Un răvaș din iunie 2027: imensul scandal Dumitrescu

Finalul anului 2024 a fost cadrul celei mai puternice crize a democrației românești de la Dragnea încoace. Niciodată acuzațiile cu privire la falsificarea rezultatului alegerilor nu au fost mai puternice și mai credibile.

Câteva săptămâni, societatea românească a stat sub imperiul unei angoase furioase. Gustul amar a rămas mult după aceea, periclitând credibilitatea și legitimitatea câștigătorilor. Fără excepție, cei care pierduseră țipau cu sinceritate: erau siguri că fuseseră furați.

Iar cifrele păreau să le dea dreptate.

În 2024 alegerile parlamentare s-au suprapus cu primul tur al prezidențialelor. Acest lucru se mai întâmplase abia în urmă cu două decenii. Pe baza experienței din trecut și luând în calcul ce se întâmplase în alte țări, în circumstanțe similare, era evident că majoritatea votanților unui partid vor opta pentru candidatul la prezidențiale propus de partidul lor favorit, dar și că unii vor opta pentru prezidențiabilul unui alt partid. Cum coerența este predominantă, al doilea tip de situații erau rare. 

Astfel, în România, între scorul la parlamentare al partidului și scorul la prezidențiale al candidatului partidului diferențele erau de obicei mici. Dar în 2024 diferențele păreau să fie imense. Era ca și când, la cele două alegeri care avuseseră loc simultan, votaseră două națiuni diferite.

Partidul condus de politicianul Ionel Dumitrescu obținuse la parlamentare 14% din voturi, aflându-se pe locul patru. Față de partidele aflate pe locurile doi sau trei diferența era considerabilă: 11% respectiv 8%. Până aici nimic neobișnuit.

Dar la alegerile prezidențiale care avuseseră loc simultan cu parlamentarele, candidatul Dumitrescu obținuse un scor mai mare decât candidații partidelor de pe locurile doi sau trei. În alte cuvinte, partidul său era pe locul patru la parlamentare, dar candidatul Dumitrescu ocupase în turul inițial al prezidențialelor locul doi.

De unde luase candidatul Dumitrescu (scor 24%) cele zece procente peste partid (scor 14%)?

În termeni concreți, candidatul Dumitrescu primise 2,2 milioane voturi la prezidențiale. Dar partidul său doar un milion. Întrucât în urma turului doi Dumitrescu a devenit președinte (contracandidatul său având o prestație absolut lamentabilă în dezbateri), diferența de 1,2 milioane a devenit vitală și a fost speculată în fel și chip. A devenit memă, viral, refren, manea, reclamă, element obligatoriu la orice stand-up, subiect de declarații pompoase. 

Exit poll-urile nu rezolvau dilema în vreun fel, ba chiar o adânceau. Târziu, în a doua seară de după turul unu, realizatorii unuia din exit poll-uri au menționat o bizar de mare rată de non-răspuns la întrebarea “Cum ați votat la parlamentare?” – un refuz ce nu se manifestase la întrebarea fix anterioară, despre votul la prezidențiale.

În special votanții lui Dumitrescu refuzaseră, aparent, să explice cum se poziționaseră la alegerile parlamentare.

Și acest detaliu aparent nesemnificativ a fost trecut cu vederea.

Liderii celor două partide rămase de dinafara turului doi al prezidențialelor au suspectat imediat o lovitură din partea unor instituții toxice și nevăzute. Ambele formațiuni simțeau că “li s-a furat accesul în turul doi”, că din motive nespuse “nu aveau voie” să ajungă la Cotroceni. 

Ani după aceea situația a reprezentat un cuțit în inima democrației românești, o temă de suspiciune, un pământ fertil pentru scepticism, furie, supărare, neîncredere, ostilitate. O puternică graniță, asemănătoare cu cea din America epocii Trump, a apărut în România de după 2024, între cei care considerau că alegerile fuseseră fraudate, cele 1,2 milioane voturi fiind “inventate cu soft-ul”, și ceilalți – care ignorau subiectul sau care se amuzau pe seama lui. 

Cele 1,2 milioane voturi aveau, de fapt, o explicație logică

Nu lucrase nimeni cu soft-uri malefice. Disonanța dintre rezultatul parlamentarelor și cel al prezidențialelor era fundamentată pe un adevăr. Dar în vacarm adevărul s-a pierdut. În cuvintele lui David Frost, “Dansăm în cerc și presupunem / Dar Secretul este în mijloc și Știe.” 

Acest secret era o mică inadvertență legislativă – o nepotrivire obscură, o nuanță subtilă precum un fluture care-ți atinge în trecere umerii. Ea zăcuse ani și ani în măruntaiele politicii românești, ca un început de cancer sau o bombă cu ceas. Unii o observaseră. Nimeni nu-i dăduse mare atenție. Evoluții sociale certe dar lente îi măriseră în mod secret, an după an, forța, volumul, gradul de toxicitate. 

În 2024, datorită suprapunerii diferitelor tipuri de alegeri, această inadvertență s-a detonat cu o duduitură asurzitoare, cutremurând întreg sistemul. Însă în epicentrul exploziei nu erau de fapt 1,2 milioane persoane.

