condiții de pace, și un proces viu al familiei care se actualizează pe măsură ce copilul crește.
„El conține: dezaprobarea sănătoasă a consumului – fermă și calmă, ancorată în știință și sănătate, nu în rușine sau putere, repetată constant și fără condiționarea iubirii de comportament, unul dintre cei mai puternici factori de protecție documentați, chiar și atunci când în grupul copilului se consumă; informații concrete despre riscuri, fără dramatizare; strategii de refuz exersate împreună; regula telefonului, stabilită împreună, pentru când este plecat de acasă; monitorizarea sănătoasă – știu unde este și cu cine, cunosc prietenii și părinții lor, avem check-in-uri regulate, fără să-i accesez telefonul pe ascuns; semnele mele de alarmă și profesionistul la care aș apela, notate înainte de a avea nevoie de ele.
Și, poate cel mai important, Planul B: «dacă ești vreodată într-o situație grea, sună-mă înainte de orice altceva; vin să te iau, nu te judec, siguranța ta este mai importantă decât orice; vorbim după ce ne liniștim». Ușa pe care alegem să o lăsăm deschisă în dinamica părinte–copil îi oferă acestuia din urmă siguranță în momentele cu adevărat critice.”
Prevenția începe și cu sprijinul pentru părinte
Atunci când părinții au un spațiu de sprijin, cum este acest program național, Monica Dan crede că se poate risipi o parte din sentimentul de neputință și, poate, de vinovăție. „În loc să se întrebe permanent «Unde am greșit?», părintele poate începe să se întrebe «Ce pot face de aici înainte?». Și cred că acesta este un pas foarte important. Pentru că atunci când nu mai suntem copleșiți de frica de a fi judecați, putem deveni mai curioși și mai disponibili pentru copilul nostru. Un grup de părinți poate fi, în acest sens, un loc în care învățăm unii de la alții și în care ne putem vedea mai clar propriile reacții”, spune ea.
Pentru ea, un astfel de grup nu este pentru părinții care au „copii cu probleme”, ci un spațiu în care părinții pot învăța să fie mai buni în relația cu copiii lor, înainte ca dificultățile să devină crize. „Până la urmă, cred că aceasta este responsabilitatea noastră ca părinți: să ne facem pe noi înșine mai capabili pentru a putea fi alături de copilul nostru, iar pentru asta avem nevoie de resurse, de sprijin și de comunitate. Nu trebuie să aștepți să apară probleme ca să începi să fii atent la relația cu adolescentul tău. [...] Uneori, cel mai bun moment în care putem avea grijă de relația cu copilul nostru este înainte să apară o criză.”
Un adolescent cu o direcție are și o ancoră în viitor
Hriscu spune că structura programului dezvoltat de Asociația Zi de BINE nu se axează doar pe consumul de droguri, deoarece prevenția, mai ales atunci când implică familia, înseamnă în primul rând o îmbunătățire a calității relației dintre adolescent și mediul său de viață. „Atunci când este eficientă, această îmbunătățire duce, de fapt, la o creștere globală a calității vieții adolescentului și a părinților săi. Prevenția nu înseamnă doar că adolescentul nu consumă droguri. Înseamnă că adolescentul se dezvoltă, înflorește, își descoperă abilitățile, își dezvoltă capacitatea de a se cunoaște pe sine, de a construi relații, de a se orienta către lucruri valoroase pentru el și de a susține un efort pe termen lung. Înseamnă să înțeleagă că lucrurile cu adevărat valoroase nu sunt gratuite, nici nu se obțin rapid și că, de multe ori, este nevoie de efort pentru a le obține. Și înseamnă, în același timp, încurajarea cooperării dintre adolescent și părinte.
Toate aceste lucruri scad riscul consumului de droguri și, implicit, riscul apariției unor probleme legate de aceste substanțe. [...] Chiar dacă adolescentul nu consumă și aparent «totul este în regulă», prevenția are în continuare sens. Pentru că prevenția face bine întregii familii, iar acest bine nu se rezumă doar la reducerea riscului consumului de droguri.”
Dacă ar fi ca părinții să facă de mâine un lucru diferit în relația cu adolescentul lor, Mirela Oprea i-ar încuraja spre ceva simplu și practic: să-l întrebe care este visul lui pentru viitor. Ea sugerează ca adulții să conecteze visul copilului cu celelalte activități ale sale, inclusiv cu activitatea școlară: „Iată cum se leagă matematica sau chimia de visul tău.”
Oprea îi sfătuiește pe părinți să-l ajute pe copil să exploreze în direcția a ceea ce spune că își dorește. „Dacă nu au existat astfel de conversații în familie, această întrebare poate să pară ciudată. Caz în care părintele poate începe prin a-și împărtăși propriile visuri de când era adolescent sau propriile visuri din prezent. Poate că ar fi posibil ca această conversație să pornească de la un film văzut împreună. Atenție! E important să nu transformăm conversația asta într-un interogatoriu sau într-o oportunitate de a-i da sfaturi. În niciun caz, nu invalidăm visul copilului spunând lucruri de gen: «Cai verzi pe pereți! Vise, taică! Nimeni din neamul nostru nu a...».”
