Supernova, un film cald despre o familie gay, într-o lume post-homofobă

Răzvan Filip

Reporter

Supernova, cel mai nou film al regizorului britanic Harry Macqueen, cu Stanley Tucci și Colin Firth în roluri principale, are toate șansele să devină următorul front al războiului cultural dintre progresiști și tradiționaliști.

De ce aș porni o banală cronică de film cu o așa profeție? Dintr-un motiv foarte simplu: Supernova comite păcatul de neiertat de a fi un film despre doi bărbați care formează un cuplu. Adică sunt gay. Într-o altă lume, o altă țară, asta n-ar însemna mare lucru. Dar într-una cu un trecut și un prezent ca al nostru, nu este exclus ca, odată ce intră în cinematografe, să asistăm la o nouă invazie neo-legionară a Muzeului Țăranului Român, unde inși și inse înarmați/înarmate cu ii, icoane și cruci vor protesta vehement împotriva pângăririi acestui templu al țăranului român, care a fost în multe feluri de-a lungul veacurilor, dar nu homosexual! 

Dacă tradiționaliștii ar trece peste acest prim impuls, de a se ultragia foarte public și foarte violent, și chiar s-ar pune pe scaun să-l vadă cap-coadă, ar descoperi în Supernova un film despre familie. Pentru că asta formează personajele interpretate de Firth și Tucci, o familie. Una netradițională, desigur, pentru că lipsesc copiii și iile, dar, în multe privințe, parteneriatul dintre cei doi bărbați - care se cunosc și se iubesc de 30 de ani - este mai „familie” decât multe dintre căsniciile heterosexuale pe care le întâlnești într-o viață de om.

O altă surpriză pe care ar putea s-o aibă acei membri ai publicului obișnuiți să vâneze producții LGBTQIA+ este că filmul este foarte puțin despre sexualitatea celor doi protagoniști. 

Pe scurt, el spune povestea a doi bărbați ce formează un cuplu care pleacă cu rulota prin Anglia, pentru a vizita prieteni, membri ai familiei și locuri cu însemnătate emoțională pentru ei. Cu ceva timp în urmă, personajul interpretat de Tucci, Tusker, a fost diagnosticat cu o formă nespecificată de demență. Boala nu se află încă într-un stadiu avansat, dar e pe cale să ajungă acolo. La început, semnele că Tusker ar suferi de o boală neurodegenerativă sunt subtile: uneori se rătăcește, alteori uită cuvinte, câteodată are dificultăți în a îmbrăca o haină sau în a-și încheia singur nasturii. Odată cu filmul progresează și boala sa, până ajunge în stadiul în care îi este greu să facă ce i-a pus pâinea pe masă timp de atâția ani: să scrie și să citească.

În acest context tragic explorează filmul relația a doi bărbați care se cunosc și se iubesc de 30 de ani. Nu este un film despre discriminare, despre două personaje care încearcă să demonstreze societății că relația lor este la fel de legitimă ca o relație heterosexuală. Lumea în care se desfășoară cei doi este una post-homofobie. Toți prietenii, rudele și străinii care le ies în cale se poartă de parcă relațiile între parteneri de același sex n-au fost niciodată subiect de controversă. Nimeni, niciun personaj secundar nu dă semne de dezgust sau panică morală când cei doi își manifestă iubirea unul față de celălalt. 

Și că tot veni vorba de exprimări ale romantismului, afecțiunea dintre cei doi protagoniști se manifestă aproape mereu timid, prin săruturi, îmbrățișări, atingeri reținute. Din punctul ăsta de vedere, filmul ar putea fi acuzat că e prea cuminte, prea atent să nu aducă atingere sensibilităților conservatoare prin scene explicite.

Dar nu cred că este cazul. Interacțiunea lor aduce aminte de un text mai vechi de-ale lui Dan Alexe, în care observa cum fundamentaliștii religioși tind să asocieze homosexualitatea exclusiv cu aspectele carnale ale unei relații romantice. De parcă o persoană din comunitatea LGBT doar asta are în cap, sex, sex și iarăși sex. 

Or, arăta Alexe în textul respectiv, o relație între două persoane adulte, indiferent de orientarea lor sexuală, nu înseamnă să stai toată ziua în pat, cu organele reproducătoare pe-afară. Oricât de siropos ar suna, o legătură romantică pe termen lung presupune și plimbări prin parc sau pe malul mării (neapărat sub clar de lună), conversații mai mult sau mai puțin profunde prin care partenerii se redescoperă constant unul pe altul, ieșiri în oraș, activități comune, concedii, dar și momente mai puțin plăcute, certuri, probleme financiare sau de sănătate, cum e cazul aici, în film. Pe scurt, viața de cuplu (homosexual sau nu) e complexă și are multe aspecte. 

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Pentru că, până la urmă, asta își propune filmul să facă, să exploreze complexitatea unei legături romantice ce se apropie de sfârșit, dar și felul în care își gestionează fiecare partener angoasele legate de finalul inevitabil al relației. Final care nu este adus de vreo nepotrivire ireconciliabilă de caracter, de vreo infidelitate, de un divorț, ci de mersul natural al lucrurilor. Odată ce înaintezi în vârstă și îmbătrânești alături de cineva, e firesc ca, la un moment dat, unul dintre voi să se îmbolnăvească grav și să treacă în lumea celor drepți înaintea celuilalt. Se întâmplă în cuplurile heterosexuale, de ce nu s-ar întâmpla și într-un cuplu homosexual? 

O temă secundară explorată de film e cea a pierderii identității în fața unei boli atât de necruțătoare precum demența. Ce-i drept, nu este explorată până la capăt, cu toată confuzia și suferința ce vin la pachet cu o afecțiune neurodegenerativă în fază avansată, pentru că filmul nu-și propune să fie ținut minte drept „The Father, dar cu persoane LGBT”.

Cumva, boala personajului interpretat de Tucci e o „cârjă”, un pretext pentru a transmite un mesaj simplu: „iată cum vor îmbătrâni persoanele LGBT într-o lume post-homofobie, iată cu ce probleme absolut «normale» se vor confrunta odată ce vom înceta să le facem viețile amare din cauza orientării sexuale pe care o au”. 

În final, Supernova este o normalizare nu foarte activistă, dar foarte melancolică a familiei gay. Într-o oră și jumătate de film, nici personajul interpretat de Colin Firth, nici al lui Tucci nu transmit mesaje care ar putea fi considerate „politice”. Nu aflăm despre niciunul dintre ei că în tinerețe ar fi participat la marșuri Pride, că ar fi făcut awareness în privința epidemiei HIV prin anii ‘80 sau că ar fi fost activi politic în vreun fel. Sam (Firth) e pianist, Tusker (Tucci) e scriitor. Sunt doi intelectuali care se iubesc de 30 de ani și atât.

Asta nu înseamnă că filmul e laș. Însăși existența sa transmite un mesaj foarte clar, pentru cine are ochi să vadă și urechi să audă.

Din 30 iulie, poți să vezi filmul în cinematografe din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanța, Braşov şi Sibiu.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€