Ci 1,8 milioane.

În ziua alegerilor, România fusese despicată în două de o secure invizibilă

Corpul electoral – adică totalul cetățenilor cu drept de vot – a fost împărțit de legislație în două grupuri numeric inegale cu drepturi politice inegale. Astfel, marea majoritate a cetățenilor care intraseră în secția de votare au primit toate cele trei buletine de vot: prezidențiale, Senat, Camera Deputaților.

Însă fiecare al cincilea român venit la vot a primit un singur buletin de vot – primul din lista de mai sus, cel având de-a face cu bătălia pentru Palatul Cotroceni. 

Cei 1,8 milioane care s-au aflat în această situație au reacționat în mod diferit. Unii nici măcar nu și-au dat seama că sunt tratați diferit de ceilalți. Alții știau doar că “sunt alegeri”, și au fost mulțumiți de întreaga experiență (“am votat!”). Cei nițel mai informați au cerut lămuriri.

Li s-a explicat, într-un mod perfect fundamentat din punct de vedere juridic, că pentru a vota la parlamentare ei trebuie să exercite acest drept în județul indicat în cartea lor de identitate. Dar la prezidențiale pot vota oriunde. Iar cum ei nu se află în acel moment în județul unde e adresa lor oficială, nu pot vota decât la prezidențiale. 

A primit acest răspuns Simona, o studentă la medicină născută în Călărași. Aceleași cuvinte au fost auzite și de Robert, un corporatist cu 177 de mii de euro în bancă și o casă nou-nouță în Ilfov, dar și de Vasile, un pensionar ce a muncit odată la IMGB și care acum s-a mutat înapoi, în casa din Giurgiu a părinților de mult decedați – ambii alegând din motive personale dar și sentimentale să-și păstreze buletinul “de București”. A primit răspunsul ăsta Tibi, un vasluian de 33 de ani care n-a avut niciodată destui bani ca să ia un credit pentru un apartament și care deci este de 14 ani de zile chiriaș în municipiul Iași. 

Mulți dintre ei au fost satisfăcuți (“totuși pot să votez măcar la ceva!”). Cum în mentalul colectiv prezidențialele sunt mult mai importante ca parlamentarele, pierderea dreptului de vot la al doilea tip de scrutin nu li s-a părut a fi ceva relevant. Câțiva au sunat ONG-uri unde li s-a confirmat că personalul din secția de votare avea dreptate: ca să voteze și la parlamentare, ar fi trebuit să se ducă “acasă”. Doi-trei oameni au menționat pe Facebook ce s-a întâmplat. Au cumulat câteva zeci de share-uri. 

Înțelegerea publică a fenomenului a fost o picătură de apă față de potopul de emoții și cuvinte care s-a rostogolit odată cu anunțarea rezultatelor.

În plan electoral, cele 1,8 milioane de pățanii individuale au reprezentat un cataclism. “România așezată”, compusă atât din pensionari și locuitori ai mediului rural cât și din clasa de mijloc prosperă și ‘propitară’, a furnizat 7,2 milioane voturi la parlamentare. Aceștia erau oamenii care locuiau în realitate chiar acolo unde le era adresa. Fie nu se mutaseră niciodată, fie moșteniseră un apartament în care de altfel și locuiau, fie (în mult mai puține cazuri) de-a lungul vieții achiziționaseră contra cost o locuință. În rândul grupurilor menționate în frazele anterioară, toate partidele erau foarte bine reprezentate – mai puțin partidul lui Dumitrescu.

La prezidențiale, însă, numărul voturilor fusese mult mai mare. 9 milioane de buletine de vot au fost băgate în urnă. Alături de cei 7,2 milioane “inițiali” votaseră și Simona, și Robert, și Vasile și toți ceilalți ca ei. 200 de mii dintre ei au votat candidatul partidului de pe locul unu. Alții 200 de mii candidatul partidului de pe locul doi. Încă 200 de mii candidatul partidului de pe locul trei. Dar cea mai mare parte, adică 1,2 milioane, au votat candidatul Dumitrescu.

Nimic din ceea ce s-a întâmplat în acea zi n-ar fi trebuit să reprezinte o surpriză

La europarlamentarele din 2019 votaseră pe teritoriul țării pe liste suplimentare un milion o sută optzeci și trei de mii de oameni. La prezidențialele din 2019 votaseră pe teritoriul țării pe liste suplimentare iarăși un milion de oameni în turul unu și un milion o sută șaizeci și șapte de mii în turul doi. 

De facto, România avea de ani buni două corpuri electorale și două definiții diferite privind dreptul de a vota. Iar acest lucru, după cum se observase deja din trecut, crea două seturi de rezultate și două scene politice: o Românie la prezidențiale, alta la parlamentare și locale. Includerea sau neincluderea migranților neoficiali dicta procente, scoruri, guvernări. 