„Studiile ne arată că oamenii care au scopuri în viață se bucură de o sănătate fizică mai bună, sunt mult mai perseverenți, mai creativi, mai rezistenți în fața tentațiilor, capabili să se autogestioneze mai bine în prezent și de-a lungul întregii vieți”, spune ea.
Oprea le recomandă părinților și cartea „The Path to Purpose: How Young People Find Their Calling in Life”, de William Damon.
„Influența părintelui la vârsta adolescenței este din ce în ce mai redusă”
Eugen Hriscu ține să facă și o precizare despre locul intervențiilor în familie în ansamblul prevenției.
„Din păcate, timp de foarte mulți ani, familia și părinții au fost considerați principalii responsabili, principalii vinovați și principalii chemați să rezolve problemele legate de droguri apărute la adolescenți. Atunci când un tânăr, un adolescent sau un copil dezvoltă o problemă cu drogurile, reflexul întregii societăți este, de foarte multe ori, să acuze părintele.”
„Or, influența părintelui la vârsta adolescenței este din ce în ce mai redusă. Școala, grupul de prieteni, cercurile sociale, inclusiv cele din online, devin influențe mult mai importante pentru adolescentul care începe să se orienteze către lume și, într-un fel firesc, să se desprindă de familia din care provine. În același timp, am observat o totală inadecvare a instituțiilor publice însărcinate cu gestionarea fenomenului consumului de droguri, o absență cvasitotală a intervențiilor de prevenire la nivelul școlii și o viziune dezastruoasă pentru legislația antidrog din România”, spune el.
În opinia lui, dezvoltarea programului „Prevenția începe în relație” oferă un sprijin real părinților care vor să aibă o unealtă, un parcurs care să-i ajute în acest demers de prevenție. Acum există o hartă națională cu date de contact ale specialiștilor pregătiți prin acest program și care derulează grupuri de prevenție pentru părinți, în care aceștia se pot înscrie. Harta este în continuă dezvoltare.
„În același timp, vrem să atragem atenția că rezultatele vor fi mai degrabă modeste în absența unor intervenții care să acopere și mediul educațional, timpul liber al adolescenților, reglementarea promovării și accesului la drogurile legale (alcool, tutun, jocuri de noroc) și, mai ales, legislația antidrog a țării.
Nu putem să punem toată responsabilitatea problemelor de droguri ale unei societăți în spinarea părinților. Avem nevoie ca instituțiile publice din România să înceapă să acționeze după același principiu după care funcționează și programul «Prevenția începe în relație», și anume că prevenția este o știință. Este nevoie să aplicăm și să implementăm doar acele intervenții care sunt demonstrate ca fiind eficiente, atât în ceea ce privește prevenția, tratamentul, cât și în ceea ce privește legislația antidrog.”
Diana Stănculeanu subliniază și că toți părinții își iubesc profund copiii, însă ceea ce specialiștii descoperă în procesele de susținere a familiilor este că iubirea nu este întotdeauna suficientă. „Modul în care iubirea noastră ajunge la copii este amprentat de propria poveste de viață, de normele culturale, de felul în care am primit sau nu am primit noi căldură și structură în adolescență. [...] Este firesc să ne fie greu să găsim singuri moderația.
Un program de suport oferă exact acest lucru: o oglindă, un limbaj comun și un grup de oameni care trec prin același lucru și care descoperă că nu sunt nici singuri, nici părinți răi. Iar dovezile sunt clare: stilul democratic – căldură multă plus structură clară și explicată – este cel mai puternic asociat cu starea de bine a adolescentului și cu cel mai scăzut risc de comportamente de risc, inclusiv consum de substanțe. Acest stil se învață, se exersează și se corectează, de cele mai multe ori împreună cu alți părinți.”
În cele din urmă, Stănculeanu transmite părinților că un astfel de program nu vine cu rețete, ci cu instrumente și cu ordine: nu începem cu limite, începem cu conectarea, pentru că relația nu este cadrul în care se întâmplă educația parentală, ea este educație parentală. „Vor fi invitați să se uite întâi la ei înșiși – la butoanele fierbinți, la fricile din spatele listei roșii, la adolescentul interior – înainte de a se uita la copil, și că aceasta este, adesea, partea cea mai grea, dar și cea mai valoroasă. Și că schimbarea reală nu se produce într-un cabinet sau în sala de curs, ci acasă, în angajamente mici și concrete: «în seara asta, la cină, pun telefonul pe silent și întreb despre serialul lui preferat, fără să comentez nimic». Un astfel de program nu ne face părinți perfecți.”
Acest material este susținut de Asociația Zi de Bine și face parte din campania „Prevenția începe în relație”, care pornește de la premisa că calitatea relațiilor din viața unui adolescent este cel mai puternic factor de protecție împotriva consumului de substanțe.
Ți-a fost util acest articol? Ajută-ne să facem mai multe.
Investigațiile și reportajele independente cer timp, documentare și bani. Nu depindem de partide sau interese ascunse, ci de cititori ca tine.
Susține jurnalismul independent cu minimum 5€/lună. Devino abonat acum și ne ajuți mai mult decât ai crede. Îți mulțumim!
Share this