Decenii întregi un anumit partid strălucea la parlamentare și se topea la prezidențiale precum înghețata la soare. El se baza în principal pe 3 milioane de persoane cu un profil stabil – în special vârstnici și locuitori din mediul rural, categorii cu o mobilitate geografică și economic relativ limitată, deci oameni disponibili pentru toate tipurile de alegeri. La parlamentare, ei reprezentau o parte consistentă a electoratului total, ducând partidul pe locul unu, chiar cu scoruri entuziasmante. La prezidențiale însă, când dreptul de vot era lărgit, cei 3 milioane reprezentau prea puțin din total iar gigantul claca.

Lucrurile stăteau invers pe cealaltă parte a spectrului politic. În ciclul electoral precedent – 2019/2020 – se observase că atunci când dreptul de vot era universal (adică europarlamentare și prezidențiale), unele formațiuni politice oscilau între 1,2 milioane voturi și 2,2 milioane. Când dreptul de vot era restricționat de rezidență (locale și parlamentare), ele obțineau maximum 900 de mii de voturi. Ele depindeau în bună măsură de locuitorii neoficiali ai localităților de fel și chip.

Niciunul din partidele principale nu doriseră să schimbe sistemul, întrucât beneficiau de pe urma sa. Având în vederea ponderea lor redusă în parlament, altele n-aveau ce face sau oricum n-aveau decât beneficii de imagine (“N-am pierdut – de fapt am câștigat, dar ne-au furat!”).

De altfel, nu e ca și când cineva ar fi dorit să se întâmple ce s-a întâmplat. Cu pași mici și fără orizont, s-a ajuns la situația de facto.

Observații de data aceasta reale și nu în joacă

1. Scenariul nu reprezintă o prognoză cu privire la rezultatul alegerilor. O astfel de prognoză e oricum imposibilă în primăvara lui 2021. Poți pune procente și nume de partide după cum dorești. Scenariul pornește de la premisa că diferența dintre cele două corpuri electorale este decisivă. O discuție pur etică nu ar fi fost foarte atrăgătoare. Dar cred că merită subliniat: situația spre care ne îndreptăm și de fapt în care deja ne aflăm este incorectă în plan democratic. Scenariul adaugă o nuanță: ea poate deveni gravă și în plan politic.

2. Nu exclud posibilitatea ca două formațiuni politice (și nu doar una) să se pomenească avantajate la prezidențiale și dezavantajate la parlamentare.

3. La recomandarea Comisiei Europene, alegerile europarlamentare nu trebuie suprapuse cu alte tipuri de alegeri. Astfel, nu va exista un semnal timpuriu de avertizare în vara anului 2024. Europarlamentarele și localele vor avea loc separat și deci împărțirea românilor în două corpuri electorale nu va fi evidentă înainte de prezidențiale.

4. În scenariu subestimez harababura din secții, precum și nervozitatea celor care vor descoperi că nu au drept de vot “complet”, la toate tipurile de scrutine. În special în secțiile din marile centre universitare membrii comisiei vor trebui să aibă nervi de titaniu – aproape jumătate din votanți vor fi în categoria cu drepturi “restrânse”. Nu știu ce rețele sociale de comunicare o să folosim în 2024, dar de fapt o să vedem pe acele rețele sociale o forfotă de nedescris.

5. În scenariu, aparent subestimez capacitatea analiștilor, consultanților politici ne-implicați direct, experților și cadrelor universitare de a sesiza ce s-a întâmplat de fapt. După ce am văzut cu toții în SUA ultimilor ani și după ce vedem în timpul pandemiei, sugerez că problema zace în a comunica un lucru publicului care nu e deja convins că meriți atenție/încredere. Pe orice subiect îți poți imagina există oameni în România care comunică în aceste zile lucruri de care n-ai habar: stupefiant de relevante sau complet dezaxate. În online, suntem insule, cei mai norocoși aflându-se pe fragile arhipelaguri. Iar forța de comunicare a mediului non-online oscilează.

6. Soluția este evidentă: o persoană trebuie să poată vota la parlamentare indiferent unde votează sau locuiește.

Sistemul informatizat elimină oricum posibilitatea voturilor multiple. Din câte știu, nici măcar nu este nevoie de măsuri speciale pentru luarea în calcul a rezultatelor: rezultatele sunt și acum centralizate la nivel național și alocările de mandate la nivel de județ sunt modificate în consecință. Mulți oameni au iluzii de tipul “noi, în Buzău, ne alegem parlamentarii noștri – de Buzău – să ne reprezinte în parlament pe noi, buzoienii”. Dar nu este chiar așa.

Votul tău contează întotdeauna, însă concretizarea sa e ceva mai complicată. Poate că el aduce în parlament un om de pe lista pe care ai văzut-o în cabina de vot dar e posibil să se traducă într-un mandat pentru partidul votat de tine… însă la trei județe distanță de casa ta.

Cea mai vizibilă întrupare a fenomenului apare în cazul UDMR: voturile-rest din Transilvania, prea puține ca să producă mandate întregi, se fructifică în parlamentari maghiari de Constanța sau Olt. De altfel, dacă doar voturile la nivel de județ ar conta, nu am mai avea prag electoral: un partid care obține 50% din voturile dintr-un județ dar 0 voturi în restul țării ar avea 50% din mandatele acelui județ.